În marea schemă a lucrurilor, cât de ridicolă este existența noastră?
De 1 martie, miercuri, a început a patra ediție LIKE CNDB, festivalul de dans contemporan de la Centrul Național al Dansului București, care prezintă anul ăsta 26 de show-uri. În statement-ul lansat cu ocazia evenimentului, Vava Ștefănescu, managerul CNDB, spune că își dorește ca experiențele performative oferite prin spectacolele invitate să provoace publicul la idei și perspective noi.
Cu gândul ăsta am fost și eu la spectacolul Fierbințenilor, The Great Scheme of Things, care a și deschis festivalul.
Până la mutarea în Sala OMNIA, performance-urile au loc la sediul obișnuit (Blvd Mărășești 80–82) — de care, așa cum s-a spus ieri de pe scenă, o să ne cam fie dor. Ideotainment, un termen pe care l-am auzit în deschidere, este cel mai potrivit cuvânt care ajută la descrierea activităților la care merg când vine vorba de Centrul Dansului. Mișcarea ca platformă de a livra idei este ceea ce mi se pare că explică cel mai bine fenomenul.
Ridicolul vieții noastre vine tocmai din nesiguranța cu care ne credem unii pe alții
Gabriela și Cristian Fierbințeanu, duo-ul art-pop cu care Bucureștiul s-a mai întâlnit nu de puține ori pe diverse scene hip, a creat un melanj de imagine, colaj video, recital și mișcare, care pune întrebări. Soții Fierbințeanu se întreabă și ne întreabă și ne fac pe calea asta să ne întrebăm și noi la rândul nostru despre viziunea cu care tratăm ceea ce ne înconjoară. Luăm lucrurile ca atare? Le integrăm în matrici gata mestecate de media, de cei care ne-au oferit educația pe care am primit-o, de internet? Ne prefacem că totul e OK sau aprofundăm introspecția și analiza până la apoplexie? Cum gestionăm punctul sufocant în care întrebările și reacțiile ne duc într-un punct mort?
The Great Scheme of Things pleacă întocmai de la conceptul franc anunțat de titlu. Știm cu toții că universul nu e atașat de „noi”, de eul nostru, de acțiunile vieții de zi cu zi, și nici nu putem dovedi că în afara legilor obiective prin care el funcționează, ne influențează la vreun nivel. Așadar, în paradigma holistică, de ce ne agităm pentru chestii și de ce ne dăm atâta importanță, când universul cel mai probabil va fi uitat de noi la nici măcar atât de mult timp după ce vom înceta să mai existăm.
Ideea asta de povestire în ramă, care încape într-o altă ramă la nesfârșit, exact ca două oglinzi puse față-n față, este chiar elementul declanșator al narațiunii cu care începe show-ul. Vedem o proiecție cu un public, chiar în fața noastră, și pe Cristian care evoluează pe scenă între aceste două oglinzi, în timp ce proiecția multiplică gradual frame-ul acesta până începi să te gândești dacă nu cumva și în spatele nostru au mai apărut câteva rânduri de spectatori trași la copiator. Cumva natural, expozițiunea merge către prima afirmație: we are real fake artists.
Cuplul își începe dialogul cu blândețe: how progressive are you? Cum începem o revoluție? Stai. Începem o revoluție? Noi suntem artiști(i)? A devenit marea schemă a lucrurilor user-friendly? Marea schemă e prietenoasă cu cei care vin să facă contact, dar cei care nu, sunt acești inamici imaginari. Dar, înainte să apuci să te dezmeticești, afli că artiștii „sunt Elvis” și „voi” este clădirea — and Elvis has just left the building. Nici nu ai apucat să te familiarizezi cu un concept pentru că — surpriză — realitatea deja ți-a dat lecția efemerității.
Proiecțiile merg la pas pe lângă monoloagele Fierbințenilor pentru a susține o reflecție asupra progresismului, asupra viitorului ca sursă general valabilă a răului, asupra consumerismului. Colaje dulci ochiului ajung să fie pivotul care se înrădăcinează pe retină și care declanșează conflictul dintre sine și alteritate: natural-articifial, organic-anorganic, estetic-diform, armonie-dezastru.
În paralel cu terenul descris și ocupat până acum de elementele care creează tabla de joc, duo-ul își mărturisește propria fragilitate și propriile îndoieli.
- Did you change the world today?
- No.
- OK, but did you improve it? How progressive are you? Are you going to start the revolution?
- I don`t care about the revolution, I want a new phone, the phone of my dreams.
Comentariul uman care se așează delicat asupra stratului de ironie și auto-ironie este însuși corpul, care se joacă pe scenă cu aceeași naturalețe cu care este lăsat pe Pământ ca să ajungă, iată, să fie germenele acestor îndoieli vis-a-vis de viață. We have to be dramatic and whisper words of wisdom.
