Elena începe să aibă emoții și dă să se ridice. Împinge scaunul în spate, deși nu a auzit încă să-i pronunțe numele careva. E prima dată cînd noua generație de bursieri ai Fundației Comunitare se privesc ochi în ochi cu mentorii lor. Fiecare așteaptă să afle cu cine va face click. Și mentorii, și discipolii știu că nu întîmplător se vor găsi unii cu alții. Au vorbit îndelung despre ei, în ședințe de consiliere cu Aurelia, psiho-terapeutul care coordonează programul de mentorat. Vor crește și unii și alții. Ce-i de învățat de la un copil?

Elena e în clasa a zecea. În urmă cu 8 ani, tatăl ei mergea pe bicicletă, zi de zi, spre Pașcani. Acolo lucra. Pleca din Dorobanți, o comună de lîngă Iași. Pedala 2 ore dus și 2 ore la întoarcere, ca să facă economii la transport. „Din 3 milioane, am trăit 5. Nu simțeam nici un fel de povară. Acum, tata are un salariu ceva mai mare, dar nu sîntem mai fericiți decît atunci. Nici mai nefericiți. Știm să facem din puțin, mult și să ne bucurăm de lucrurile mici”, îți spune Elena-Diana. Acasă i se spune Diana. La școală, Elena. Dimineața, cînd mai e încă întuneric, tatăl ei o învelește și-o sărută pe frunte:„Somn ușor, Diana-Elena!”. În momentul în care a dat să se ridice, s-a auzit strigată. „Parcă știam. Pe mentor îl cheamă ca pe tata.”


„Îmi plac foarte mult copiii. Cei mici. Bebelușiii”. A crezut că are probleme cu inima și, împreună cu tatăl ei, a venit din Dorobanți, în Iași, la Spitalul „Sfînta Maria”. Atunci a dat cu ochii de non-născuții abandonați în spital. „Nu-mi venea să cred că sînt lăsați singuri, fără să vorbească nimeni cu ei, fără să le cînte cineva. Mi-am lipit nasul de geamul sălii în care se-aflau și-am stat așa o mulțime de timp.” Elena n-avea probleme grave cu inima.

„Tata, mă duc la spital să stau cu bebelușii. Mă descurc singură. Nu trebuie să mă mai conduci. Măcar două ore pe săptămînă să le petrec cu ei.” Elena s-a întors ca o ploaie de lumină. Dar bebelușii, făpturi fragile, trebuiau izolați pentru bine lor.

„Măcar cîteva minute, să mă joc cu ei, să le țin de urît?” „Nu.” „Nici la cancer?” „Nu.”

Atunci s-a hotărît să meargă pe calea formală: să-și depună CV-ul și să obțină statutul de voluntar. E planul ei pentru vacanța asta de vară.

Elena e frumoasă. Are fața rotundă și ochii imenși, se atașează de tine electric, de parcă te-ar cunoaște dintotdeauna și nu-i este frică să ți se arate așa cum e.


Validarea: Dacă poți duce numele satului mai departe, înseamnă că ești „bun”

Cînd și-a depus dosarul pentru programul Fondului de Burse a trecut printr-o mulțime de trepidații. O bursă ar fi însemnat reducerea la jumătate a cheluteielilor pentru transport. Ar fi însemnat cărți și manuale, fiindcă a ajuns la liceu și nu mai primește rechizite. Mai ales, ar fi însemnat că e bună. Că nu e diferită de ceilalți, că poate, că merită. Elenei i se aprind ochii cînd se pornește să vorbească despre o prietenă din comună care acum e studentă la Geografie.

„La BAC a luat 9 și ceva. A învățat la «Alecsandri», la fel ca mine. Îți dai seama cîtă mîndrie au simțit părinții ei cînd au văzut notele acelea și că e studentă?” Elena face o pauză. „Mi-a spus că înainte să intru la liceu, nici nu știa de mine, deși sîntem din același sat.”

Elena, alături de frații ei gemeni: „ei doi au fost dintotdeauna nedespărțiți, iar acum învață să se distanțeze, să-și formeze o personalitate independentă”

Elena a luat 10 curat la matematică, cînd a dat examenul de capacitate. „M-au felicitat. Mi-au spus că e primul 10 curat din istoria satului!” Din clasa a V-a merge la olimpiada tehnologică și ia premii.

„Cînd eram mică, frații mei mai mergeau cu bicicleta tatei. Mie îmi era frică să stau pe șa și pedalam așa, stînd în coșul din spate. Toate vecinele rîdeau de mine. «Lasă, că o să am bicicleta mea și o să vedeți, că o să învăț să merg la perfecție!», mi-am spus.”

În clasa a VII-a, primarul i-a dăruit o bicicletă, fiindcă luase locul I la olimpiada tehnologică, cu un an înainte. „Am fost extraordinar de fericită! Mi-am dorit-o cu atît de mult timp înainte, încît nici acum nu m-am săturat de ea.” Elena știe să amîne recompensa. E un șiretlic care aduce fericire, fiindcă adaugă semnificație lucrurilor care, altfel, ar rămîne simple obiecte.

