am uitat sa va povestesc ca m-am intalnit saptamana trecuta cu M. M e un tip de la partenerul nostru francez cu care lucrez de multa vreme, am facut impreuna un proiect in Paris si Grenoble prin 2011 sau ceva si, de atunci incoace, am ramas prieteni si muncim impreuna de fiecare data cand avem ocazia.
M e cum eram si eu pana recent, genul de om neimplicat direct in politica, dar foarte interesat de domeniu si foarte atent la ce se intampla. Am depanat multe povesti politice cu M. in multe seri lungi, impinse pana tarziu in noaptea singura de hotel. Ne-am pilit de multe ori impreuna in barul TGV-ului pe drumul inapoi spre Paris si ne-am ciorovait pe cam tot ce va puteti imagina ca ne-am fi putut ciorovai politic. M. e my go to person cand vreau sa inteleg ceva despre politica franceza si, mai important, despre atmosfera publica frantuzeasca in raport cu pozitiile politice. Dar vorbele lui ce mi-au ramas in minte pe veci s-au zis la inceputul prietenei noastre, intr-o seara cu burta plina de branza pe undeva printr-un bar de la poalele Alpilor. Va povestesc ca sa intelegeti de ce imi place de el.
eu eram in vremea aia libertarian ca tot tanarul nostru si nu ma dezic de asta, ca pana si in ziua de azi imi place de Ayn Rand si rad de cei ce o critica din obligatie de trib fara sa o inteleaga sau citeasca. Dar, in fine, eram mai tanar si, sper eu, mai prost decat sunt acuma. Si, curios din fire si venind dintr-o tara cu cota unica la impozitul pe venit, il tachinez pe M. cu cotele de impunere din Franta. Ce altceva sa facem la un pahar de vin, nu? Iata cum a decurs conversatia noastra, reprodusa imperfect din memorie dupa niste ani buni:
Eu: dude, dar va iau astia o gramada de bani, nu ar fi mai bine sa iti ramana banii tie, sa decizi tu ce faci cu ei, sigur, solidaritate, n-ar fi mai ok sa distribui tu solidaritatea asta in loc sa lasi niste birocrati sa o gestioneze cum vor? Pe tine nu te umple de draci cand vezi cati bani dai la stat, ca eu ma umflu de nervi si am o cota de impunere pe sfert cat a ta?
M: nu ma umple de draci cand vad cati bani platesc la stat, cum sa ma umple de draci?
Eu (in disbelief): cum nu te umple? Adica tu te uiti la fluturas, vezi ca platesti niste mii de euro bune contributii si nu te enervezi?
M (razand): nu ma enervez, cum sa ma enervez, dimpotriva, ma bucur.
Eu (convins ca face misto de mine): hai, mai M, ca vorbeam serios. Cum sa te bucuri ca platesti taxe mari?
M: pai e simplu. De ce platesc taxe mari? Pentru ca am salariu mare, nu? Daca n-aveam venituri in top tier, nu plateam asa mult contributii sociale. Cand vad cati bani dau statului, ma bucur ca am un salariu suficient de confortabil cat sa fac asta si ca pot, in felul asta, sa ajut prin contributiile mele mai mult pe cei ce au salarii mai mici ca mine si poate si nevoi mai presante. Sigur ca ma bucur ca am leafa mare si ce dovada mai buna pentru asta decat taxele pe care le platesc?
BOOM. Ghelme’s mind blown right up! Vedeti voi, M. mi-a spulberat prin raspunsul sau doua mituri politic-tribale pe care le imbratisam si eu la vremea aia si la care adera multi inca si azi.
in primul rand, credeam pe atunci ca oamenii de stanga francezi, despre care auzisem atatea, dar nu cunoscusem niciunul, sunt un fel de dihanii naive si dogmatice, niste prostovani bugetari si desprinsi de realitatea de zi cu zi, izolati intr-un soi de circle jerk ideologic si intelectualist. Si iata, primul om de stanga pe care il cunosc e chiar prietenul meu, e super inteligent si foarte critic si e unul dintre cei mai eficienti si disciplinati project manageri si solution architects cu care am lucrat pana acuma in destul de lunga mea cariera internationala. Din momentul ala incolo, nu mi-am mai permis presupuneri prea categorice despre socialismul occidental.
