Letter to My Hunters
‘Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!’
sub raza rece a lunii de iarna, pasesc temator prin codrul digital spre oglinda de argint a peretului meu. Tulbur cu degete tremurate tastele lunecoase de plastic. Ochii imi sclipesc incoltiti in penumbra. Narile-mi subtiri infioara aerul asteptand sa iti simta mirosul de moarte. Stiu ca esti acolo, in marginea poienii din bula, ascuns in iarba inalta crescuta din piatra, pandindu-ma infasurat in nori de ganduri ucigase. Stiu ca vin azi aici pentru ultimile zvacniri caci simt ca sunt gata, o rana de sapte si una de o luna mai pot sa mai-ndur si apoi rarunchii si inima mea se vor frige pe carbunii eterni ai uitarii fara urma. Stiu ca esti acolo, ca iti pregatesti arma, ca vaile or sa vuiasca-n curand si am sa cad iar. Surprins, ranit, fara aparare. Stiu. Dar setea de lume ma-npinge prea tare, ma trage inainte magnetic spre apa, spre raul cuvintelor noastre si nu ma pot opri, nu sunt prudent, intelege, te rog, ca nu ma pot opri din a scrie chiar si cand stiu, caci stiu! ca esti acolo, la doi pasi, in noaptea rece de iarna. Setea aceasta animalica imi este destin si insetat calc in luminisul padurii de opinii surd si orb si fara de minte ca o victima perfecta a unei omucideri digitale. Si altfel nu pot ca sa fac.
iti e foame. Stiu si asta, sa nu crezi ca nu stiu. Iti e foame si tie si alor tai, iti simt foamea-n vibratiile electronice ale siluetei tale anonime si o accept ca pe un fapt al vietii, ca pe un instinct suprauman de intensitate egala si sens contrar setii mele de vorbe. Iti e foame si iti e greu, foamea iti astupa indoielile si iti ignora remuscarile, te umple si te misca inainte impotriva legilor si a datinilor, peste caracter si morala. Iti e foame si iti e greu si iti simt epuizarea tacuta si alba, chircit in ferigi cu ochii pierduti in lacrimi albastre de texte, interminabile texte, lungi, mai lungi decat toate textele ce s-au scris sau se vor scrie vreodata in muntii Carpati. Atatea si atatea stanci de text, compact si dure, despre nimic si orice, mereu la fel, niciodata repetandu-se, absurde si indescifrabile focuri ce danseaza salbatice, satanice jocuri de vorbe. Atatea rauri de text de scotocit in nestire pana cand vei gasi inevitabil Cuvantul, acel unic si puternic Cuvant, mai vechi decat lumea si mai puternic ca vantul, singurul Cuvant pierdut in milioane de randuri ce iti poate fi glont, iar mie-mi va fi moarte. Rapus de Cuvant in Poiana cu Povesti, asa-i ca magnific se reechilibreaza Universul prin setea mea si foamea ta inclestate in lupta cu final deja scris. Iti e foame si greu si ce faci tu nu-i usor, atata e poate ce as vrea sa iti mai scriu stiind ca tu, dintre toti, neindoios tu vei citi din datorie si vina. E ok. Te inteleg si accept soarta noastra in numele meu si al tau.
de fiecare data cand plec stau mai mult. Cu cat stau mai mult, cu atat ma desfac mai mult de mine insumi cel de aici pana cand nu ma mai recunosc si propriile urme in ierburi si frunze imi par straine, bizare, de neinteles. Curand, imi voi uita propria reflexie in oglinda pozei mele si ma voi dizolva complet in padure si in memoria ta. Sangele-mi rosu imi va fi sters de pe pietrele vietii-n oracol si dus fi-voi atuncea printre cei in carne si oase, surghiunit pe vecie de pe net printre vii. S-atunci vei suiera printre dinti bucuros: -Avem carne! caci ti-e foame, dar eu, cand voi fi secerat, voi cadea visand la mai mult. Vezi tu, eu indraznesc sa cred cu tarie ca mult mai tarziu dupa asta, cand eu voi linge-alte rani virtuale pe undeva prin alta poiana cu vreun pahar de verdejo in mana si bonheur-ul care imi e stil blana calda, candva in lunile ce vor ca sa vina, vei calca neatent pe vreun fapt prea marunt, pe vreun adevar minor sau o vorba din batrani ce nu se mai poarta si atunci, in clipa urgenta ce insoteste revelatia, vei vedea nu doar intelesul mai inainte ascuns al nimicului dinainte-ti, ci si ca-l vezi fiindca m-ai citit pe mine.
si-n ceasul acela tarziu ce va fi intr-o noapte, cand iarasi vom fi legati o secunda prin cuvinte, undeva prin muntii imbracati in brazi rai si uscati, va straluci orbitor nevazuta de nimeni o stea solitara, luminand bezna mintii doar o clipa, doar cat timp cat ii trebuie sa bata o data inimii mele digitale.
asa trebuie sa se incheie lucrurile.