Dar bicicleta aceea a însemnat mai mult decît împlinirea unei dorințe și-a unei pofte de joc. A însemnat, mai ales, declanșarea unei conștiințe.

„A fost prima dată cînd am obținut ceva pe merit, prin forțele mele. Primarul ne-a răsplătit pe toți cei care am avut rezultate bune la olimpiade.” Se citește încîntarea pe fața ei. Dacă nu ți-a păsat vreodată de note și ai învățat pentru tine, ai întreba-o ce importanță are că a fost răsplătită pentru ceva ce a îmbogățit-o.

„Fiindcă am dus numele satului mai departe! Îți dai seama, să concurezi cu «Racoviță», din Iași, și să cîștigi. Să ajungi la națională și să se audă de satul tău în România!”, îți explică Elena cu atîta însuflețire, încît ai impresia că-ți vorbește din tot trupul ei.

Elena, pe bicicletă, în Copou

Și înțelegi. La fel a venit și bursa cîștigată prin Fondul de Burse, un program al Fundației Comunitare Iași, prin care oamenii, singuri sau împreună cu prietenii lor, aleg să susțină cel puțin un an și cel mult trei ani, un tînăr strălucit. Îi oferă o bursă lunară, sprijinindu-l să nu-și abandoneze talentul, să nu coboare sub potențialul său. Pentru Elena, bursa aceasta a fost o înzdrăvenire. O validare și un motor.


Orientarea în viață: Cînd vrei să ajungi „undeva”, fiindcă ai putea ajunge „oriunde”

În vara asta și-a propus să se angajeze. La un magazin din sat. „Vreau să ajung să lucrez. Mama se mai tulbură, așa, din cînd în cînd, fiindcă nu va avea pensie mai deloc. Și atunci îi spun «lasă, nu te îngrijora matale pentru asta. Cînd voi avea eu serviciu, ne vom cumpăra o mașină și o să te duc la cumpărături: uite, asta-i pensia matale.»”

Elena te privește, dar nu se uită la tine. Îi ard ochii fiindcă trăiește deja ceea ce spune. „Sînt gata să fac orice. Și să mătur străzile. Nu e rușine să muncești! Și nu trebuie să fie un magazin de fițe. Și magzinul din sat e bun!”, îți spune după ce o întrebi dacă e important să devină „manager” sau altceva „mare”. Simte că dacă at putea să facă școala de șoferi, odată la volan, ar ști imediat să conducă. „Eu nu le vorbesc părinților cu «tu», cum fac alți prieteni, fiindcă așa mă adresez oricui. Nu mi-au spus ei să le vorbesc cu «matale», dar simt nevoia să găsesc o exprimare unică, pentru ei.”

Elena nu s-ar muta în oraș. Îi place să stea în natură, să asculte liniștea și păsările.

E talentată. Rochiile de petrecere, cu care a fost la cununii, și le-a făcut singură din diferite materiale. Toată lumea a întrebat-o de unde și le-a cumpărat. Învață repede. O singură dată a văzut un model pe hîrtie și și-a dat seama cum să împletească brățări ale prieteniei. Dacă o lași, nu s-ar mai despărți de aparatul de fotografiat. Vede întotdeauna o lume frumoasă în jurul ei. Oriunde s-ar afla, găsește ceva care o captivează și-i umple sufletul de admirație. Îți arată fotografiile ei. Și desenele. Da, Elena e multi-talentată. Și vrea să crească, să fie om mare. De aceea s-a bucurat că mentorul ei e un om care știe să-i sprijine pe alții.

„ El mă va ajuta enorm fiindcă mă va consilia în alegerea unei cariere. Asta știe să facă. I-a ajutat pe mai mulți să-și găsească slujba care li se potrivește și abia aștept să vorbesc data viitoare cu el. Exact de asta aveam nevoie!”

Un om care vrea cu atîta determinare să ajungă „undeva” și care are atîtea căi deschise de pasiuni, încît ar putea face orice, are, într-adevăr, nevoie de o călăuză.

De Crăciun, Cătălin a fost în Brașov. Vorbesc pe internet. Elena a aflat că în Brașov nu se colindă și i-a trimis o înregistrare cu ea, de 20 de secunde, colindînd. „Am vrut să-i trimit una mai lungă, de un minut și ceva, dar nu se încărca. I-am făcut și potretul. Nu știu dacă i-a plăcut, dar l-a pus pe Facebook”, îți spune.


Conectarea: logica libertății sau generozitatea autentică

În telefon păstrează o fotografie cu un foc de artificii de la zilele comuniei, și o alta cu focul de tabără, tot de atunci. Apoi, dacă i-ai deschide dulapul, te-ar podidi o mulțime de povești. Despre fiecare îți poate spune ceva: despre tricoul cu care și-a făcut poza din buletin, despre blugii pe care i-a purtat cînd a mers cu biclicleta undeva și tot așa, pînă ar epuiza toate hainele.

