Elena Vlădăreanu: „Îmi cuibăresc de tot fetele în suflet și scriu. Asta-i rețeta mea, eu așa am răzbătut!”
O fetiță din Medgidia, demult, pe când avea 5–6 ani și era timidă, decide să-și urmeze poteca indiferent de obstacolele care-i tot apăreau, cu anii, în cale. Elena Vlădăreanu strânge curajul puternic de mână și înfruntă, cum cei mai viteji dintre noi am fi tentați s-o facem, poverile pe care viața ni le așază, din când în când, pe umeri. Începe să citească în clasa a II-a și începe cu poezia, căci în timpul comunismului se publica mult în versuri. Pe Bacovia l-a iubit foarte mult și cu el a început, cumva, totul. Își găsește refugiul printre cărți și urmează, cu tot ce a citit de-a lungul timpului la purtător, Facultatea de Litere din București. Urmează o carieră în jurnalism, crește singură două fete și contribuie la promovarea literaturii scrise de femei prin prisma proiectului Sofia Nădejde. O luptătoare înnăscută pare să fi fost dintotdeauna.
Pentru a începe cu perioada cea mai frumoasă din viața unui om — copilăria, vă amintesc că spuneați, cred și acum că din adâncul inimii, într-un interviu acordat celor de la Libertatea, că „bunica mea ținea loc de televizor, de radio și de cărți”. În zilele friguroase de iarnă, când nu puteați ieși afară, dumneavoastră și fratelui bunica vă ținea de cald prin povești cu iz de familie, război, foamete, Biblie, iar în plus, pe dumneavoastră vă învăța și poezii.
A plecat dragostea pentru scris de la bunica? Și-a pus amprenta acel răstimp al poveștilor asupra dumneavoastră?
Oh, bunicuța mea dragă. Nu m-am gândit niciodată la asta, dar să știi că ea a fost, într-adevăr, cea de la care a plecat scânteia care mi-a aprins în inimă acest foc, această pasiune pentru scris. E clar, cumva, că totul are legătură cu ea.
Dar mai e și altceva, dacă stai să te gândești la cum sunt copiii astăzi și ce relație au ei cu bunicii lor, ca de pildă copiii mei. E total altă relație, căci funcția aceasta de povestitor a bunicii a fost înlocuită de telefon mobil, de ecran. Ca să îți construiești o idee cum arăta copilăria cuiva născut la începutul anilor 80: era o sărăcie cruntă pe toate planurile, inclusiv pe plan spiritual și pe plan cultural. Eu eram dintr-un oraș mic, Medgidia. Acolo nu ajungea nimic niciodată, nici măcar cărți. Iar atunci, portița pe care eu o vedeam deschisă, o vedeam cu ajutorul bunicii, cheia care a deschis-o au fost poveștile ei. Ori astăzi nu mai poate fi vorba de așa ceva.
Bunica ne povestea despre război și erau, în fapt, niște povești de supraviețuire. Dar erau niște povești esențiale și cumva de aia nouă ne și plăceau așa de mult. Chiar începusem să le punem noi înșine în act. Știu că aveam momente când ne imaginam că o să vină un război și începeam să adunăm provizii de prin casă și le piteam în locuri ascunse. Piteam până și pisicii, că asta era marea noastră grijă — să ascundem pisicii, că murea lumea fără ei. Ne povestea și din Biblie, la fel foarte important, căci dincolo de religiozitatea noastră, Biblia rămâne o mare poveste pe care cred că e important ca și copiii noștri să o cunoască, pentru că toată literatura, toată cultura lumii, tot ce înseamnă artă are la bază cărămizi solide care sunt din Biblie. Sunt niște povești, niște lucruri esențiale care sunt desprinse de acolo, iar dacă tu nu cunoști această mare poveste înseamnă că pierzi foarte mult din înțelesul artistic a ceea ce te înconjoară.
