Mort

Murise, murise cu toţii, iar eu, chiar eu, ăla de se gândise la sinucidere de-a atâtea ori, uite că eu avusem norocul să rămân viu. Oamenii din jurul meu, familia şi toţi ăştia încercau să mă consoleze şi să-mi zică că vai, nu am de ce să fiu trist, că prietenii mei erau acum într-un loc mai bun, dar se înşelau, se înşelau amarnic despre tot.

Prietenii mei nu se aflau şi nici n-o să se afle vreodată într-un loc mai bun. Stiam asta şi n-aveam nevoie să mă mint c-am să-i mai întâlnesc vreodată. Nici măcăr nu era asta problema mea. Toţi credeau că-s trist şi obosit, de-aia îmi poveteau de Dumnezei şi de Rai, însă eu chiar nu eram trist şi-n mod ciudat, asta mă speria cel mai mult.

Ăştia fusese prietenii mei de când fusesem copil. Crescusem alături de ei. Toate jucăriile alea ieftine şi de căcat pe care ni le cumpărau părinţii noştrii şi-apoi ne ziceau că-s de la Moş Crăciun în timp ce vecinii bogaţi şi nu la fel de cuminţi ca noi primeau toate scumpeturile din lume, toate zilele alea când veneam terminaţi de la şcoală, dar cumva încă aveam energie se ne dăm de pământ ca proştii, toate zilele alea de vară pierdute pe-afară, toate astea le împărţisem cu oamenii ăştia care acum erau morţi.

Ştiam asta foarte bine, ştiam că acum corpurile lor nu mai există pentru că fusese făcute tocană după ce intrat camionul în ei. Ştiam că nu voi mai reuşi să le vorbesc vreodată şi nici să le aud vocea nu mai aveam cum. Ştiam că oamenii ăştia încetase să fie oameni şi totuşi mă simţeam liniştit.
 
Da, niciodată nu mă deranjase gândul morţii. Am privit-o şi-o privesc ca pe-o chestie naturală, ceva ce nu poate fi controlat, deci gândul proprie morţi nu mă deranjase, însă acum mă vedeam în oglindă şi realizam că nu mă deranjează nici gândul că oameni pe care i-am iubit nu mai existau, iar asta mă speria mai mult decât orice.
 
Chiar atât de rece să fii devenit? Chiar atât de mult să fi reuşit să mă doboare lumea asta încât ajunsesem să nu mai îmi pese de absolut nimic? Poate că eu sunt mai mort ca ei.