Pe parcursul spectacolului, ca privitor pasiv, nu ai senzația că participi la marea schemă a lucrurilor. Asta până când Fierbințenii îți spun și îți repetă că îți vor schimba viața, de ajungi să îi crezi și să te întrebi ce o să se întâmple când termină cu tine.
Ridicolul vine din nesiguranța cu care ne asumăm să livrăm mesaje și din nevoia de a ne crede unii pe alții, până la urmă, în această mare schemă a tuturor lucrurilor. Mai ales să îl crezi pe artist, căci el este un demiurg la scară mică. Și iată o sală plină de oameni, dintre care cei doi de pe scenă sunt real fake artists, care oameni se întreabă aceleași chestii și care au aceleași două perechi fiziologice de globuri oculare cu care se privesc unii pe alții.
Jocul de pe scenă îmbină semantică, lexic, morfologie, ton, combinate pe scara ce pornește de la blândețe și urcă până la agonie. Joc ce începe să zgândărească propriile tale definiții, care intră în sincron cu toate conceptele pe care le agită Fierbințenii în recital: corporate America, toate chestiile pe care le urăm cu toții, toate chestiile de care avem nevoie, toate chestiile pe care ne dorim să ni le dea pur și simplu cineva, pornografia, sexul, politica, imigranții, drepturile grupurilor defavorizate, clasele sociale, genurile sociale, stratificarea financiară, problemele identitare, religia, curentele artistice, contexte geo-politice.
În jurul ideii că împreună putem să concentrăm forța de a lupta contra universului (mai specific, contra ce ne imaginăm noi că este universul) se croșetează încet-încet acest spectacol cu iz DIY, care este condus până la urmă de celula existenței: bărbatul și femeia care alcătuiesc un întreg. Gabriela și Cristian se iau la mișto, se joacă, se supără, se împacă, se agită, transpiră, se îngână, improvizează pe parcursul unui pene de curent ce a întunecat întregul cartier, se agită pe teme de introverți, se agită în numele comunității din care fac parte, își fac fățișă dorința insațiabilă pe care o are fiecare dintre noi de a modela lumea după propriul model de gândire ca model ideal, atacă diferențele dintre elementele ce formează un colectiv.
Asta a picat la țanc ieri, după ce tocmai citisem o chestie amuzantă scrisă de jurnalistul Dan Panaet, cum că nu toată lumea care iese la un protest vrea dup-aia să fie tratată ca o masă umană alcătuită spre a deveni un partid politic sau o mare mișcare.
Apropiindu-se de sfârșit și apropo de autoreferențial, artiștii anunță că au căutat în sine — mai specific, în fețele pe care și le ia sinele: inima artistului, interfața individului ca steag al sistemului și nu au găsit nimic. Nici la socialiști, nici la neoliberali, nici la hipsterii corporate, nici la hateri.
Goliciunea ne face apoi să ne simțim ridicoli. Și așa ajungem la o concluzie, reducționistă ce-i drept, dar deloc deplasată: totul e ridicol. Sexul e ridicol. Noi cum ne dăm cu părerea non stop despre chestii suntem ridicoli. Noi care vrem să modificăm ceva din arhitectura generală a universului suntem ridicoli. Și aici, odată atins acest climax paroxistic al spectacolului, rămâne terenul virgin pe care se plimba cândva omul primitiv, mai repede asemănător maimuței decât individului-model de astăzi.
Soluții? A, păi: make peace with yourself. Dar noi, precum artiștii, știm că înainte de asta dăm vina pe tot ce putem, pe părinți, pe vecini, pe întregi categorii umane, pe cultura care fațetează conștientul nostru.
Și când terminăm de aruncat vina, de obicei sfârșim în brațele cuiva care ne-a salvat și ne întrebăm de ce o face. Pentru că probabil asta ne rămâne de făcut. Să ne lăsăm salvați de cineva pe care și noi, la rândul nostru, să salvăm.
The Great Scheme of Things este de fapt, pentru mine, un testimonial al speranței și un demo-show despre cum să nu ți-o pierzi, care nu ar fi avut la fel de mult sens dacă nu l-ar fi interpretat doi oameni care trăiesc unul cu celălalt în viața de zi cu zi, astfel ca această concluzie să fie plauzibilă pentru mine.
Și dacă vă întrebați, nu, nu am plecat încrezătoare în licărirea de speranță cu care ne-a lăsat finalul, ci cu angoasele pe care le are oricare dintre noi în relație cu alteritatea. M-a mai relaxat ideea să știu că pe acolo, pe la CNDB, sunt oameni chiar dornici să pălăvrăgească despre chestii din astea.
Pe Dana o poți urmări și aici.