Iar acum îți spun din adâncul sufletului că cea mai puternică amprentă lăsată pe inima mea și în amintirea mea e cea a bunicii, a poveștilor ei, e lăsată de simplitatea ei. Nici nu știu cât de bună povestitoare era, dar nu aveam alte alternative. Și mă bucur, sincer. Ea era televizorul, aparatul nostru de radio și-i spuneam: „hai, povestește-ne!”. Ea ne povestea. Așa erau serile la noi. Niciodată aceeași poveste nu era la fel. Tot timpul era ceva nou și de fiecare dată ea era personajul principal, ea era personajul cel bun. Poveștile ei m-au făcut, în mare parte, să fiu ceea ce sunt azi — un personaj, sper, la fel de bun pe cât ea a fost.
Ajungem de la copilărie pe făgașul adolescenței. Ați spus că atunci v-a fost mai greu, pentru că nu aveați abilități sociale: nu erați populară, nu știați să dansați, erați timidă și introvertită. Cum ați trecut peste acest impediment? V-ați găsit refugiul în ceva anume?
Eu fac terapie de zece ani aproape și cumva tot mi se pare că sunt blocată acolo, în adolescență. A fost o vârstă foarte dificilă, însă cred că pentru toți e așa. Mă uit la fetița mea mai mare, care e în pre-adolescență și văd cât de șubredă devine relația noastră, cât de greu îi vine să înțeleagă realitatea, relațiile cu cei din jur. Eu însămi mă simt imobilă și nu știu cum s-o fac să înțeleagă, cum s-o ajut. Ori soluțiile pe care eu le-am găsit în adolescență nu cred că le va descoperi și ea.
Scăparea mea a fost cititul. Mă închideam cu orele în bibliotecă și citeam. Dar în plus, am mai avut-o și pe profesoara mea de română din liceu care, nu știu de ce, a văzut în mine chestia asta, pasiunea mea. Ideea e că mi-a pus în mână primele cărți de istoria literaturii. Și, de fapt, eu tot liceul asta am făcut — am citit de la lecturi obligatorii până la ce mai era pe lângă: Sadoveanu, Rebreanu. Tocmai acest refugiu al meu, cititul, m-a ajutat cam toată viața, nu doar în adolescență. Spre exemplu, toată facultatea am trăit pe spatele a ceea ce am citit în liceu.
Totuși, în timpul pe care îl petreceați printre paginile cărților, nu simțeați că vă distanțați de prieteni, că vă înstrăinați de lumea adolescentină prea devreme?
Nu, nu mă gândeam la asta. Eu chiar voiam să mă distanțez, pentru că mi se părea că eu nu știu să fac față, nu am abilitățile necesare pentru a supraviețui în lumea adolescenților. Sigur că îmi doream să mă placă și pe mine un băiat sau altul, dar mi se părea că asta nu poate să se întâmple. Și pentru că îmi blocam toate lucrurile astea, automat îmi întipăream în minte ideea că eu n-o să supraviețuiesc în lumea asta. Iar atunci mă închideam foarte mult în mine, dar și în bibliotecă. Acolo mi se părea că știu, că sunt în siguranță. Încuiam ușa bibliotecii, ridicam un zid de cărți în jurul meu, îmi luam caietul de notițe și asta era. Pe când, dacă ieșeam printre cei de vârsta mea, brusc nu mai eram în siguranță și mă simțeam extrem de vulnerabilă, simțeam că pot fi atacată. Și eram atacată.
„Eu însămi mi-am agresat un coleg”
În ce fel v-ați simțit atacată și de ce bullying-ul era sădit chiar de pe atunci în sufletele tinerilor?
Bullying-ul acum e discutat și condamnat, însă acum treizeci de ani când eram eu în liceu, rahat. Ni se părea că așa e normal, ca un copil mai mare să vină să-ți vorbească urât, ca un copil mai mare să vină să te căpăcească. Nu puteai să vorbești despre asta, să spui „doamna, uite ce se întâmplă”, că ți se spune: uite-o și pe asta cum pârăște, nu știe de glumă, nu-i de gașcă ș.a.m.d. Eu eram marginalizată, se râdea mult pe la spatele meu, chiar eram arătată cu degetul. Și normal că ăsta era bullying, bineînțeles că toți am fost victime și bineînțeles că am fost și agresori la rândul nostru. Eu însămi mi-am agresat un coleg. Țin minte că era un băiat pe care-l plăceam, dar care era mult mai timid decât mine. El era în clasa a VII-a, a VIII-a, deci eu eram mult mai mică. Și pentru că nu avea nici un fel de reacție la nimic și am vrut eu odată s-o fac pe grozava, i-am vărsat coșul de gunoi în cap. Și acum aș vrea să îl văd și să îl rog să mă ierte pentru chestia asta.
