Diana Oncioiu: „Meseria aceasta nu este despre tine. E despre persoanele despre care scrii”
Diana Oncioiu este jurnalist de investigație, scrie pentru platforma media independentă „Dela0.ro” și, în același timp, face parte din proiectul „Să fie lumină”. Împreună cu echipa „Dela0” realizează dosare de presă în care sunt analizate în profunzime o parte din hibele sistemului din România. Acoperă subiecte axate pe teme sociale precum: sărăcia, educația, violența domestică, abuzurile sexuale, justiția, sau discriminarea.
Într-un interviu luat în primăvara anului trecut, am vorbit cu Diana Oncioiu despre pașii pe care i-a urmat până să ajungă jurnalist de investigație și despre ce înseamnă presa alternativă. În contextul actual, când spațiul public riscă să fie intoxicat informațional, răspunsurile Dianei Oncioiu te pot ajuta să înțelegi cum se face presa și ce să cauți în spatele articolelor din dieta ta media, ca să le evaluezi calitatea.
Când te-ai angajat ca jurnalist, întrețineai mitul reporterului-erou care schimbă lumea și aduce adevărul la suprafață?
Nu am simțit acest avânt pentru că nu e ca și cum prima mea opțiune a fost să fiu jurnalist — nu m-a mânat în luptă acest lucru. Am început să lucrez în 2007 la „Realitatea” și a fost, cumva, o întâmplare. Voiam neapărat să mă angajez și un profesor mi-a recomandat să merg la ei. Am făcut Internship două luni și apoi am rămas. Am fost angajată acolo timp de trei ani. Meseria de jurnalist este extrem de importantă şi are o putere foarte mare, dar cred că dacă ne luăm mantia aceasta de eroi şi credem că o să schimbăm noi lumea cu ce vom scrie, e un pic prea mult. Şi asta, de ce? Pentru că nu o să schimbi niciodată lumea cu un singur material, oricât de senzaţional ar fi. N-o vei schimba cu un material care dă jos un ministru sau care conduce la nişte anchete. Lumea se schimbă cu mai multe materiale. Jurnalismul e o muncă de lungă durată. S-ar putea să ai subiecte care nu-ţi ies, chiar dacă subiectul e de maxim interes public. Cred că atunci când intri în meseria aceasta este bine să fii entuziasmat, dar să nu-ţi creezi nişte aşteptări foarte mari.
Când erai mică îți înnebuneai părinții întrebându-i „de ce?” de o mie de ori?
Eu am fost tot timpul un copil curios, dar nu ştiu dacă întrebam neapărat „de ce?”. Cred că aveam şapte ani când era, la un moment dat, pe TVR, o emisiune care se numea „Teleenciclopedia” şi conţinea mai multe părţi: geografie, istorie, mai multe tipuri de mini-documentare. La un moment dat a fost un episod pe tema Holocaustului, mai exact despre Auschwitz. Mi-a rămas în minte groapa în care erau aruncate cadavrele. I-am întrebat atunci pe ai mei ce se întâmplă. Pe mine m-a frapat faptul că evreilor le scoteau dinţii, care erau de aur, sau foloseau părul. Un copil de şapte ani se întreabă de ce ar face cineva aşa ceva. Atunci mi-au explicat ai mei cât au ştiut şi ei, pentru că nu e ca și cum învățaseră în școală. Nu e ca și cum puteau cumpăra cărți despre subiectul acesta, în perioada comunistă. Eram foarte curioasă să înțeleg, dar curiozitatea aceasta cred că o au toți copiii.
Eram vorbăreață, cred că plictiseam lumea, uneori. Norocul meu a fost că părinţii mei şi, în special, mama, au făcut tot posibilul ca noi să avem acces la cât mai multă informaţie şi aceasta a însemnat să cumpere cărţi. Mama, atât cât câştiga ea, în anii ’90, mai mult de jumătate din bani, îi dădea pe cărţi. Puteai să te duci să îi ceri oricât de mulţi bani pentru o carte, n-ar fi refuzat niciodată. Dacă îi spuneai că vrei nu ştiu ce pereche de blugi, s-ar putea să fi fost nevoie să negociezi, dar la cărţi, nu. Pentru mine, asta a format un fond necesar în meseria mea fără să mă gândesc că eu voi ajunge jurnalist. Mama, în anii ’90, a cumpărat imediat „Gulagul” al lui Soljenițîn, „Procesul de la Nürnberg”, o grămadă de cărţi care prezentau evenimente despre care am învăţat după aceea în facultate, în special, mai puţin la liceu. A fost important să am acces la lumi, fapte şi istorie.
