Despre tatăl meu, chirurgul Zeno Popovici

Mama, tata și Felix.

Acum că s-au mai liniștit apele, am să scriu și eu despre tata. E cam lung și se poate să vă plictisesc. E OK, cred că scriu mai mult pentru mine.

Nu știu cu ce să încep …

Tata a fost “măritat cu spitalul” cum spunea mama. El a fost dedicat total meseriei lui. Din cauza asta eu n-am fost niciodată apropiat de tata. Era un om dificil cu opinii puternice, și care cu greu accepta o altă părere. Pe lângă asta din cauza pasiunii lui, a ratat multe momente din viața mea. Cred că mult timp am încercat ca orice copil să obțin, aprobare și recunoaștere prin fărâmele de atenție disponibile în zilele când ajungea acasă. Asta se întâmpla de de 3–4 ori pe săptămâna, seara. Cred ca în felul lui ne-a iubit, dar n-a știut niciodată să o arate. N-a știut să ne crească așa că ne-a lăsat în grija mamei.

Tata a trecut prin momente teribile când era mic. Îmi povestea cum la 10 ani mama l-a scos în câmp să nu vadă cum veneau oameni și scoteau tot din casă. Tatăl girase cu casa pentru un prieten… De acolo și obsesia de a “ne lăsa ceva”. Ani mai târziu, când au venit comuniștii, și-a văzut tatăl arestat, cu proprietățile confiscate și încarcerat la Jilava (unde în puțin timp a și murit). Din cauza stigmei de a fi avut un tată intelectual, nu i s-a permis să faca o facultate. Tata nu s-a dat bătut și s-a înscris sub un nume fals la Facultatea de Medicina, călcând pe urmele tatălui său. Când a fost prins, numai providența l-a scăpat de Securitate (asta pentru cei ce laudă vremurile de mult apuse).

După ce s-a însurat cu mama, a fost forțat să se mute la Sibiu pentru a duce o viața mai liniștita, fără sa deranjeze partidul. Cu toate asta, stigma de “fiu de doctor”, ne-a făcut să schimbam toate școlile din Sibiu, până când am intrat la liceu.

De mici, ne-am avut doar pe noi și cu foarte puțini prieteni. Am aflat de “aleea din cimitir a doctorului Popovici”, la o vârstă fragedă și am învățat că oamenii au suflete mici și meschine și că trebuie să încercăm să nu aplecăm urecha la vorbele lor. N-a fost deloc ușor.

Tata n-a știut niciodată să facă bani. Cred că i se mai băgau plicuri în buzunare, și cred că nu le refuza … așa erau vremurile. Îmi aduc aminte de sticlele de țuică și de rachiu, pe care nu le bea nimeni, și care ne ocupau un raft întreg în cămară (nimeni de la noi din familie nu bea). Ce știu cu certitudine, este că n-a cerut niciodată bani sau favoruri ca să-și facă meseria, și ca niciodată n-aveam bani. “Să mai așteptăm puțin” era vorba lui când vroiam să cumpărăm ceva. Puținul pe care l-a strâns l-a băgat în casă, în Caritas, Safi-Invest și toate celelalte “tunuri” ale vremurilor. Era obsedat de ideea de a “ne lăsa ceva” și nu asculta niciodată sfatul nimănui. A pierdut de-alungul anilor, câteva averi câștigate cinstit. Cu toate astea, am fost norocoși, n-am suferit niciodată de foame. Lumea vorbea des de cât de putred de bogați suntem… ca doar tata era doctor. Râdeam singur de multe ori și îmi imaginam ca sunt “unchiul Scrooge” din benzile desenate cu Donald Duck, care înnota prin bani. Era mai neplăcut când ne întreba lumea de ce avem o singură bicicletă, sau un singur calculator.