Bullying-ul prindea rădăcini în noi și ne făcea să fim agresori pentru că, în fapt, trăiam într-o lume pentru care nu eram pregătiți. Nimeni nu ne învăța ce e bine și ce nu e bine să facem. Nimeni nu ne ajuta să înțelegem lumea asta, iar totul părea foarte nou, foarte necunoscut și ne aruncam cu toate instinctele în față, cu toate instinctele alea de vânător, poate chiar de animal. Și treceam așa, ușor, dintr-un rol în altul. Când eram agresori, când eram agresați.
În 2001, în primul an universitar, lucrați full-time și erați într-o continuă alergătură între casă și facultate, ziar și locuri din oraș unde se întâmplau diverse lucruri.
Care era povara cea mai mare pe care ați resimțit-o atunci pe umeri?
Cel mai greu era să îmi asum acest dublu rol de student întâi, de om care învață și apoi de om care se presupunea că deja știe, căci așa erau priviți jurnaliștii pe atunci. Tot timpul puneam presiune pe mine, ziceam că era inabilitatea mea, dar să știi că de fapt era și problema felului în care se desfășura învățământul la Facultatea de Litere. Poate lucrurile s-au mai schimbat acum, însă eu, în patru ani de studiu la Litere, nu am simțit să existe o relație de egalitate între profesor și student, bineînțeles păstrând proporțiile. Aș fi vrut ca această funcție de a transmite informația să fie pusă într-un altfel de raport, îmi doream să dispară acest raport de putere. Întotdeauna era vorba de putere, întotdeauna se punea problema că dacă cineva e în fața ta, știe mai multe și tu trebuie să îl asculți. Eu am avut inclusiv cursuri în care eram jigniți. Iar eu nu chestionam aceste lucruri, credeam că așa trebuie să se întâmple. Doar câțiva profesori, din ce îmi amintesc, erau într-un raport echitabil cu studentul, în care lăsau cunoștințele să meargă spre acesta, dar fără să-l subjuge, fără să-l facă să se simtă ca o muscă. Cărtărescu, Negrici, Cezar Tabarcea, aste-s cele câteva nume. Dar revenind, mi-a povestit zilele trecute un prieten despre admiterea de la UNATC de anul trecut: profi mișto, implicați, deschiși. Era înrădăcinată acolo o sentiment de ajutor, de încredere față de celălalt, de încredere în valoarea lui umană în primul rând. Ori toate aceste lucruri lipseau de la Facultatea de Litere, poate acum s-au mai schimbat totuși lucrurile, căci au trecut douăzeci de ani. Dar esența e că eu atunci când am fost studentă mă simțeam mică și copleșită de tot, cu atât mai mult de asta — povara pe care o purtam pe umeri.
„Lucrurile astea nu aveau voie să se întâmple, dar mie mi se întâmplau”
Ați spus că prin anii 2000, la începutul carierei dumneavoastră jurnalistice, ideea de interviu vă îngrozea cu totul. Cam tot ce aparținea de sfera jurnalismului vă făcea să tresăriți ușor. De ce?
Când am intrat în radio, mai precis prin 2006, când aveam o emisiune zilnică în direct de luni până vineri, nu aveam pic de experiență în acest domeniu, pic. Nici nu știam cum să-mi lucrez vocea. Era pur și simplu un stres pentru mine să știu că treizeci de minute sunt în direct pe post. Eram tot timpul cu inima-n gât. Și era greu să găsești subiecte zilnic, era o responsabilitate în alegerea lor. Și cu toate că mă zbăteam, încercam, la început am avut parte de tot felul de incidente, chiar și cu oameni care ziceau că vin și nu veneau. Îmi spuneau că s-au răzgândit. Eu le dădeam întâlnire cu 15 minute înainte de a intra pe post și mă trezeam că nu au venit. Îi sunam, nu răspundeau. Și ce aveam de „rezervă” erau niște comentatori culturali cu care aveam o relație de amiciție și pe care îi puteam suna să le spun: băi, am o criză, hai să vorbim despre ceva astăzi că-n zece minute intru pe post și nu știu ce fac. Lucrurile astea nu aveau voie să se întâmple, dar mie mi se întâmplau. Și se întâmplau tot timpul. Eram efectiv disperată, eram cu nervii țăndări.
