Interviu cu Ioana Mischie realizat de Gabriela Pițurlea : “Universul Government of Children poate fi extins ad infinitum”

Government of Children este un amplu univers transmedia (film, VR, web) axat pe imaginație civică care a invitat 100 de copii români să reimagineze următorii 100 de ani ai societății. Proiectul a fost inițiat de Ioana Mischie în 2017 și în prezent invită copiii din întreaga lume să își imagineze viitorul societății pe termen scurt, mediu și lung. Copiii care își doresc să participe în proiect se pot înscrie aici: https://www.governmentofchildren.com/en/become/

Am arhivat mai jos un interviu cu Ioana Mischie, realizat de Gabriela Pițurlea.

Gabriela Pițurlea: Clasicul „Cum ți-a venit ideea pentru film?” în ceea ce privește conceptul?

Ioana Mischie: Aș strecura un succint răspuns aclasic înainte de toate: ar fi ideal să putem avea un fel de hărți fluide pentru a trasa evoluția unei idei. În cazul meu, ar arăta probabil ca un tablou de Jackson Pollock — ar fi complicat de urmărit o traiectorie precisă pentru că de cele mai multe ori traiectoria unei idei are un parcurs non-linear. Devine cu atât mai complicat să îi comprim traseul într-un răspuns linear. Răspunsul cel mai sincer ar fi un amestec incert de litere, cifre și semne de punctuație și ar putea arăta cam așa: șce6roc8răifdeaarevoemnăitdie91ncon0tță:ncolectivăd.ti1i — toate într-o ordine care inițial nu are sens, dar treptat devine o formă comprehensibilă.

Revenind în zona clasico-lineară, ideea acestui proiect transmedia a început atunci când eram copil. Am copilărit în satul Arcani și iubeam să fac exerciții de imaginație protopice (pe atunci le încadram pe toate la categoria gânduri de zi cu zi).

Îmi plăcea mult să îmi imaginez cum sunt structurate lucrurile în jurul meu, cum se iau decizii la nivel înalt și îmi imaginam că în fruntea țării trebuie să fie un grup hyper-divers de oameni de toate vârstele și meseriile, care vin constant cu idei pentru a rezolva problemele din jur. Îmi imaginam că sigur femeile de serviciu au o reprezentantă a lor, tractoriștii au un lider al lor sau copiii, la rândul lor, trebuie să aibă și ei pe cineva acolo, la conducere. Îmi imaginam guvernul ca un punct de intersecție între un loc de joacă, o formă de dialog și o formă de acțiune și pasiune în masă — ca un fel de LARP în termenii mei de acum, doar că având o miză societală practică importantă și utilă. Eram convinsă că așa decurg lucrurile, până când am început să văd știri, să observ adulți și să mă auto-standardizez și să uit multe dintre aceste gânduri.

Făceam toate aceste exerciții de imaginație și pentru că îmi era foarte foarte dor de tatăl meu, care era îndrăgostit de politică la acel moment și îl vedeam foarte rar atunci când eram mică, iar când îl vedeam era o formă de bucurie supremă amestecată cu o formă de incertitudine pentru că nu știam când o să îl mai revăd. Așa că neavându-l fizic aproape zi de zi construiam toate aceste lumi ca pe niște poduri imaginare între mine și el. Îl iubeam fără margini și îl iubesc și acum și cred că inspiră tot ce e mai bun în mine ca om și ca artist. Și mama mea, bunica mea, fratele meu, au fost la început cea mai importantă sursă de sprijin ideatic.

Elipsă de timp. Douăzeci de ani mai târziu.

Am obținut o bursă Fulbright în cadrul USC School of Cinematic Arts, în Los Angeles, California pentru a studia transmedia storytelling. Am participat la cursuri, conferințe și am colaborat cu multe lab-uri dintre care Civic Imagination Lab, Worldbuilding Lab, JoVRnalism, Mixed Reality Lab, Jaunt VR Lab. Ei, acest întreg mozaic de explorări, întrebări au revitalizat acest proiect în forma lui actuală și a devenit Government of Children (GoC).

Am făcut voluntariat pentru un program de excepție — Penny Harvest Leadership Academy, care îi învăța pe copii să acționeze civic și am prins drag instant de toți copiii din program, pe care am început să îi intervievez. Primul prototip GoC a fost în California, cu un grup alcătuit din aproximativ 15 copii latino dintr-un cartier din Los Angeles. M-a fascinat îndelung interacțiunea cu ei și m-a motivat să continui proiectul oriunde mă duc.

G.P.: Au existat discuții cu prieteni/profesori/colegi care te-au făcut să te gândești la un documentar cu copii? Vreun copil din viața ta, a cărui voce ți s-a părut importantă? Vreo carte, vreun film sau vreun proiect artistic care te-au animat în sensul ăsta?

