Interviu cu Daniel Les
Unul dintre ultimii daci liberi din Maramures
In calatoriile mele initiatice, in incercarea de a-mi cunoaste tara, am intalnit in inima Maramuresului un artist, un OM, un prieten, unul dintre ultimii daci liberi. Iata un interviu, cu totul deosebit , cu Daniel Les.
De la cine ai invatat meseria de olar pe care am vazut ca o practici cu mare placere si talent?
Meseria de olar am invatat-o de la tata, el fiind si pictor. Combinand cele doua elemente au rezultat aceste figuri care le vedeti si care sunt goale pe dinauntru si apoi modelate. La baza au trasul pe roata olarului, iar mai apoi se modeleaza manual.
Noi eram 5 frati. Ma chema tata pe langa el cand facea cate un vas mare si spunea: “Dragul tatii, cand ati face o oala de asta, atunci veti fi olari” Nu mi-a dat pace acest gand pana cand am crescut si am facut o oala mai mare.
Ce reprezinta lucrarile tale ?
M-a urmarit tot timpul gandul sa transpun lucrurile pe care le-am intalnit in copilaria mea la tara. Despre lucrurile astea v-as putea spune multe povesti, povesti care astazi nu mai sunt, povesti care le uita lumea.
Elementul comun multor opere este “strigatul catre cer”, ce poate fi interpretat ca un strigat de disperare al batranilor pentru ca, din pacate, astazi ca si in trecut, suntem aproape obligati sa aruncam valorile proprii la lada de gunoi pentru a le imprumuta pe ale altora.
Acest strigat de durere pe care il port in mine se vede oarecum si pe fetele batranilor din sculpturi.
Sunt suparati vazand ca li se duce cultura, in cel mai bun caz unele dintre casele care s-au vandut de aici din Maramures, au ajuns sa fie remontate pe undeva dar din majoritatea s-au facut elemente decorative si nu ma refer numai la case, ma refer si la port, ma refer si la panzeturile facute de batrani, astazi nu se mai cultiva canepa pentru ca nu se ma lasa, nu se mai da voie.
Care sunt aspectele principale care te tin legat de copilarie si de Maramures?
Olaritul, potcovitul, in sat la mine bunicul era un fel de felcer al satului, si mai tragea si masele. Ţin inca minte cum ne bucuram sa vedem cate un pacient care intra pe poarta. Noi ca si copii ne dadeam seama ca o sa-l chinuie un pic si bunicul cand le scotea cate o masea si le spunea o poveste.
Cum decurge o zi normala de lucru din viata ta?
Fac ce-mi place aici la mine in atelier si ma bucur sa-mi calce pragul oameni care sunt inca interesati de aceste traditii. Eu reproduc o tehnica veche de prelucrare, ceramica dacica.
Dacii liberi aveau o forma foarte placuta de slefuire a vaselor cu piatra si mai apoi arsul lor la 1000 de grade, infrumusetarea se obtinea apoi dintr-un pigment natural obtinut din plante care îi schimba un pic culoarea, si la sfarsit se slefuia cu blana de oaie.
Ce inseamna pentru tine Maramuresul, si care este influenta acestor locuri in lucrarile tale?
Cred ca e foarte important pentru un artist sa aibe contact cu locul in care s-a nascut. Eu cred ca m-am nascut cu degetele adanc infipte in pamantul asta din Maramuresul istoric si de peste 40 de ani framant acest pamant.
Am preferat intotdeauna sa raman aici fara sa iau drumul strainatatii, pentru ca aceasta este o ispitire si este compromisul pe care de multe ori artistii il fac, sa se duca si sa se faca cunoscuti.
Nu stiu daca am nevoie atat de mult sa ma fac cunoscut sau sa am bani, cat am nevoie de acea pace si de acea liniste creativa in care bunul Dumnezeu vine asa ca o adiere si-ti implanteaza in minte o samanta mica care mai apoi creste si o dezvolti vazand ca ia fiinta.
Ce reprezinta pentru tine aceasta meserie pe care ai ales a o face?
Vin la locul meu de munca ca si intr-un altar in care se intampla lucruri minunate, lucruri care pot schimba viata artistului, dar si vietile altora, pentru ca arta nu e nimic altceva decat o afanare a sufletului, o pregatire daca vreti pentru moarte, o moarte care poata sa-ti aduca viata.
Si cand spun acest lucru sunt convins ca sunt realitati destinate a renaste. De accea am decis sa raman in Maramures, cred ca va veni o vreme cand acest loc va renaste. Nu ma consider unul care sa ma bat cu marii titani ai economiei si al globalizarii, dar cat tine de mine imi voi face cat stiu mai bine mestesugul pe care l-am invatat.
Şi cand spun asta ma refer la promisiunile pe care le-am facut in fata mesterilor de la care am invatat, in primul rand de la tatal meu caruia i-am promis ca o sa fac olarit cat ma vor tine zilele. Este o datorie sfanta sa-mi invat si eu copii in acest spirit daca vreti “patriotic”.
Cand vorbesc de patriotism, departe de mine e gandul de ceea ce se intampla la guvernare. Ma gandesc la ulitele mele pline cu praf, ma gandesc la bivolii din sat, ma gandesc la unchiul Ghiran care pe vremea aceea era padurar si ne ducea cu sareta si cu manza lui sa ne arate padurea, ma gandesc la bunicul meu care ne spunea povesti cand mergeam dupa fan.
Asta este patriotismul care l-am trait in fiecare celula a trupului meu si astea sunt lucrurile care mi-au ramas vii in amintire si inca tin la ele.
Ţin la satul meu, un sat foarte pitoresc Tulghesul Ardealului de langa Ţara Codrului. Acolo casele sunt facute din lut invelite cu paie. Ma intorc in satul meu cu gandul de a regasi acele case, dar nu mai sunt decat in amintirea mea si-mi pare foarte rau.
Cred ca aceste valori se pot salva atata timp cat oamenii vor intelege ca batranii au avut o randuiala la viata lor, randuieli ce erau respectate cu sfintenie si transmise totodata din generatie in generatie.
