Cum e să faci un film în care folosești refugiați în loc de actori

Scurtmetrajul We all love the seashore spune povestea unor refugiați prinși la niște granițe nedefinite. Sunt surprinși în fața mării de pe care au venit, iar asta i-ar putea plasa la oricare din capetele europene.

Filmul făcut de Keina Espiñeira este un hibrid de documentar și ficțiune experimentală, în care refugiații devin parte din procesul creativ, însă rămâne nedefinit care a fost, concret, aportul lor.

Poveștile celor aflați în situații vulnerabile sunt impresionante și ne îmbogățesc perspectiva asupra umanității. Și totuși, în lumea artistică există o întreagă discuție despre punctul în care creativitatea se termină și începe exploatarea. Cum ne dăm seama care este acela?

trailer „We all love the seashore”

Am stat de vorbă cu Keina Espiñeira, regizoarea filmului, despre relația ei profesională cu refugiații deveniți personaje de documentar experimental și despre modul în care a ales să le spună povestea

We all love the seashore va fi difuzat miercuri și vineri, în cadrul Bucharest International Experimental Film Festival BIEFF.

Keina.

Brrlog: Cum ai ajuns să-i cunoști pe refugiații cu care ai lucrat și cum i-ai convins să joace în film?

Keina Espiñeira: I-am cunoscut pe Aliou, Boubacar și Diakité în orașul de graniță Ceuta, Spania. Erau reținuți într-un centru de ședere temporară. Mă aflam în oraș ca să mă pregătesc pentru această lucrare, nu era ceva nou pentru mine pentru că petrecusem ani de zile lucrând în apropierea acestei granițe, așa că știam cum funcționează lucrurile. Oamenii care reușeau să o treacă fără viză Schengen erau reținuți în acest centru pentru o perioadă nedeterminată de timp. Periodic autoritățile spaniole fac transferuri colective către peninsulă, deci știam că prezența noastră în acel spațiu era temporară.

În timpul zilei, li se dă voie să iasă din centru, așa că am decis să organizez un cine-forum cu ei, ca să ne uităm la filme și să ne jucăm cu camerele pe care le aveam. M-a inspirat mult experiența asta

Cât din film este bazat pe un scenariu scris anterior și cât este improvizație? Cum au contribuit personajele tale la scenariu?

La început știam ce nu voiam să fac: interviuri. Deși este primul meu film, am simțit nevoia de a explora limbajul filmic și de a acționa pe hotarul dintre real și imaginar.

În timp ce-l urmăream pe Jean Rouch, m-am gândit că ficțiunea ne poate ajuta să aprofundăm realul în diferite moduri, mai ales în ceea ce ține de anumite subiecte ce devin intens mediatizate.

Scenariul nu este unul clasic. Dialogul nu este scris. Am scris doar ce acțiune să fie jucate în fiecare amplasare. Odată ajunși acolo, i-am dat protagonistului niște indicații, iar el improviza situația. Când dădeam de ceva cu adevărat interesant, repetam momentul de câteva ori în moduri diferite.

Spre exemplu ultima scenă este o conversație spontană ce s-a ivit în timp ce ne uitam la Strâmtoarea Gibaltar și orizontul său. Pe de altă parte, pădurea ne-a prezentat un peisaj legendar pentru a spune și asculta povești atemporale.

În primele secunde ale filmului se aude o voce care instruiește actorii despre ce ar fi bine să vorbească și despre ce nu. Li se spune „să lase politca” și „să vorbească despre ei”. Crezi că sugestia aia i-a făcut să se simtă cenzurați în vreun fel atunci când îți vorbeau?

Categoric nu, vocea este parte din grup, parte din discuție. Asta a fost prima scenă pe care am filmat-o. Am făcut o invitație deschisă tuturor celor din cine-forum să vină pe plajă, voiam să prezint filmul și să pornesc o discuție despre el punând întrebarea provocatoare: unde se află granița și dacă este posibil să o reprezentăm.

Discuția a fost intensă și la un moment dat s-a creat un moment haotic. Am colapsat, credeam că am distrus filmul încă din prima zi de lucru. Dar am decis să continuu, iar a doua zi am făcut aceeași invitație pentru a repeta acea discuție. Atunci când Alaga, vocea la care te referi, spune: „uitați de guvernul spanion și de cel marocan, vorbiți despre voi…”, el, de fapt, a deblocat dinamica noastră și replica lui prezintă contextul politic real al filmului.

În lumea artistică este o întreagă discuție despre etica lucrului cu non-actori, mai ales când ei sunt în situații vulnerabile, cum este și cea a refugiaților. Ți s-a părut vreun moment că cei cu care ai lucrat se simt folosiți?

Aș refera să răspundă Aliou, Diak și Boubacar la această întrebare și să ne gândim împreună dacă au fost avantaje ale filmului pentru ambele părți. Fiecare a trăit o experiență proprie și cred că nu sunt comparabile.

În lumea noastră, acolo unde nu sunt o realitate imediată, refugiații sunt o temă prin excelență politică. În filmul tău singurul vibe politic este la început, când sunt prezentate personajele. De ce ai optat pentru tipul ăsta de narațiune?

Cred că întreg filmul are o greutate politică puternică, chiar dacă nu vorbim fără perdea despre instituții sau guverne. Legenda pe care o ascultăm arată cu degetul colonialismul ca un factor cheie al granițelor contemporane. În această lucrare, am fost interesată să creez un fir epic potrivit unei existențe ce traversează o stare suspendată temporal și geografic. Colonialismul este rădăcina conflictului actual, trăim un regim de control selectiv la granițele Europene, atât de ordin economic, cât și rasial.

Cât timp ai petrecut cu Aliou, Diak și Boubacar?

Am petrecut mai bine de șase luni împreună, mai mult sau mai puțin tot timpul cât au fost reținuți în centrul din Ceuta. I-am cunoscut la câteva săptămâni de când ajunseseră în oraș. Acum suntem în contact la distanță.

Au apucat să vadă filmul?

Da, l-am urmărit împreună în diferite stadii ale montajului și un an mai târziu, am avut ocazia de a călători în Germania și de a-i vizita pe unii dintre ei, care l-au văzut atunci. Filmul a făcut parte din motivația mea de a călători.

Pe Gabriel îl poți urmări și aici.