Scurtă trecere în revistă a unei conferințe mari
În octombrie am fost în SUA cu o bursă de jurnalism. Acolo, printre altele, am participat la ONA17 (Oct. 5–7 in Washington, D.C.) — Online News Association, o conferință care adună peste trei mii de jurnaliști din America (și Europa), din presa națională și locală. Sunt zeci de talk-uri care se suprapun, masterclass-uri, un târg de oferte cu diverse tool-uri tehnologice pentru redacții și buisiness-uri, unde îți ia o oră să treci prin el și vreo trei să te și oprești la stand-urile care ți se par importante. Erau acolo de la start-up-uri care oferă produse de criptare a corespondenței la… echipa companiei Facebook.
La întâlnirea jurnaliștilor din Washington am fost, încă o dată, dat peste cap de elocvența americanilor când vine vorba de vorbit în public. Am fost aproape speriat de modul riguros în care își pregăteau atelierele, masterclass-urile, workshop-urile, de calitatea informației pe care o livrau. Mi-amintesc un exercițiu propus Megan Finnerty, directoarea USA Today, într-un atelier în care învăța reporterii să-și susțină, la conferințe sau talk-uri publice, munca de investigație sau articolele, practic să transforme un articol bun în scris într-unul potrivit de vorbit pentru o audiență live (!!). Ne-a pus să ne alegem un partener și să-i povestim o experiență marcantă din viața noastră. Înainte să începem ne-a zis: „dacă ați pățit ceva cu adevărat dramatic în ultimul an, aveți pe cineva apropiat care a murit, ați divorțat sau ceva, alegeți un alt eveniment”. Ideea ei era că un an era prea puțin pentru ca o traumă să fie digerată și mărturisirea ei să fie altfel decât o exorcizare emoțională.
„Atunci când facem o confesiune în sine nu ne interesează evenimentul în sine, ci înțelesul lui. De multe ori un an e prea puțin ca să ne detașăm suficient și să știm care e sensul unei experiențe foarte dramatice”.
În engleză a folosit cuvântul „meaning”. Un an ar putea fi prea curând să ne dăm seama ce meaning are pentru noi (dacă are vreunul) traversarea unui eveniment traumatic. Mi-au rămas în cap cuvintele astea pentru multă vreme, ca un avertizor de bun simț al tuturor acelor expuneri publice de emoții în fața cărora nu știi cum să reacționezi, pentru că pur și simplu e greu de zis dacă e și vreun înțeles, dincolo de emoțiile care te copleșesc.
Un an alt moment pe care l-am savurat a fost unul din highlight-urile ONA de anul ăsta, o dezbatere între writerii show-urile de satiră politică. Oamenii care scriu pentru John Oliver, Noah Trevor, Samatha Bee sau Francesca Florentini de la AJ+. S-a ținut într-unul din ballroom-uri și a fost bătălie pe locuri. Cum era de așteptat, s-a râs mult, pentru că-s oameni cu poantele la ei, mult mai relaxați decât jurnaliștii per se, care-și măsurau fiecare cuvânt, de păreau uneori că-s puse pe rigla milimetrică, nici mai la stânga, nici mai la dreapta. S-a discutat despre satira politică în epoca lui Trump și despre cum writerii de comedie se bucură că pot să spună pe nume situațiilor pe care ziariștii au obligația să le prezinte nu atât de echivoc. Da, președintele american minte de-ngheață apele și ne-am obișnuit atât de mult cu ridicolul excesiv al multor din reacțiile lui, că devine o muncă suspectă să-i mai preiei twitter-ul ăla desprins din altă lume.
Mi-a rămas în cap ceva ce a spus Francesc Florentini, undeva pe la finalul dezbaterii, legat the first amendment (free speech) și de faptul că legea americă permite Russia Today să emită de pe și în teritoriul ei, deși sunt dovedite dezinformările constante pe care le-au făcut. Florentini a spus că consideră prezența RT în SUA o amenințare la adresa democrației americane. În sala de câteva mii de oameni s-a ușoară liniște, iar moderatoarea discuției a trecut peste fără să comenteze sau să challenge-uiască afirmația.
O altă chestie extrem de mișto acolo e presa locală. Am întâlnit reporteri din orașe mici, din state deloc fancy, care făceau parte din redacții care investigau autoritățile locale și țineau strâns comunităție în jurul unor principii sănătoase. Ce mi s-a părut fantastic era că toți, veniți din redacții de zeci, sute sau mii de oameni (!!) se plângeau de fenomenul lichidărilor de personal, de faptul că sunt over worked, că pe lângă munca lor în sine au ajuns să suplinească și munca altora, pe care compania nu și-i mai permite. Îi ascultam, pătruși de propriul lor adevăr, și mă gândeam că în redacțiile din România care mișcă ceva, hai să zicem astea premiate weekend-ul ăsta la Gala Premiilor Superscrieri #7 sunt între 3 și 10–15 oameni (acolo unde e luxul dat dreq), care fac… Tot. Ei centrează, ei dau cu capul, ei investighează, ei fac fundraising, ei ridică premiul, tot ei sunt și statul paralel și ce mai spun mâncătorii de căcat despre ei.
O chestie care m-a obosit la cele 3 zile cu americani a fost cumva entuziasmul lor social. M-am întors convins că „noi suntem mai ok” din punctul ăsta de vedere, că nu zâmbim atât de mult când chiar nu e cazul, că nu suntem exaltați fără motiv, dar sunt deja de o lună înapoi acasă și cred, că de fapt, prin zona a est-Europei tindem să fim mai degrabă posaci, să nu arătăm mai niciodată emoțiile noastre pozitive, să ne lamentăm jenant de direct și mult și să fim awkward pe fix cealaltă parte a spectrului decât par americanii, când îi aduci la un loc.
Zilele astea a avut loc Zilele Superscrieri: mini-congres de New Journalism organizat tot de Fundația Friends for Friends, singura care încearcă să țină breasla jurnaliștilor aproape — cu burse, premii, conferințe, dezbateri. Sigur e aberant de comparat dimensiunea ONA cu mini-congresul de New Journalism de la noi (e aberantă și comparația industriilor, a celor două țări în sine, a atâtor altora), dar, cumva, cu baby steps, mi se pare foarte emoționantă că-ntrun mediu de câțiva zeci de oameni care se cunosc toți între ei se mișcă ceva în oficializarea și recunoașterea jurnalismului de calitate. Că, deși s-a zis mult la gală c-ar fi cazul ca jurnalismul să iasă din zona de activism în care a virat în lipsa unei opoziții parlamentare suficiente, faptul c-a simțit să intre acolo în primul rând nu denotă decât că există oameni cu principii sănătoase. Practic că, și la noi, ai cu cine.
Pe Gabriel îl poți urmări și aici.