Ai absolvit Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universității din București. Ai ales această facultate din pasiunea pentru istorie cultivată de cărțile cumpărate de mama ta în copilărie?
Cred că da. Și a mai fost un lucru. Eu aveam în jur de cinci ani la Revoluție, iar în anii ’90, când am început să avem acces la posturi de televiziune, eu obişnuiam să mă uit foarte mult cu tata la ştiri. Știam absolut tot ce se întâmplă. Am avut, oarecum, şi nişte părinţi foarte implicaţi civic — şi de aici, ştiam absolut tot. La Mineriade, stăteam şi mă uitam cu ochii căscaţi la televizor. La fel, când a murit Corneliu Coposu.
Când a trebuit să dau la facultate, mă gândeam și la zona de drept, dar am zis: „Hai la Ştiinţe Politice.” Îmi părea că mi se potriveşte mai bine. Am dat şi la Comunicare în anul acela, la SNSPA şi am intrat la amândouă, dar am ales, până la urmă, să rămân la Ştiinţe Politice. Îmi aduc aminte că primul examen a fost cu Cristian Preda şi toată lumea era îngrozită de dânsul, pentru că dădea note mici, punea foarte multe întrebări şi te scotea cumva din zona de confort. Trebuia să tragi un bileţel care mergea dincolo de text, însă pentru nişte copii veniți din şcoală, unde trebuiau să înveţe comentarii şi aşa mai departe — „cum adică să îți fie puse alte întrebări, față de ce ai învăţat tu?” Ţin minte că la examen am vorbit despre text un pic, mi-a picat „Politică pentru fiul meu”, ca text de analizat, şi a început să mă întrebe despre guvernele de după anii ’90, premierii, ordinea în care au fost, ce votăm la fiecare alegeri. Colegii mei din sală erau panicaţi, deşi erau lucruri pe care ar fi trebuit să le ştim cu toţii. Pentru mulți dintre colegii mei a fost un şoc și se întrebau de unde ştiu eu lucrurile acestea. Știam, pentru că eu mă uitam la ştiri cu tata.
Ai scris o monografie, cu titlul „Partea periculoasă a Naţionalismului”. Ce este periculos în naționalism?
Când a văzut titlul, un profesor din Amsterdam m-a întrebat: „Care nu e partea periculoasă în naţionalism? N-ai pus bine titlul. Totul e periculos”. Eu am făcut acolo o distincţie între două tipuri de naţionalism: naționalismul etnic şi naţionalismul civic. Noi avem, din păcate, acest naţionalism etnic, bazat pe nişte mituri, nişte poveşti glorioase ale unei ţări minunate, România Mare, cu graniţe mari, mitul veşnic al asupritorului și faptul că „noi nu am făcut, pentru că au existat alţii care ne-au asuprit”. Într-adevăr, noi am fost dominaţi de nişte Imperii, acesta e un fapt istoric cunoscut. Avem nişte mituri în care noi suntem cei mai buni, domnitorii noștri sunt senzaţionali, care te lipsesc de nişte chestiuni faptice. M-am uitat înspre cum s-a născut naţionalismul etnic în România pentru că în situaţii de criză — economică, socială, război — , tipul acesta de naţionalism poate să fie foarte periculos. Am scris despre perioada Holocaustului. Toate discursurile urii faţă de evrei, în care evreul este duşmanul etern care trebuie eliminat, pentru că altfel nu se poate, au la bază acest naţionalism etnic. Acesta te încurajează mereu să găseşti un ţap ispăşitor pe care să dai vina, cineva care îţi ameninţă identitatea.