in al doilea rand, eu eram convins, ca majoritatea romanilor, ca niciun om nu vrea sa plateasca taxe de buna voie, o facem toti siliti de situatie, dar, daca am putea sa nu platim, e perfect ok sa nu platim. M. mi-a demonstrat prin cuvintele sale, de a caror sinceritate nu ma indoiesc, ca, intr-un stat functional si care isi gestioneaza bugetul cu o minima eficienta, responsabilitate si transparenta, este posibil sa apara, pe cale naturala, oameni care isi doresc sa plateasca taxe, nu o fac fiindca nu au de ales. Contributiile sociale substantiale ca datorie morala fata de societate, nu ca obligatie legala, ideea asta era pentru mine la vremea aia imposibila teoretic, nu doar perfect absenta in jurul meu si contraxemplul concret oferit de prietenul meu m-a pus serios pe ganduri.
n-am fost de acord complet cu el si nu sunt nici azi de acord in totalitate cu ce mi-a zis. Dar mi-am dat seama meditand la discutia asta in anii ce au trecut de atunci incoace ca el reprezinta normalitatea in dezbaterea noastra, nu eu. Si am inteles astfel de la M. o fateta importanta a Romaniei pe care o visez. Asa cred si eu acum, asta este tara pe care trebuie sa o construim, o tara in care oamenii platesc taxe si contributii mandri ca pot prin asta sa ajute societatea din care fac parte, nu frustrati si furati de niste pesedisti votati de mortii din Teleorman si indiferenta noastra. Aici trebuie sa ajungem si noi, sa facem un stat credibil si profesionist in ale carui maini sa putem avea incredere sa ne lasam parte din leafa trudita. Asta e visul meu. O bucata din el, macar.
dar divaghez. Ce voiam sa va zic e ca m-am intalnit din nou in barul hotelului cu M. saptamana trecuta. Si, cum l-am vazut, l-am tras langa mine si i-am zis bucuros dintr-o rasuflare:
Eu: I did it, M, I finally did it, I got myself into politics. Proper politics, that is, like a party and everything.
M: Bien, Radu, tres bien. (btw, lesin dupa cum pronunta francezii Rraduu)
Eu: Yeah, and it feels so good, I was wondering about it for a long time now and, finally, I did it and I am so genuinely happy about it.
M: What kind of party?
Eu (dand din mana): Well, you wouldn’t know the name, it’s a new party, quite fresh and mostly made of people new to professional politics. You know the kind I’m talking about, organically grown past the left-right dichotomy, but still struggling to accept it at the formal level and to conceptualize it in a coherent political discourse.
M. (rade): Voila, a modern party indeed…
Eu (rad): I wouldn’t have it otherwise…
M.: So how is it? How does it feel to be a member of a new political party? What is it like?
Eu: Hmm, pretty much how you would expect it, I guess. Lots of good intentions, slightly less experience and structure, but, more importantly, a prevalent “let’s get some shit done” attitude which I find energizing and, so far, proves that I made the right choice.
M.: Are they in the European Parliament?
Eu (razand): Not yet, but I have a plan about that! To give you an idea, though, they are probably most closely aligned with ALDE from EP, if we judge based on the common values of the party members and our supporters. On the other hand, we share somehow the formative process which created En Marche, because, just like the macronists, our party draws most of its energy not from an ideological drive, but rather from a negative reaction of the romanian society to the corrupt political establishment in corpore. So you see, we are somewhat in this broad political space between ALDE and En Marche and we are reaching out to both with hopes of working together.
M (care l-a votat pe Macron): Bien, Rraduu, you joined the romanian En Marche.
Eu (razand in continuare): Mais non, mon chere M. But I’ll give you that: I joined a party that will win as spectacular as En Marche for the exact same reasons En Marche won.
M (dand din cap gen yeah, yeah, right): Alors, bon chance, Rraduu, avec ton En Marche roumain.
Eu: Mersi M. and I’ll keep you posted. Cheers.
am mai ciocnit o data si ne-am terminat berile dintr-o sorbitura lunga, apoi ne-am despartit, el s-a dus sa se vada cu niste portughezi, eu eram asteptat la masa de niste irlandezi. Si tocmai ce ieseam pe usa barului inspre restaurant cand, profitand de scurta pauza de hipersocializare de conferinta, intru pe facebook sa vad ce ati mai zis. Si ce vad, primul post ce imi iese in cale ma loveste drept intre ochi la Marius Comper: V. Ponta lanseaza un En Marche romanesc, daca reuseste sa scape de parnaie.
Eu: Oh no, no no no, oh no, fuck, fuck, fuck, M, eeeeM, M, come back, numa ca nu strig dupa el prin carciuma, dar ia-l pe M de unde nu-i, ca disparuse cu portughezii.
eh, intelegeti acuma de ce trebuie sa imi fac drum la Paris? Am niste chestiuni ramase de rezolvat ce necesita noi intalniri, noi discutii langa noi pahare de vin despre viitorul nostru, asa cum il intelegem noi, europenii moderni. Thanks, Victor Ponta, I guess…