Tata a călătorit prin toată lumea, s-a dus la toate conferințele din domeniu și a excelat cât timp a profesat. Nu știu dacă era un geniu, ce știu este că era foarte apreciat în lumea meseriei sale. A fost zece ani chairman al Organizatiei Mondiale de Chirurgie Toracica (IESDE) și a primit zeci de diplome și premii. A fost membru al Academiei Române și a publicat sute de lucrări și câteva cărți de referință în domeniu. Doar fratele meu, Ionuț, știe câte poze a scanat și a prelucrat pentru cărțile lui. Operațiile lui erau extrem de dificile și durau și 12 ore. De cele mai multe ori era forțat de împrejurări să găsească soluții noi pentru cazurile sale tocmai pentru că erau atipice. Multe din cazurile sale erau declarate inoperabile de alții.

Tata n-a fost un om fricos atunci când a fost vorba de meseria lui. S-a înrolat în armată ca sublocotenent în detașamentul românesc pentru Războiul din Golf. O vad și acum pe mama cum s-a albit la față la aflarea veștii. Nu era obiceiul lui să se consulte în privința meseriei lui cu alții, nici măcar cu mama. 
In ’89 revoluția l-a prins în spital. A operat zi și noapte, timp în care asistentele îi aduceau instrumentele târându-se pe jos de frica gloanțelor care se trăgeau afară (sala de operație avea geamuri mari din sticla mată). După revoluție a fost dat jos din funcția de șef de secție pe motiv ca “a fost pus de comuniști”). A luptat mult pentru asta, cu toate că dosarul lui, depășea cu mult punctajul necesar. Pentru că n-au reușit sa scape de el, au împărțit Secția de Chirurgie a Spitalului Județean în două (da, ăsta e motivul pentru care acum, exista 2 secții de chirurgie), și a fost restabilit ca și șef de secție pe Chirurgie I, cu mai puțin de jumătate din paturi. N-a contat. Putea să-și facă meseria. Asta era tot ce era important.

Tata a fost autodidact și a studiat tot ce se putea studia. La un moment dat știa să vorbească 12 limbi, învățate cu dicționarul. Îmi amintesc că râdeam de multe ori de el că nu avea accentul corect în germană. Am învățat să apreciez mai târziu oportunitatea de a fi trecut prin școala germană. Tata știa să-și deseneze intervențiile cu o finețe și abilitate de invidiat, pe care n-am deprins-o niciodată. Avea 3 jurnale, unul în engleză, unul în germană și unul în arabă. Tata nu renunța niciodată la nimic din ce își propunea să facă. Indiferent cât dura.

Tata n-a știut să-și facă prieteni. A fost prea categoric, prea dur, prea încapățânat și prea exigent de la oricine îi ieșea în cale. În practicarea meseriei lui, nu exista nimic sub “perfect”. Nimeni nu putea să se ridice la standardul ăsta, chiar dacă ar fi vrut. Și de asta nimeni nu l-a iubit, cu toate că mulți îi datorează cariera.

Tata s-a luptat toată viața pentru recunoaștere și pentru definiția lui de succes. N-a reușit să o primească în țară niciodată, indiferent de câte vieți a salvat, câte lucrări a publicat sau cât de mult a lucrat.

Atat de încăpățânat și de dur cum era el, n-a dorit răul nimănui. Da, atunci când se enerva, scotea niște vorbe de nescuzat pe gură. Unul din multele lui defecte. Dar el nu reținea de nimic din ele. Erau doar vorbe pentru el și niciodată nu-ți reproșa lucruri sau cuvinte spuse în trecut. El, după 10 minute de la episodul nervos, se purta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Foarte greu de înțeles cum putea să fie asa.

Îmi amintesc de momente când îți dădeai seama că era om… Acum mulți ani, un copil a băgat mâna în cușca ursului la Zoo și ursul i-a smuls-o cu umăr cu tot. A operat șase ore pe copil. Opera și plângea… Seara aia a fost foarte diferită la masa. De obicei era jovial și povestea despre tot ce s-a întâmplat la serviciu. În seara aia însă, a mâncat în liniște fără să zică un cuvânt și s-a dus la culcare. Dupa masă am aflat de la mama că copilul murise. Erau foarte rare momentele de genul ăsta, când vedeam până și numai o tenta de slăbiciune.