„Nu scriem ca să validăm credințele și prejudecățile [oamenilor]”
Faci parte din proiectele „Dela0” și „Să fie lumină”. Cum a venit ideea creării acestor două proiecte și cum s-a întâmplat să li te alături?
„Dela0” e o platformă media independentă, care a luat naştere în 2011. Fondatorii ei sunt Vlad Stoicescu şi Oana Dan. Ei plecaseră în anul acela de la „Evenimentul Zilei” împreună cu mai mulţi jurnalişti. Anul acesta, „Dela0.ro” face 10 ani. Eu m-am alăturat în 2014. Ei au vrut să facă un loc în care să nu se mai confrunte cu situațiile pe care le-au întâmpinat în presa mainstream şi care au fost total neplăcute în perioada respectivă. Au vrut un spaţiu în care să aibă timp suficient să documenteze nişte subiecte, de care să nu spună nimeni că nu sunt destul de sexy sau că nu vor prinde — ele fiind subiecte de interes public. Au vrut să creeze un jurnalism care se bazează pe interesul public, nu pe interesul publicului. Asta e foarte important. Genul acesta de jurnalism este ghidat de fapte şi ele contează, nu trebuie să dai dreptate unei anumite părţi dintr-o societate. Noi nu scriem ca să le spunem oamenilor că au dreptate sau că nu au, nu scriem ca să-i facem pe oameni să se simtă bine sau să le validăm credinţele sau prejudecăţile. Jurnalismul nu e un concurs de popularitate.
Eu am ales să vin la ei tocmai pentru lucrurile pe care le-am spus mai devreme. Îi admiram foarte mult pe Vlad şi Oana pentru curajul pe care l-au avut. Cred că a fost a doua platformă pentru că „Dor” exista deja şi apoi a venit „Dela0”. E printre primele platforme independente apărute. Eu știam cum scriu şi mă uitam tot timpul la ei şi mă gândeam că n-aş putea să fac asta niciodată, eu venind din presa mainstream. Cel mai mult scrisesem o ştire de un minut jumătate, iar când aveam campanii pe diferite teme, știri de 4–5 minute. Nu m-am gândit că pot să fac trecerea aceasta, dar am făcut-o tocmai pentru că mi-am dorit să fac jurnalism în felul în care o făceau ei şi cum ar trebui să se facă de fapt. Aici mi-am găsit locul. Fiecare jurnalist trebuie să-şi găsească vocea. Aici am scris unul dintre cele mai bune materiale ale mele, aici am învăţat, am greşit. E o experienţă completă pentru mine şi n-aş vrea să fiu în alt loc. Am învăţat şi am progresat foarte mult, dar asta a venit muncind foarte mult.
„Să fie lumină” este un proiect pe care l-au gândit Vlad Stoicescu şi Ovidiu Vanghele, pe care l-au pornit în 2017 și care este strict susținut din donaţiile cititorilor. Nu există alte forme de finanţare. El ar fi trebuit să se încheie după doi ani, dar cititorii noştri au insistat să nu facem treaba aceasta. Acum ne concentrăm doar pe investigaţii. „Să fie lumină” se uită la cum funcţionează cultele din România, cele mai multe materiale sunt despre Biserica Ortodoxă, pentru că în ţara noastră, peste 80% sunt creștin-ortodocși. Dar ne uităm la culte, la cum funcţionează instituţiile, nu la credinţă. Fiecare este liber să creadă în ce vrea.
Ai fost premiată cu locul întâi în cadrul ediției a zecea a Galei Superscrieri, pentru reportajele: „Două mii de persoane s-au atins de mine”și „Bilet de voie de la stat: din orfelinat direct în garsoniera traficantului”. Cât de mult a durat documentarea și care au fost cele mai dificile momente cu care te-ai confruntat în acest demers?
