Destinul meu de musculiță

https://i.ytimg.com/vi/eZ2ehG8zCWs/maxresdefault.jpg

Undeva pe la inceputul anilor ’90, sa fi fost poate 93–94, imi conectam pentru prima data calculatorul la un BBS (buletin board system, un soi de prima versiune de Internet) folosind un modem conectat la linia telefonica. Formam un numar de telefon, asteptam sa se termine tiuiturile, citeam ce aveam de citit si deconectam. Era o conexiune voluntara in care eu decideam timpul de conexiune, datele pe care le trimiteam, serverele cu care interactionam.

Dupa citiva ani, sa fi fost poate prin 99–2000, aveam deja la birou o conexiune dedicata ADSL. Legatura la Internet se facea transparent, modemul se conecta automat cind exista o cerere de date. In nici 5 ani trecusem deci la o conexiune semi-permanenta, cu un trafic mai mare, un control mai mic si cu amenintari de securitate mai mari.

Pentru cca 10 ani, activitatea mea curenta la birou a fost centrata in jurul unor foldere partajate in retea, un firewall, sistem de backup si amenintarea permanenta a pierderii datelor.

Pe plan personal nu exista inca bine definit conceptul de date personale. Nu existau retele sociale, smartphone-uri si activitate personala in retea, cu exceptia unor email-uri si a unor discutii de mIRC sau ICQ. De fapt, termenii in sine, personal data sau privacy, erau inexistenti pentru mine.

Prin 2000 si-un pic mi-am luat primul laptop. A urmat si primul smartphone la citiva ani distanta, un iPhone 2 prin 2008 daca nu ma insel.

La birou, necesitatile de lucru partajat cresteau in ritm accelerat. Timpul de conexiune asisderea. Amenintarile de securitate odata cu ele. Si cum o problema nu vine fara solutii (sau invers), ni s-a spus cam asa: mutati-va fisierele de pe hard-disk in cloud. Avem noi grija de ele, de backup-uri, de tot. Ceea ce am si facut. La aproximativ 15 ani de la prima mea conexiune la Internet pierdusem deja total controlul asupra datelor mele, date pe care cu citiva ani inainte le pazeam cu sfintenie.

Au urmat datele personale, activitatea mea oriunde, conexiunile permanente la retea, poze, Facebook, cookie-uri, browsing history, etc… In nici 20 de ani am trecut de la era pre-digitala la un individ conectat pina in strafundurile lui, un om fara niciun secret pt companiile care imi ofera, gratuit sau nu, diverse servicii. Servicii care ma conecteaza din ce in ce mai mult si care cer, cu fiecare pas pe care il fac, mai multa lejeritate in a-mi partaja viata.

Putini isi mai amintesc probabil de unde vin acele 3 w-uri din www-ul adreselor de internet. Acum o perioada le-am privit deodata dintr-o perspectiva cu totul diferita: World Wide Web

web, noun
a network of fine threads constructed by a spider from fluid secreted by its spinnerets, used to catch its prey.

Asta e web-ul. Dar ma intreb, fara a fi deloc vreun downshifter dubios, cine este paianjenul si cine e prada? Si, in cazul in care ma hotarasc sa scap din plasa, pot oare sa fac asta? Mai este oare alegerea mea sa fiu acolo sau a devenit un destin?

De IoT (Internet of Things) am auzit prima data acum vreo 3–4 ani. Intre timp, am avut chiar si un startup in segmentul de connected devices si am fost parte din lumea asta zi si noapte.

IoT proclama extinderea conectivitatii de la smart devices (computere si smartphone-uri) la lucruri, orice lucru: senzori, contoare de gaz, incuietori de usa, frigidere, haine, piese de masina, rafturi in magazine, chiar si jucarii intime. Tot ce ne inconjoara si toate lucrurile cu care interactionam clipa de clipa.

Momentan mai am inca, macar ipotetic, libertatea de a decide ce se transmite si ce nu in retea despre mine si activitatile mele. Atita vreme cit nu interactionez fizic cu respectivele device-uri, nu exista date despre ceea ce fac si cind fac. Mai am o oarecare libertate, teoretica, a alegerii mele. Teoretica.

In ultimele luni se vorbeste tot mai mult in lumea tech despre IoH (Internet of Humans). Pe scurt, o conexiune mai adinca si permanenta a corpului nostru la retea.

Cum ar fi posibil asa ceva? In prima faza prin purtarea, mai mult sau mai putin voluntara, a unei bratari inteligente, un activity tracker. De exemplu, Aetna, una dintre cele mai mari companii de asigurari medicale din State, doreste sa ofere celor 23 de milioane de asigurati un smartwatch Apple pentru monitorizarea unor functii de baza privind starea de sanatate.

Problema cu bratarile de orice natura este ca nu masoara markeri importanti din corp (nu stiu de ex ce maninci, cind, daca fumezi, ce fumezi, cita apa bei, ce bei, etc) si ca pot fi date jos oricind. Tehnologia implanturilor de monitorizare nu e noua deloc, ea exista deja de citiva ani. Exista si primii implantati, in general angajati ai unor companii.