„Fiecare lucru mi-e drag și mă despart cu greu de el. Țin la un video. Îți dai seama cum sînt cu oamenii, dacă de o fotografie nu mă pot despărți!”

„Frații mei se mîndresc cu ce fac eu, iar eu sînt mîndră de ei. Ne hrănim unii din reușitele celorlalți”

De fapt, Elena știe să se despartă atunci cînd dăruiește.

„La noi în familie nu s-a pus niciodată problema că am fi săraci și n-avem de unde da. Nu putem da mult, dar ceva, tot putem da. Odată am trecut pe lîngă un domn care cînta la chitară. Mi-am zis: «lasă, că-i dau cînd mă întorc de la școală. Eu n-am nevoie de covrig». Cînd m-am întors, nu mai era. Așa rău mi-a părut că nu i-am dat atunci cînd l-am întîlnit, că am lăsat pe mai tîrziu!”

Nu știe asta, dar e una dintre primele lecții pe care le primește cineva cînd își începe aventura spirituală: să nu lase cercul de confort să amîne întîmplările bune din viața sa și a altora. Cînd a dat cu ochii de campania de strîngere de fonduri pentru un copil de la Liceul Sportiv, bolnav de leucemie, s-a dus țintă la părinții ei. Apoi s-a dus să doneze. „«Nu puteți, că sînteți minoră», mi-au spus. Dar am găsit repede o profesoară care a dat banii, pe buletinul ei.”


Integrarea: cum să aparții — în condițiile stabilite de tine.

„Tata-i fochist și mama e femeie de servici. Care-i problema?” Asta îi întreabă pe cei care strîmbă din nas cînd află că locuiește la sat și că-și face singură o mulțime de haine. Pe mama ei o ajută în fiecare vineri să trebăluiască prin școală. Iar vecinii o înțeleg și-o admiră. Îi spun că-i harnică și-ar dori-o ca fiincă.

„Colegii m-au acceptat fiindcă după clasa a noua, am avut note mari. Le-am dovedit că deși sînt de la țară, pot la fel de multe ca și ei. Că sînt ca ei. La fel de deșteaptă.”

Ascultînd-o îți dai seama că bursa aceea pe care și-a dorit-o ca să-și cumpere cărți și rechizite, ca să-și plătească autobuzul spre liceu, înseamnă o asigurare pentru stima de sine. E instrumentul prin care-și cîștigă apartenența la un grup. O apartenență pe care a decis s-o definească în termeni de ambiție, înțelegere și putere de muncă.

În Eforie, la răsărit

„Cînd o să am posibilitatea, voi face exact ca mentorul meu — voi ajuta un copil să fie e însuși, să-și clarifice viața și să se dedice pasiunilor lui!”

Mai are cîteva pagini din „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”. „E un fragment, undeva, unde scrise că o femeie care a iubit își dorește sufletul înapoi. E dreptul ei să-și ia cît a dat. De ce să nu iau cît am dăruit?”, te întreabă. Te gîndești că suflet la cîntar e greu de drămăluit. Că oamenii evită să se atașeze taman din pricina asta. Elenei, dimpotrivă, nu-i este frică de afecțiune. „Treptat, te refaci, îți primești sufletul înapoi”, îți spune cînd îi pomenești despre suferință.

***

Elena este bursieră a Fundației Comunitare. E susținută prin Fondul de Burse, un program prin care „oameni normali” — singuri sau împreună cu prietenii lor, astfel încît să nu resimtă nici o presiune financiară — aleg să ofere o bursă anuală unui tînăr strălucit.

Din 2014, programul include și sesiuni de mentorat. Donatorii învață să devină mentori, crescînd, la rîndul lor, alături de disciploli. Ana-Aurelia Băianu este psihoterapeut. Ea coordonează programul de mentorat și asigură, alături de o echipă de consilieri, ședințele de cunoaștere și dezvoltare personală, pentru bursieri și viitorii mentori.

Dacă simți că povestea ta de viață poate hrăni și pe altcineva, ia legătura cu Ciprian Păiuș sau cu Andreea Marosac. Mentoratul e o experiență de maturizare sprituală, cu alunecușuri și temeri, ca orice provocare. În fața întrebărilor nu vei fi singur.

***

Fotografiile au fost preluate de pe pagina personală de Facebook a Elenei.

Fundația Comunitară Iași

oameni epici

Welcome to a place where words matter. On Medium, smart voices and original ideas take center stage - with no ads in sight. Watch
Follow all the topics you care about, and we’ll deliver the best stories for you to your homepage and inbox. Explore
Get unlimited access to the best stories on Medium — and support writers while you’re at it. Just $5/month. Upgrade