Era odată un sculptor pe care-l chema Mircea Spătaru și avea o statuie pe care tocmai o terminase în Piața Dorobanți. Era o chestie făcută pe bani publici. Și l-am invitat la emisiune și mi-a zis că nu poate veni în direct, dar putem să înregistrăm. Trebuia totuși să vină la studio să înregistrăm, dar n-a venit. L-am sunat și mi-a zis: „nu vin, hai să facem la telefon”. Am zis OK. Ideea e așa: eu am vorbit cu el la telefon jos, când am ajuns în studio și l-am auzit în căști mi s-a părut că are vocea schimbată, dar am zis că na, aparatură, whatever. Și așa am făcut un interviu cu Mircea Spătaru pe care l-am dat următoarea zi pe post. Interviu în care a vorbit altcineva în locul lui, un prieten. Îți dai seama că eu nu aveam cum să verific asta, nu aveam de unde să știu. Am aflat în cele din urmă de la o colegă care lucra pe arte vizuale și îl știa pe sculptor foarte bine. Mi s-a făcut raport, dar nu asta contează. Ce mi s-a părut incredibil a fost ce s-a întâmplat. Cum să facă cineva așa ceva?! Au mai fost multe asemenea la începuturile mele, când făceam emisiunea „Timpul prezent” în special.
Vi s-a spus cândva că nu puteți face presă și literatură în același timp. Cu toate acestea, ați izbutit. Cum vi s-a părut această dublă experiență?
Grea! Eu din 2008 lucrez în presă. Acum fac exclusiv radio și asta e altceva. E mult mai bine. Scrisul în presă pe mine mă epuiza. Scriam și mult. Am fost la Cotidianul, la Avera, la Evenimentul Zilei și la România literară. Plus că am scris în mod constant la Suplimentul de cultură până acum vreo 4–5 ani. Mă epuiza scrisul de articole, mi se părea consuming. Mi s-a părut aproape imposibil la început, chiar ajunsesem în punctul în care am vrut să renunț la scrierile mele, la literatură. Și nu pentru că îmi plăcea presa mai mult, ci pentru că presa îmi hrănea familia în acele vremuri. Literatura era mai mult așa, un moft. Dar în cele din urmă am reușit să jonglez cu ambele, atât cu literatura, cât și cu presa, nu m-am descotorosit de niciuna. Iar cine mi-a zis mie pe atunci că nu le pot face pe amândouă, s-a cam înșelat. Bine, nu în totalitate, căci am avut și eu unele momente de „I give up!”.
Nu scrieți oricum, ci aveți obiceiul de a merge prin mai multe medii în care vă căutați instrumente potrivite pentru consemnări.
Instrumentul meu principal e limbajul, eu cu asta lucrez, dar întotdeauna mi-a plăcut să „fur” și din alte zone. Mi-ar plăcea, de exemplu, să am mai mult timp să lucrez cu imaginea, să fac niște poeme audio. Am făcut de câteva ori asta și mi-a plăcut foarte mult.
Am încercat de multe ori în scrisul meu să mă apropii și de altfel de arte: am folosit imagini de multe ori, îmi place mult să lucrez și în echipe cu alți artiști. Îmi plac proiectele care sunt oarecum de graniță, pe care nu poți să le etichetezi foarte ușor. Și încă ceva — am un entuziasm de coțofană. Dacă văd ceva la care nu mă pricep, lucrul acela strălucește pentru mine și imediat vreau să mă duc acolo, să-l înșfac. Acestea sunt doar o parte din instrumentele mele ajutătoare. Încă bântui prin diverse medii, încă sunt în proces de căutare.