Ce m-ar face pe mine, om obisnuit si fara probleme cu legea sa accept un implant care imi monitorizeaza toate activitatile si trimite datele unei companii private? O amenintare, desigur. Asa cum prin 2005 am inceput sa imi mut fisierele in cloud, ingrijorat fiind de integritatea lor intr-o lume tot mai conectata si cu riscuri de securitate, asa voi face si pasul spre implant si IoH, pentru ca, nu-i asa, ce e mai de pret decit sanatatea mea?

Pina la un Web perfect si o lume de musculite perfecte mai e insa un pas: abandonarea trecutului si a viitorului in numele prezentului si renuntarea definitiva la privacy. De ce sa ma gindesc prea mult la ceva va fi miine, de ce sa imi pun probleme ca o oarecare companie privata imi va cere mai multi bani pe asigurare pt ca ieri nu am mincat corect sau am dormit prea putin, de ce sa imi fac probleme ca poate nu voi fi angajat intr-o anume companie pentru ca modul meu de viata nu se potriveste cu viziunea despre lume a managementului? De ce atitea probleme si stress inutil? Trebuie sa traim in prezent, la ceea ce vrem acum si la ce ne trebuie acum.

Asta este mindfullness, o practica de meditatie deloc noua. Noutatea este insa popularizarea ei de catre companiile tech, incepind din Silicon Valley. Deja, in ultimii ani, practica este in mainstream, adoptata in special de generatiile tinere. Mai mult decit atit, este oferita (gratuit desigur) in mai toate companiile mari si exista deja programe de mindfulness in scoli. Atit in ciclul secundar cit si in cel elementar.

In 2000, The Inner Kids Program, a mindfulness-based program developed for children, was introduced into public and private school curricula in the greater Los Angeles area. Wikipedia.

Dar ce e rau cu o practica budista veche de secole? Budistii spun ca ar fi scoasa din context. Unii psihologi si cercetatori spun ca ar fi dedicata crearii unei apetente mai mari la consumul partajat (X as a service). Altii o catalogheaza ca fiind un soi de noua religie mondiala. Dincolo de toate dezbaterile, eu as adauga ca ne pregateste pentru ziua de miine si un prezent lipsit de trecut, viitor si ginduri prea multe — bai, departe de mine gindul de a spune daca e un lucru bun sau rau, am prea multi cunoscuti practicanti de mindfulness si sper sa nu ii supar prea tare.

According to Safran, the popularity of mindfulness is the result of a marketing strategy: “Mindfulness is the marketing of a constructed dream; an idealized lifestyle; an identity makeover.” Safran, Jeremy D. (2014), Psychology Today
Mindfulness meditation at the World Economic Forum in Davos. Flickr, World Economic Forum

Citint articolul de fata ai putea crede ca sint baliverne de peste ocean sau dintr-un viitor indepartat. Deloc. Faceam prima conexiune la un BBS in urma cu 23 de ani si, de cca 6–7 ani, opiniile, viata personala si profesionala imi sint complet conectate, analizate, indosariate. Fara a fi realizat asta si fara a fi avut vreun semn de intrebare. M-am infipt in toata treaba precum musculita din poveste si pare-se ca nici nu prea am cum sa mai scap fara sa renunt complet la viata mea sociala si s-o iau pe drumul dubioseniei.

Traim deja intr-o lume a controlului informational. Facebook a marcat recent 2 miliarde de useri activi, aprox 40% din populatia adulta a planetei. Termenii de personal bubble si echo-chamber nu mai sint deloc o noutate, popularizate mai ales de tot taraboiul creat de alegerea lui Trump.

Daca pina mai ieri ma intrebam ce relevanta mai are freedom of speech fara un freedom to hear, astazi deja se pune in discutie insasi libertatea opiniei iar unele companii iau in calcul filtrarea datelor traficate in retea (Facebook, Google, GoDaddy, Cloudflare). Cine decide ce si cit se filtreaza azi si ce va fi filtrat miine? In puterea cui sta asta? Si, mai ales, cine va decide cum imi va fi “filtrata” viata atunci cind voi fi total conectat cu trupul si mintea mea?

Nu ma intelegeti gresit, nu sint vreun neandertalian care crede ca trenurile aduc sfirsitul lumii pentru ca viteza mai mare de 50 km/h ucide, nu cred ca becul e unealta diavolului. Imi pun insa problema daca lumea, asa cum ii vad eu drumul ca nepracticant de mindfulness, este o lume mai buna miine decit astazi. Daca este lumea in care mi-am dorit ca copiii mei sa se nasca.

Cum spuneam mai sus, daca a fi prins in pinza asta de paianjen uriasa a devenit un destin, incep sa ma intreb care este diferenta intre sclavie si destin. Pentru ca, atunci cind ti se ia puterea de a-ti controla destinul, devii sclav. Sau ma rog, o musculita intr-o pinza de paianjen planetara.

Progres? Really? In viziunea mea, nu este deloc progres, este intoarcere inapoi cu secole, intr-o epoca tare nasoala. Care e nasoala chiar daca esti sanatos si zen.

Like what you read? Give Bogdan Coman a round of applause.

From a quick cheer to a standing ovation, clap to show how much you enjoyed this story.