Fara titlu. Actul 1.

Se obisnuise deja cu adolescenta firava care il insotea zi de zi de acasa la metrou si inapoi. Initial a crezut ca e o coincidenta, ca se ducea la scoala sau undeva, intr-o treaba nestiuta de el. Zi de zi, netulburata, mergea mereu in fata lui cu un pas egal si deloc apasat.

Nu isi aminteste cind a remarcat ca poarta mereu aceleasi haine. Insa pantofii, pantofii aia de lac, genul scolaresc si usor demodat, pe aia i-a vazut din prima zi. Isi aminteste foarte clar ca i-a studiat atent, atunci in prima zi in care a vazut-o.

A incercat desigur, de mai multe ori, sa mareasca pasul si sa o ajunga din urma. S-o bata pe umar, sa o intrebe cum o cheama si ce treaba are. Insa ea, fara a se grabi vizibil, reusea, inexplicabil, sa mentina distanta. 11 pasi, cam atit, niciodata mai mult, niciodata mai putin. Stia pentru ca numarase, multe zile la rind, pina la copac, pina la bordura, de la 1 la 11.

Ba intr-o zi a inceput sa alerge, asa brusc, fara sa se fi gindit la asta nici macar o secunda inainte, ca nu cumva fata sau universul sa-i citeasca gindul. Dar nici chip de asa ceva, parca cumva spatiul dintre ei se dilata si cu cit alerga mai repede si isi dorea sa o atinga, cu atit ea era mai incolo, la acei 11 pasi. Nefacind pare-se vreun efort, merging in acelasi fel, cu pasul ala deloc apasat.

Dupa o vreme a incetat sa mai incerce sa o prinda din urma. Se obisnuise cu prezenta ei, era ca brutaria mica pe linga care trecea, floraresele de la intersectie si alte nimicuri care ii presarau drumul de acasa la birou si inapoi.

Totul pina in dimineata aia de ianuarie. Isi aminteste foarte bine scena, ninsese putin, era frig si zapada scirtitia ascutit sub pantofii ei de lac cu bareta.

Deodata s-a oprit, s-a intors catre el si l-a fixat cu privirea. Era ceva tare ciudat cu privirea ei, nu era parca privirea unui copil. Pentru ca, nu avea fireste mai mult de 13–14 ani. Dar privirea, privirea era de femeie si nu stie cum ar explica asta, dar ar fi spus ca e o privire cunoscuta.

S-a oprit atunci si n-a mai putut face niciun pas. Citeva secunde s-a uitat atenta la el, apoi a zimbit si a alergat spre el, cei 11 pasi. Pina sa apuce sa faca un gest, i-a luat mina si i-a strecurat o hirtie mototolita apoi a disparut undeva ca o naluca. Citeva secunde nu s-a putut misca, avea in cap doar zimbetul si privirea. Parea ca stie ceva, ca vrea sa ii spuna ceva, ca ii transmite un mesaj.

Mesaj?… A deschis palma si a desfacut mototolul de hirtie. Era o foaie alba si un scris mic. Abia a reusit sa descifreze:

Va fi o vreme cind toata lumea va zbura. Unii vor zbura in sus, altii in jos, fiecare dupa cum va avea treaba sau trebuinta.
Cel mai repede vor zbura aia cu cizme negre si cu mov la capat de pene. Vor mai fi unii care isi vor pune fard mov la capat de pene dar tot nu vor reusi mare lucru pentru ca cizmele lungi si negre vor fi tare greu de gasit.