Dreptul femeii de a-și părăsi neamurile pentru puțină liniște
Cum e când, într-o societate patriarhală și sexistă, o femeie își părăsește bărbatul, deși „nu a fost nici bătută, nici înșelată”?
Acum câțiva ani, când locuiam în Rotterdam, mi-am făcut o prietenă din Georgia, o tipă care îmi povestea des despre prietenul ei cu care era încă din liceu. Ea venise să studieze în Olanda, iar iubitul era mai prezent în viața ei ca înainte să se mute din țară. O vizita destul de frecvent; când nu o vizita, o suna de mai multe ori pe zi. El era din ce în ce mai îngrijorat că plecarea ei la studii o să rupă relația asta a cărei „menire” era exact opusul, să rămână pe veci împreună. La fel credeau și familiile amândurora. Mai mult, în Georgia, toată lumea din cercul lor găsea bizar că ei încă nu se căsătoriseră, deși aveau o relație atât de lungă. Ce altceva să faci când ai o relație lungă dacă nu să te căsătorești?
În anturajul lor, prietenii cam de aceeași vârstă (21–22 de ani) erau deja luați cu acte, făceau copii, se așezau la casa lor. Sau, mai bine spus, la casa părinților lor. În Georgia, de multe ori, cuplurile tinere locuiesc cu părinții unuia dintre ei până când reușesc să își cumpere un apartament — „foarte puțină lume stă în chirie”, îmi spunea prietena mea.
Toată presiunea asta, care-i respira în ceafă deși era la mare distanță de casă, au făcut-o în cele din urmă să se despartă de iubitul ei. Au început să curgă telefoanele și mesajele: de la părinți, de la prieteni, de la rude mai mult sau mai puțin apropiate. Mai bine te mai gândești, nu e deloc o decizie înțeleaptă, de ce îți strici rostul, trebuie să vii acasă să vorbim, dacă noii tăi prieteni din Olanda te-au încurajat să faci asta, ei nu sunt cu adevărat prietenii tăi… Săptămâni la rând presiunea de care încercase să scape prin despărțirea de iubitul ei nu făcea decât să crească, iar eu n-aș fi vrut să fiu în locul ei.
Mi-am amintit episodul de mai sus pentru că am văzut zilele astea la TIFF (Transilvania International Film Festival), un film în care e vorba despre o situație similară. Producția se numește My Happy Family (regia Nana Ekvtimishvili și Simon Gross, imagine Tudor Panduru) și acțiunea se învârte în jurul Mananei, o profesoară de 50 și ceva de ani. Căsătorită de peste 20 de ani, cu doi copii, locuiește cu întreaga familie. În casa ei stau, după cum urmează, împărțiți pe trei generații: părinții ei, soțul, fiul cel mic, fiica de 23 de ani și soțul acesteia. Un film intens, într-o estetică ce amintește pe undeva de Sierranevada lui Cristi Puiu. Apartamente sufocate de neamuri extinse și prejudecăți străvechi, doar că în filmul georgian, spre deosebire de cel al lui Puiu, axul central e construit pe trăirile unei femei.
Mediul haotic dat de un singur acoperiș pentru trei generații diferite, un singur apartament — și un singur șifonier masiv — pe care se bat șapte oameni din familia Mananei, pare să contribuie masiv la decizia plecării ei. Chiar de la începutul filmului aflăm că ea și-a închiriat un apartament în care o să locuiască singură. Familia nu înțelege, se revoltă, cu toții încercă să o convingă să se întoarcă, dar Manana nu cedează, spre marea lor surpriză și rușine. Rușine de ce vor spune ceilalți, de cum vor explica vecinilor și cunoscuților că o femeie în toată firea și-a lăsat neamul și s-a dus să trăiască de capul ei.
Și acum urmează paradoxul poveștii. Manana nu vrea să rupă orice legătură cu ei, să dispară. Aparent, nu există motive concrete pentru decizia ei și nu invocă niciun fel de argument în certurile din familie.
„Cine te-a supărat mamă? Tata? Bunicul?” îi urlă fiica ei, în timp ce o urmărește pe maică-sa făcându-și bagajele.
Partea cu adevărat duioasă a filmului este că Manana vrea doar să aibă parte de liniște și să poată interacționa cu membrii familiei doar atunci când își dorește asta cu adevărat. Copiii sunt mari deja, au viețile și relațiile lor, simte că e un moment oportun să acceseze liniștea pe care nu a avut-o niciodată.
În noul ei apartament Manana poate să asculte muzică, să citească, să corecteze în tihnă lucrările elevilor ei, să cânte la chitară, să aleagă dacă are chef sau nu să își sărbătorească ziua de naștere, să mănânce o felie de tort în loc de cină.
Gestul Mananei ilustrează diferența dintre a face ce vrei și a face ce trebuie în viața unei femei și felul în care lucrurile astea sunt deseori în totală contradicție.
My Happy Family sugerează că există o mentalitate colectivă a femeilor georgiene în ce privește rolul și datoria lor de a fi soții și mame înainte de orice. Foarte puține se gândesc la asta ca la o convenție socială care implică o alegere. E o meserie pe care sunt așteptate să și-o asume și care nu are termen de expirare.
Vedem asta și din faptul că bunica e încă cea care trage sforile legat de toate treburile casnice — mâncare, curățenie etc. Manana nu știe să facă diferența dintre mărar și fenicul, ceea ce în viziunea mamei ei înseamnă că nu e în stare de nimic și n-ar fi fost capabilă să aibă grijă de familia ei dacă n-ar fi ajutat-o ea.
Plecarea protagonistei din casa familiei este șocantă pentru cei din jur. Pentru ei există un unic fel de a trăi viața corect și firesc: o familie în care împlinirea femeii trebuie să vină din a-și susține soțul, a-și crește copii, a respecta autoritatea bătrânilor.
Dacă sună familiar este pentru că e perspectiva socială cea mai comună în multe culturi, inclusiv în România, unde tot discutăm despre familia mai mult sau mai puțin tradițională în ultima vreme.
Dar mult mai puțin în film se vorbește despre substratul ăsta legat de rolul femeii în familia așa zis tradițională, care nu scapă nici el de a fi conectat cu concepte religioase. În timpul unei cununii bisericești, preoții ortodocși citesc un pasaj din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel despre cum bărbatul trebuie să își iubească femeia și cum ea trebuie să fie neprihănită. Pasajul se încheie, scurt și la obiect: Astfel şi voi, fiecare aşa să‑şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.
Mai puternică decât „frica de bărbat” este frica de gura lumii. Ce o să zică lumea? e întrebarea cheie de pe buzele tuturor. Atunci când Manana o întâlnește în piață pe o fostă colegă de liceu, îi răspunde întrebărilor despre familia ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Abia într-un final mărturisește că și-a lăsat bărbatul, încercând să facă știrea să sune cât mai nesenzațional.
Vorbind despre subiectul filmului, poate suna ca și cum Manana e o feministă revoltată care sfidează patriarhatul, dar lucrurile nu stau chiar așa. My Happy Family pune întreaga situație într-o cheie nostalgică, melancolică, iar asta, din punctul meu de vedere, legitimizează mult mai puternic gestul protagonistei.
Nu trebuie nici să te bată bărbatul și nici să îți găsești pe altul, ca să fii îndreptățită să pleci. Nu poți recupera alegerile pe care nu le-ai făcut și nici să o iei cu adevărat de la 0, dar poți în continuare să alegi.
Urmărește Brrlog și pe Facebook. Brrlog este o publicație de jurnalism explicativ și satiră culturală. Sau jurnalism cultural și satiră explicativă, încă nu e clar.