El lua toate operațiile fără șanse. Foarte rar decidea că nu are sens să opereze un caz. Bineînțeles că mai mureau pacienți, oricum ar fi murit. Dar mulți dintre ei scăpau, și mulți veneau să-i mulțumească și timp de 20 de ani.

În momentele când existam și noi în viața lui, făceam lucrurile care îi plăceau: tenis, înotat la Ocna Sibiului, gimnastica, sau mâncam covrigi uscați (preferații mei) și prune uscate la el în cabinet. Știu Spitalul Județean Sibiu pe dinafară. Sunt atâtea intrări și pasaje subterane că până și angajații nu le știu pe toate. Eu le știam ca în palmă. Le-am explorat complet în timpul petrecut în jurul lui tata.

Când ajungeam în cabinet, îi mâncam aproape întotdeauna mâncarea primită de la cantina spitalului. Trebuia sa fim creștem sănatoși, să mâncăm (“carne, brânză, lapte, ouă”).

Tot la el în cabinet, ne mai arăta ce pietre gigantice a scos din oameni sau ce operații dificile a făcut, sau ne mai citea din Freud, Kant sau Goethe. Seara ne uitam la filme cu operațiile lui. Vedeam organe, intestine, plămâni și rezultatul unor accidente urâte. Pentru noi era ca și teleenciclopedia la TVR. Ăsta era modul lui de a se conecta.

Îmi aduc aminte cum ne adunam în jurul bagajelor când se întorcea din străinătate cu pungi mari de bomboane și ciocolata pentru noi. Era plăcerea lui să ne ia bomboane. Și niciodată nu se întorcea fără.

Sunt multe lucruri care mi le-ași fi dorit să le fac cu Tata. Mi-aș fi dorit să jucăm fotbal, să mergem pe munte, să ne batem cu zăpada, să facem cazemate, să citim împreună. N-am avut parte de ele… poate, doar dacă se pune că mergeam la șutit mere din grădina bisericii din Șura Mică, sau când conducea ca un șofer de raliu cu 90 la ora pe serpentinele dinspre Păltiniș la 12 noaptea.

Nu pot să spun ca am fost un copil fericit sau nefericit. Ce pot să spun că dacă lucrurile ar fi fost altfel, aș fi fost cu totul altă persoană, și momentan, sunt foarte mulțumit cu cine sunt, cu ce am devenit.

După ce am crescut mare s-a creeat o prăpastie între noi, pe care o regret, dar peste care n-am mai reușit să construim vreun pod. Când am vrut să încerc era prea târziu… mintea începuse să se ducă… a fost diagnosticat cu demență Alzheimer. El, care era o enciclopedie, începea să nu mai știe date, persoane, locuri. Întreba constant “asta ce e?”. În momente de luciditate spune “nu mai știu nimic…”. A fost foarte trist să vezi cum un devine o umbra a ceea ce a fost odată.

După un atac cerebral de Crăciun anul trecut, n-a mai putut să meargă. Mama îi spunea ca o sa se facă bine ca sa-l liniștească, la un moment dat, s-a uitat la Mama și i-a spus “Ei Kiki, nu mă mai fac eu bine…”. A fost prima dată când a renunța la ceva ... era începutul sfârsitului.

A suferit groaznic în ultimii doi ani din viață, și noi cu el. Știu că sună urat, dar credeți-mă, e bine că s-a dus în sfârșit. Acum e liniștit.

N-am nevoie de condoleanțe va rog, și nici să-mi spuneți ce om extraordinar a fost. Eu l-am cunoscut pe Tata cu bune și rele. Și acum nu mai e.