Am lucrat, cumva, în paralel, trei cazuri pe violența femeilor. Timp de patru luni am mers la adăpostul pentru fete traficate, dar nu m-am dus în fiecare zi. Mi-am luat timp să fac acest lucru pentru că a discuta cu victimele traficului şi, în general, cu victimele unor abuzuri, nu e ca şi cum ai lua un interviu. Interviurile, în cazurile acestea, au un alt ritm, vorbeşti cu o persoană nouă ore şi nu poţi să îi spui că anumite părţi nu te interesează. Mi-am luat timpul acesta, pentru că am vrut ca fetele să aibă încredere în mine și să-mi spună exact cum s-au întâmplat lucrurile. Încerc să mă pun în locul lor şi există lucruri despre care nici eu nu vreau să vorbesc şi nu au legătură cu abuzurile, dar sunt intime, nu vreau să le împărtășesc. Dar cineva care a trecut prin trafic şi trebuie să îşi expună în faţa ta, toată povestea?
Prima oară când am fost la fete, am vrut doar să vorbesc cu ele, să mă cunoască. A doua oară am făcut clătite cu ele şi le-am rugat să mă întrebe absolut tot ce vor ele. Nu am vrut să grăbesc procesul acesta. Au fost momente în care îmi povesteau nişte episoade de neimaginat şi îmi venea să plâng. Făceam tot posibilul să mă abțin, pentru că mă gândeam: „cum să plângi când asculţi, când ele au trecut prin aşa ceva?” Nu mi se părea nici profesionist, dar, în primul rând, îmi era rușine. Plecam de acolo şi vorbeam cu Monica, care are adăpostul pentru fete traficate şi văzând că sunt la capătul puterilor de multe ori, îmi spunea poveşti de-ale fetelor care au plecat de acolo. Îmi povestea cum se îndreaptă către ceva mai bun. Monica are fete care au părăsit acum adăpostul şi care au casa lor, au familiile lor, joburile la care au visat.
„Primul lucru la care mă gândesc când descopăr ceva, e că lumea trebuie să ştie orice neregulă, abuz, nedreptate sau act de corupţie”
De ce crezi că nu au curaj oamenii să vorbească atunci când le sunt încălcate drepturile?
Cazurile sunt distincte şi motivele, la fel, sunt diverse. Nu vorbeşti pentru că ţi-e ruşine, pentru că aşa e construită societatea, să facă victima să se simtă vinovată că a greşit ea cu ceva. Ca victimă, nu vrei să fii judecat, pentru că în momentul în care te expui unui abuz, urmează întrebările: „de ce te-ai dus/ai stat/te-ai îmbrăcat într-un anume fel?”. Judecata asta e ultimul lucru pe care vrea să-l audă victima. Deci ruşinea, frica de a fi judecat, teama de a fi ameninţat, şantajat. Au fost multe cazuri cu fete şantajate cu poze, ameninţări despre care au scris şi cei de la „Casa Jurnalistului”.
Inclusiv familia îţi poate spune că mai bine taci ca să n-o faci de ruşine în comunitate. Sau poate pentru că nu cunoşti altceva. Sunt situaţii în care eşti abuzat atât de mult timp, încât nu vezi că ar putea exista altceva. Apoi sunt abuzurile pe care le vezi la muncă, pe care le face un şef, spre exemplu. Oamenii nu vorbesc pentru că vor să-şi păstreze locul de muncă, pentru că ei cred că nu îi priveşte, e vorba despre altcineva şi ignoră faptul că ar putea să fie vorba și despre ei. De multe ori nu ne gândim la imaginea de ansamblu şi la ce am putea declanşa dacă am vorbi despre un lucru şi ce am putea schimba. Oamenii de multe ori sunt resemnați, crezând că nu se va schimba nimic: vine alt partid, alt şef, tot ai lor vin. Resemnarea te face să închizi ochii, dar se întâmplă din ce în ce mai des să avem avertizori de integritate, adică oameni care semnalează cu nume şi prenume, ies ei în faţă. Din experienţa pe care am avut-o în ultima vreme, mi se pare că adolescenţii sau tinerii, în general, sunt mult mai curajoşi decât adulţii în a semnala nişte lucruri, pentru că au chestia de a te simţi puternic, invincibil sau poate, pentru că au o deschidere mai mare decât am avut-o noi şi înţeleg mai bine ce drepturi au.
Vrei mereu să dărâmi prejudecăți. Ai avut însă, la rândul tău, prejudecăți?