„Scrii, faci artă, n-ai nimic de pierdut.”
Au fost momente incerte în viața dumneavoastră când n-ați mai făcut artă?
Sigur că am avut o perioadă foarte lungă în care n-am scris, pentru că mi se părea că nu am timp. Aveam și două joburi și era greu. După care am născut-o pe Eva, pe fetița cea mare și atunci, în perioada aia, mi se părea totul derizoriu. Eu aveam ceva concret lângă mine, un copilaș și nu știam cum să mă port cu el. Dacă plânge, dacă se îmbolnăvește, dacă uită cum să respire?! Și tot așa primele 6 luni am fost străbătută de ideea că eu nu aș putea să mai scriu vreodată. Dar după aia a început să treacă timpul și a devenit un lucru minunat. Mi se pare acum că tot ce am făcut consistent ca scriitoare, ca artistă, am făcut după ce s-a născut Eva. Mi se pare că de atunci a devenit acest lucru foarte important pentru mine. Acea perioadă în care eu n-am mai făcut artă m-a ajutat să înțeleg cât de neprețuit e scrisul pentru mine.
„Mi-am dat seama că îmi place foarte mult să scriu proză”
Referitor la volumul dumneavoastră de proză scurtă — August — afirmați că vă uitați la prozatori ca la niște zei, că vi se pare greu să stai ore întregi pe scaun și să inventezi o realitate. Cum ați făcut acest salt de la poezie la proză?
Dacă ar fi să scriu un roman n-aș avea stare în continuare, căci mi se pare că trebuie să stau în fund pe scaun și să fac niște construcții de care nu sunt capabilă.
Să știi ca n-a fost un pas imens, nu l-am resimțit ca pe o uriașă trecere, pentru că proză am mai scris eu cumva în paralel, numai că nu-mi imaginam că am s-o public vreodată. Plus că am trimis odată un text, cred că era Svetlana, să fie publicat într-o revistă. Niciodată nu am primit răspunsul, confirmarea, nici măcar un feedback, nimic, și am luat-o foarte personal, chiar mă surprindeam zicându-mi: „ah, era atât de nașpa încât nici nu s-au sinchisit să-mi răspundă”. Acum mă îndoiesc că-i așa, cred c-o fi fost un email care s-a pierdut pe undeva. Și pe atunci ziceam că e clar, n-are nici un sens să mă gândesc să public. Numai că, vezi tu, între timp mi-am dat seama că îmi place foarte mult să scriu proză și mi-am zis, recunosc că din toată inima, că dacă tot îmi place, de ce să nu o fac? Și m-am apucat serios de scris, iar în momentul în care s-au strâns vreo opt texte care aveau totuși în comun elemente de spațiu, timp, atmosferă, am zis ok, aș putea să fac un volum. Și l-am făcut, a fost chiar August. Deci n-a fost chiar o trecere, ci mai degrabă o contaminare.
„E un proiect pe care noi îl facem peste tot ce avem, chiar și peste job-urile noastre”
Prima ediție a premiilor Sofia Nădejde a avut loc în 2018, când nu exista un eveniment dedicat exclusiv creației feminine. Fiind primul de acest fel, credeți că va reuși să stea în picioare și la ediția a cincea?
Mă prinzi într-un moment prost cu întrebarea asta, căci tocmai ce n-am primit finanțarea de la AFCN, deci nu știu dacă vom avea o ediție a cincea. Suntem într-o perioadă de normalitate după pandemie, iar foarte mulți oameni care au stat, n-au făcut nimic sau au organizat ediții restrânse, ediții adaptate online în timpul pandemiei, participă și ei, iar acum concurența e foarte mare, rigorile la fel. A stat eroic chiar timp de patru ediții în picioare. Dacă a cincea e să nu mai fie, mergem înainte, ce putem face? Ne bucurăm de ce am realizat până acum, ceea ce nu-i puțin lucru.
Care sunt realizările pe care Sofia Nădejde vi le-a întipărit în suflet?
