„Ești un munte de nesimțire, Nicoleta!”
În liceu, profa de franceză mi-a zis „ești un munte de nesimțire, Nicoleta! Asta ești!”. M-a țintuit cu privirea ca pe o pradă. Ea însăși un munte de femeie, înaltă, zdravănă, a repetat nazal:
„Un munte de ne-sim-ți-re”
Îi zâmbisem, cred, iar ea a crezut c-o sfidez. Stăteam în picioare în fața ei, cu privirile colegilor lipite de noi. Inima-mi bătea ca la turci. Pe atunci aveam 100 de kile, iar un adolescent supraponderal căruia îi spui că e „un munte”, nu va lua remarca asta niciodată… decât la propriu.
Era ziua în care trebuia să explicăm în franceză cu ce suntem îmbrăcați, așa încât toată lumea venise în cele mai simple haine, ca să nu se încurce în lexic. Ca niște bebeluși cu bluzițe fără nasturi, fără șireturi, fără brizbrizuri. O clasă de speriați în fața unui tunet major, în care mi-am adunat toate forțele și am ripostat obraznic; apoi am luat loc în bancă. Asta eram atunci; asta descopăr că nu mai sunt acum; o grasă obraznică; un munte de nesimțire pe care — cu două vorbe sensibile — l-ai fi câștigat instant.
Aș fi vrut să-i fi urlat atunci:
„Sunt un munte de sensibilitate, doamna, asta sunt!”
Cred că aș fi impresionat-o. În fond, era și ea cât se poate de sensibilă de vreme ce-și punea nervii la încercare cu o puștoaică de 17 ani; de vreme ce de Crăciun plângea la colinde și imediat după ne ardea câte un 3 la fiecare.
Sigur, atunci nu înțelegeam că marea luptă a omenirii constă în cine își ascunde vulnerabilitatea mai bine. Mai târziu am învățat nu numai că a ascunde e o formă de putere, ci și că vulnerabilitate în sine poate deveni o armă.
La 100 de kile ale mele știam și eu, chiar dacă foarte fraged, cum e să vrei să te iubească dracului cineva
Când am făcut reclamație la director cum că profa de franceză ne terorizează psihic, femeia a venit a doua zi plină de singurătatea ei. Ne-a informat foarte clar: e fericită și divorțată, iar băiatul ei e avocat! Și nu prea o sună. Avea niște mărgele mari și galbene și ochii ăia verzi erau mai încărcați ca niciodată. Auzise că noi spuneam despre ea că e o frustrată. Iar ea a ținut să ne explice, de la catedră, că nu e.
Sigur, noi eram niște adolescenți teribiliști. N-am contrazis-o niciodată în ceea ce privește comentariile pe care le-a făcut față de mine și care m-au marcat, dar pe undeva toată lupta asta a ei era o ecuație simplă din care reieșea, invariabil, că este o femeie singură. Când am înțeles chestia, m-a câștigat. Căci la 100 de kile ale mele știam și eu, chiar dacă foarte fraged, cum e să vrei să te iubească dracului cineva. Am devenit empatică și am iertat-o. Dar pe ascuns. Pe atunci n-aveam curajul să și arăt asta, așa că, de dragul rebeliunii m-am luptat cu ea până în pânzele albe, până în ziua bacului când toți am luat 10 la franceză și ne-am gândit să-i punem rezultatele în poștă.
După o vârstă ajungi să înțelegi (poate) că nu te mai bați, de fapt, în „cine e mai puternic”, ci în „cine e mai sensibil”. În orice tip de interacțiune umană se ajunge — ciudat nu? — la momentul în care vulnerabilitatea devine chiar arma cu care poți câștiga. Aproape perfid, la limita sincerității, aveam să aflu din conjuncturi variate că treaba asta cu sensibilitatea e cu două tăișuri pe care nu ai cum să le eviți. „În fond, sunt foarte puțini oameni sănătoși în jurul dumneavoastră” cum ar zice psihanalistul meu, sau „suntem toți fucked up” cum ar zice prietenul meu de la cafea.
În liceu, totuși, alesesem, pentru o lungă bucată de vreme, să-l ascult pe taică-miu. Să nu fiu slabă, să nu fiu fraieră, să nu pun suflet și, în principiu, să fiu bărbat. Nici atunci și nici acum nu am înțeles de ce lângă toate astea apărea obsesiv ideea de a fi bărbat, căci aș putea să dau câteva exemple elocvente de bărbați care nu se încadrau modelului de masculinitate cu care mă obișnuia taică-miu.
Tata și-a dorit puterea și mă întărea și pe mine s-o vreau. Și dacă el n-a avut-o… să o aibă copiii. Și dacă frate-miu n-a avut-o, să o am eu. Așa ajunsesem ca în liceu (și ceva vreme după) să mă lupt cu orice. Chiar și când nu era cazul. Mă ascundeam și ripostam, două acțiuni care m-au urmărit o lungă bucată de vreme. Dar în liceu, mecanismul ăsta de apărare te făcea — de fapt — să legi și marile prietenii. Și atunci, ca și acum, oamenii se întâlnesc în vulnerabilități. Și de acolo încep să se iubească. Și să se părăsească. Iar gestionarea iubirii… depinde de o oareșce maturitate.
De curând am băut o cafea cu un tip în fața căruia m-am arătat, ca-n multe alte dăți, proastă. Totuși, ne-am comportat amândoi ca doi oameni deștepți, fără pretenția că ne-ar lega vreo mare prietenie, am râs și ne-am despărțit cuviincios. Pe scurt, m-am arătat vulnerabilă (deși n-aș vrea să fac uz de acest cuvânt) și am vorbit despre insuficiența mea în iubire, despre frica de singurătate, despre cum mă îndrăgostesc, de-o viață, în serie. El m-a liniștit și mi-a zis că și el e prost.
Odată stabilită convenția de egalitate, între noi s-a instalat o franchețe dureroasă.
„Cât de imatur, Leta”, spunea el. „Cât de imaturi suntem toți, Leta”, repeta el. Cât de imaturi suntem, repeta obsesiv, în timp ce disecam concluziile istoriilor noastre de dragoste ratată.
Aproape începusem să ne batem în cine e mai prost, mai sensibil, cine are mai multe traume și complexe.
„Nu mai e mult până când o să recunoaștem toți că suntem fucked up” i-am zis.
Abia atunci, m-am gândit, după ce-o să renunțăm la ambițiile de a ne vrăji între noi, jocul va deveni interesant și vom lăsa loc întâmplării.
De curând am aflat că curaj vine de la cœur (în franceză: inimă). Așadar, să ai curaj înseamnă să faci, pară-se, ce-ți zice inima. Și cam aici începe nebunia. Până atunci, rămân cu întrebarea ce ne-o fi făcut așa de tupeiști, când, toată copilăria am ars-o în spiritul Elenei Farago:
„De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare?”
Urmărește Brrlog și pe Facebook. Brrlog este o publicație de jurnalism explicativ și satiră culturală. Sau jurnalism cultural și satiră explicativă, încă nu e clar.