Spun asta de fiecare dată când mai vorbesc studenţilor sau oricui, despre povestea cu ajutorul social, cu asistența socială. Eu, în adolescenţă, în liceu, eram un om plin de adevăruri absolute şi de prejudecăţi. Credeam că sărăcia e o chestiune de alegere, pentru că eu i-am văzut pe părinţii mei muncind foarte mult. Știind istoricul lor din familii de la ţară (mama vine dintr-o familie cu opt fraţi), m-am gândit că aceasta e o chestiune de alegere. Mi-am dat seama treptat că lucrurile nu stau chiar aşa. Pe mine m-a ajutat deschiderea pe care școala ţi-o aduce într-un fel sau altul. Prin şcoală ai acces la tot felul de informaţii. Eu nu regret că am făcut Facultatea de Științe Politice. A fost o facultate foarte bună din punctul ăsta de vedere, al deschiderii. Am citit foarte mult. Am şi avut luxul de a avea timp să citesc, pentru că mulţi dintre colegii mei munceau.
Cum aflaţi despre cazurile despre care scrieţi?
Sunt diverse metode. Depinde dacă eşti nișat pe anumite zone. Să zicem că investighezi afaceri imobiliare sau crimă organizată: acolo poate ai nişte metode mai bine definite. În principiu, citind foarte mult presa, consumând ştiri, fiindcă aşa vezi, îţi pui o întrebare sau cauţi pe internet, urmărind diferite zone. Spre exemplu, pentru zona de achiziţii, trebuie să urmăreşti mult platforma SEAP. Cred că cea mai bună metodă prin care poţi să găseşti subiecte este să consumi presă şi ştiri, să te uiţi la declaraţii şi să urmăreşti site-urile instituţiilor. Cam acesta ar fi secretul: să citeşti mai mult decât scrii.
Care este motivația ta de a lupta împotriva unui sistem corupt, știind că este foarte greu să schimbi ceva?
Eu nu mă gândesc neapărat la asta. Primul lucru la care mă gândesc când descopăr ceva e că lumea trebuie să ştie orice neregulă, abuz, nedreptate sau act de corupţie. Acesta este primul meu instinct, de a le arăta oamenilor ce ar trebui să ştie, pentru că îi priveşte şi e ceva de interes public. La aceasta te gândeşti prima dată şi apoi la cum să documentezi toată povestea, să o împachetezi într-un fel în care să ajungă mai ok la oameni.
Când ne-am apucat de subiectele cu abuzuri sexuale de la Cluj nu ne-am gândit nicio secundă ca va fi redeschis dosarul, că acel om va fi trimis în judecată pentru viol în formă continuată. Am vrut doar ca oamenii să ştie, fiindcă ni s-a părut incredibil ca timp de zece ani să se petreacă nişte abuzuri sexuale acolo şi nimeni să nu spună nimic, deşi oamenii ştiau, directorul şcolii ştia. Dacă era să ne gândim la o chestie mai mare, dincolo de a informa, e că am vrut să arătăm cât de greşit funcţionează nişte instituţii, în ideea ca pe viitor, să nu se mai întâmple. E mai important decât orice. În astfel de situaţii ar trebui să ai nişte mecanisme care să-i protejeze pe elevi şi ele nu au funcţionat. Noi nu am pus pe masă doar nişte poveşti ale unor abuzuri, ci am arătat sistemic, instituţional ce nu merge bine şi unde sunt problemele, pentru că doar aşa te poţi gândi, apoi, că porneşti o schimbare — dacă ştii unde sunt problemele şi, concret, ce înseamnă ele.
Ai avut momente când te-ai simţit epuizată?
Jurnaliştii nu vorbesc despre părţile în care nu mai pot sau că le este lor greu, pentru că îţi e cumva jenă când te gândeşti că meseria aceasta nu e despre tine. Este despre persoanele despre care scrii, despre subiectele dezbătute. Dar da, s-a întâmplat destul de des şi, mai ales, în ultima perioadă, pentru că pandemia a fost cruntă pentru toată lumea. Am muncit non-stop, dar ne revenim, ne odihnim şi o luăm de la capăt.
Interviul a fost realizat în aprilie 2021.