Întâi de toate e mai mult decât o realizare gândul că Sofia Nădejde a fost primul eveniment care a pus această problemă a genului în mod asumat. Făcând acum o paranteză, că tot veni vorba, mă bucură faptul că s-a extins în prezent această perspectivă și că există inclusiv festivaluri de literatură, de film, de teatru dedicate acestui subiect și, totodată, mi se pare că tot mai mulți organizatori de evenimente încearcă să aducă această dimensiune a genului în ceea ce fac, lucru care mă bucură, pentru că sunt niște pași mici care contează.
O altă chestie pe care nu pot să ignor că am făcut-o a fost că în urma proiectului nostru, Sofia Nădejde, personalitatea ei, literatura ei au fost realmente redescoperite și descoperite, adică i s-au reeditat cărțile, s-a tot vorbit despre ea, a fost prezentată ca figură emblematică în diverse evenimente. Chiar zilele trecute îmi trimisese Liliana Basarab, artista care face vizualul acestui proiect, un meme în care erau doar două scriitoare — Lavinia Braniște și Sofia Nădejde. Deci iată, a devenit și o persoană super cool, ceea ce nu poate decât să ne facă inimile să crească.
În caz de nu veți primi finanțarea, autosusținerea e un gând departe de a fi pus în practică.
Mi-a încolțit în minte o idee care mă neliniștește. Dacă anul acesta nu facem nimic, nici măcar simbolic, riscul e ca anul viitor, în 2023, să facem la fel, pentru că e greu, chiar foarte greu. E un proiect pe care noi îl facem peste tot ce avem, chiar peste job-urile noastre. Și nu poți să trăiești din el. Planul acesta de autosusținere cade. Țin minte că li s-a zis unora care făceau festivalul de literatură de la Timișoara când au protestat că nu au luat finanțare: „dacă sunteți așa de importanți, de ce nu vă autosusțineți?”. Chestia asta m-a enervat la culme. Băi, ce vorbești? E foarte greu să te susții într-o chestie de asta independentă. Marii sponsori vor merge întotdeauna spre teatru, muzică, pentru că așa au vizibilitate foarte mare. Pentru un proiect ca al nostru ideea de a te autosusține este aberantă.
Debutul a fost mai sinuos, spuneați chiar că v-ați luat-o nasol.
„Am fost trimisă la cratiță și mi s-a strigat din public: ești o curvă!”
Eu făceam pe atunci pe dura și ziceam: dă-i în căcat, sunt niște boi. Dar aceste lucruri m-au afectat, au rămas acolo, chiar au săpat adânc în mine. Eu nu înțeleg de ce aceste lucruri s-au întâmplat, pentru că nu e normal, n-are nimeni voie să se ridice în picioare la un cenaclu (a lui Marin Mincu) și să strige din sală celei care citește „ești o curvă”. De ce?! Ai văzut tu că fac chestia asta? Pentru că eu scriam despre sexualitate, despre corpul meu, de asta?
Toate aceste subiecte erau teritoriul bărbaților. Întotdeauna bărbații au avut dreptul să scrie despre corpul femeilor, au avut dreptul să scrie despre el în ce fel au avut ei chef s-o facă. Niciodată n-a spus nimeni despre Brumaru că ar fi un bărbat afemeiat. Dimpotrivă, în momentele în care o femeie a venit și a scris despre sexualitatea ei, despre corpul ei, despre dorințele ei, despre felul în care corpul ei este în societate ș.a.m.d, toată lumea a sărit cu fundul în sus. Și așa își permite un bărbat din sală să se ridice în picioare și să-mi strige „curvo”. După cum ți-am zis, aceste lucruri nu aveau voie să se întâmple. Și clar că m-au afectat. Chiar mai mult decât mi-aș fi închipuit. Pe atunci n-am vrut să accept asta, dar trag consecințele și astăzi. Și cu toate că mi-a fost greu la început, eu am reușit să răzbat, până la urmă, cuibărindu-mi de tot fetele în suflet și scriind.
Sigur că și eu eram provocatoare, dar până la urmă mi se pare o datorie a artiștilor să fie provocatori, să aibă impresia că schimbă lumea, că inventează roata. Dacă tu vii cuminte cu gândul să nu-l superi pe cel de lângă tine, nu cred că faci nimic.