I.M.: Am rezonat foarte mult cu ideea de imaginație civică inițiată de Henry Jenkins, care mi-a fost mentor în State și pe care îl consider (eu împreună cu întreaga planetă) unul dintre cei mai importanți și vizionari filosofi contemporani. Interacțiunea cu Alex McDowell, coordonatorul Worldbuilding Lab, a fost fără îndoială inspirațională pentru proiect pentru că am învățat să construiesc lumi transmedia și GoC are fără îndoială aceste ingrediente.

În anul Fulbright am formulat pentru prima dată conceptul organic al întregului proiect sub forma unui univers transmedia. Government of Children reunește: film 2D și 3D, website participativ și o extensie VR. Mi-a devenit și un segment important din proiect doctoral, pe care îl finalizez în prezent în UNATC-CINETic, coordonată de prof. univ. dr. Manuela Cernat.

Cred că vocile tuturor copiilor sunt importante și vocile tuturor oamenilor, în general merită ascultate și avem nevoie să le arhivăm creativ cât mai des și cât mai în profunzime cu putință. Au avut un impact asupra mea toți oamenii din jurul meu în moduri pe care probabil nici nu le conștientizez în profunzime — de la soțul meu, familie, toți profesorii pe care i-am avut până la Uber driveri, oameni necunoscuți.

Sunt numeroase proiecte artistice care mă inspiră constant, dintre care Highrise de Kat Cizek, Psycho VR (pentru dimensiunea noetică) sau My Grandmother’s Lingo, un documentar interactiv australian care experimentează și conceptual și tehnologic și au și o formă de impact social. Sunt și numeroase cărți pe care le-aș reciti oricând și citate — cum ar fi cel din Antanas Mockus care afirmă că “Guvernarea este o co-scriere.”

Cred că într-o lume în care suntem înconjurați din ce în ce mai des de false democrații este absolut vital să creăm proiecte colaborative, să arhivăm idei, principii, pentru prezent, viitor și trecut.

G.P.: Cum ați ales tehnologia folosită?

I.M.: În timpul anului Fulbright, am avut ocazia să vizitez Capitoliul Statelor Unite Ale Americii din Washington DC, în cadrul căruia erau expuse statui și sculpturi care aduceau un omagiu adulților vizionari din istoria Americii — majoritatea portretizau adulți, însă era una singură care portretiza un copil. M-a făcut să mă întreb — de ce oare nu putem recunoaște o idee genială, chiar dacă aparține unui copil? Ca atare, ne-am propus ca în Government of Children, fiecare copil să fie portretizat cât mai tridimensional, cât mai autentic, cât mai imersiv cu putință — să fie asemeni unor sculpturi ale unor lideri în formare.

Conform unui studiu științific, oamenii rețin mult mai bine un portret 3D în comparație cu unul 2D, ca atare ne-am dorit să creăm o prezență a copiilor cât mai memorabilă.

Un regizor inspirațional pentru mine a fost și Bogdan Mustață, care a folosit tehnologia 3D într-o manieră creativă. Ceea ce ne-am propus noi a fost să testăm această tehnologie pentru a exacerba spiritul uman, pentru a reda maximum de expresivitate și prezență unui portret uman pe ecranul de cinema.

G.P. Tu ai mai abordat copilăria în filmele tale de până acum, chiar dacă în alt fel. Mă întrebam cum te raportezi la ea ca vârstă și la ea ca temă pentru un regizor. Ce îți stârnește? Ce îți oferă?

I.M. Copilăria are un loc aparte pentru mine — poate pentru că pe de o parte am suficientă distanță să îmi analizez propria copilărie și să o recontextualizez. Îi admir sincer pe unii copii pentru simplitatea și sinceritatea lor — au o abilitate de creație și de imaginație care ne depășește de foarte multe ori pentru că în timp, dacă nu o exersăm se atrofiază. Putem învăța enorm de la ei și ei de la noi, dacă există deschidere în ambele direcții.

În trecut am creat “Cumulonimbus”, un scurt-metraj despre un grup de copii care creează o revoluție în satul lor natal. Lina, personajul principal era cea care se revoltă cu privire la convențiile din comunitate și își face singură dreptate. Un alt scurt cu copii a fost “Goya” și un altul a fost un series filmat pe Super 8mm, “A la recherche de l’espace perdu” care urmărea două fete vară de vară sub forma unui diary film.

Referitor la Government of Children, cred că acest proiect devine mai mult decât o pasiune, cred că este un demers absolut vital în orice societate avansată. Copilăria este subestimată mai ales în spațiul imaginației civice. Copiii nu au drept de vot și nu sunt luați în serios sau ascultați mai deloc — deși în mod paradoxal ei vor fi cei care trăiesc consecințele deciziilor noastre, ei vor locui în viitor. Majoritatea oamenilor îi consideră niște creaturi ultrasimpatice, dar care nu au neapărat ceva relevant sau important de spus — și chiar au idei geniale de multe ori, însă nu știm să le ascultăm și să le continuăm constructiv. Copiii nu reprezintă un punct de interes pentru oamenii politici, tocmai de aceea cred că noi ca artiști putem interveni și putem facilita arhivarea viziunii lor. Cred că aceste viziuni pot fi nu doar inspiraționale, ci practice, unele chiar urgente. În cele din urmă copiii vor trăi în viitor și de ce nu ar fi tot ei cei care învăță să îl personalizeze? Evident, este un întreagă dezbatere cu privire la prioritizarea acestor viziuni, însă cred că primul pas este arhivarea lor creativă.

Aș mai sublinia un element — majoritatea filmelor pentru copii sunt create exclusiv de adulți. În GoC am încercat să personalizăm fiecare cadru în funcție de preferințele copiilor și am generat o metodologie colaborativă și co-creativă pentru proiect. Chiar și unele insert-uri vizuale erau redate în colaborare cu o parte dintre copii (în special construcțiile din LEGO).

Dincolo de acest proiect însă, iubesc absolut toate generațiile în egală măsură și idealul meu pe termen lung e să creez proiecte trans-generaționale, care aduc împreună generații cât mai diverse pentru idealuri comune. Însă societatea noastră nu operează încă astfel, ar fi un salt mult prea brusc și tocmai de aceea avem nevoie de foarte foarte mulți pași intermediari — GoC este unul dintre ei și poate cel mai important dintre toate. De cele mai multe ori suntem separați în categorii determinate de vârstă — la școală studiem cu oameni de aceeași vârstă, la muncă colaborăm de cele mai multe ori exclusiv cu adulți, iar după pensionare majoritatea locurilor de frecventat sunt acele spații șahiste cvasi-părăsite din parcuri. Îmi place să cred că putem interacționa mai mult și mai constructiv ca oameni și știu că aceste interacțiuni pot îmbogăți enorm spiritul uman. Cum ar arăta un loc de joacă pentru copii și adulți? Cum ar arăta o instituție transgenerațională? Sau o societate colaborativă?

G.P.: Cum i-ați selectat și care a fost partea ta preferată în lucrul cu ei?

I.M.: Iubesc să lucrez cu copii, pentru mine sunt o sursă de inspirație constantă. Pre-producția a fost cea mai amplă dilemă etică a întregului proiect — să avem sau să nu avem un casting, care implică un proces competitiv de selecție pentru Government of Children? Dacă am fi trecut printr-un proces clasic de casting, ar fi însemnat că unii copii sunt automat mult mai buni ca alții (conform unor criterii determinate de noi) și că noi trebuie să îi ierarhizăm. Ne-am propus să nu facem asta pentru că ideea proiectului este una inclusivă, nu exclusivă. Oricine își dorește să participe e binevenit evident în limita resurselor de care dispunem ca tehnologie și energie umană.

Am plecat de la premisa că fiecare copil, indiferent de vârstă, condiție socială, etnică, are potențial vizionar și poate deveni un lider sau mai mult decât atât este deja un lider, ține doar de el să se manifeste. Ca atare, pentru prima etapă a proiectului, i-am invitat pe copii pe principiul primul venit, primul servit. Am postat apeluri pentru înscrieri pe Facebook, am contactat școli, părinți, prieteni. Singurele limitări au fost că am vrut să avem paritate fete — băieți și să avem o formă de diversitate sporită. Chiar dacă nu am reușit să aducem copii din întreaga țară din lipse de resurse, am invitat copii din București din împrejurimi și am reușit să aducem împreună un grup foarte dinamic.

Această abordare are și anumite limitări pentru că poate unii copii nu au internet și ca atare nu au acces la acel apel. Însă dat fiind faptul că proiectul este gândit pe termen lung, va reuni în timp copii din medii cât mai diverse, din sate sau din regiuni izolate. Ne propunem să arhivăm și viziuni ale copiilor din spitale, de exemplu și momentan suntem în discuții cu spitale în acest sens. Partea frumoasă este că avem o listă de copii și pentru următorul Government of Children și ne-ar bucura să o extindem și mai mult. Ca atare, invitația este deschisă.

Și partea cea mai frumoasă este că proiectul are o platformă web participativă unde copiii de pretutindeni pot arhiva viziuni în timp real și acolo chiar nu există restricții — sky is the ultimate limit.

Fiecare copil a trecut prin mai multe etape la filmare — un interviu individual, un desen colaborativ, o perioadă de timp destinată exclusiv pentru filmarea stereoscopică. Mi-au plăcut mult interviurile și filmările 3D pentru că iubeam să le personalizăm cromatic în funcție de ei.

G.P.: Ce te-a chinuit cel mai tare în procesul de facere? :)

Government of Children a inceput ca project independent, dintr-o formă de pasiune pură dusă la extrem pentru acest concept. Nu am avut finanțare de la stat, nici sponsorizări, ne-am axat mult pe parteneriate, colaborare academică și investiție proprie a unor studio-uri de producție și post-producție hyper-generoase precum Studioset și Storyscapes.

Lipsa finanțării formale a devenit un real impediment pentru că am avut o echipă minimă și a trebuit să muncim dublu, triplu sau cvadriplu pentru a compensa. Mulți dintre noi au lucrat pro-bono pentru proiect și a fost foarte complicat să reușim să facem asta constant. Am avut și foarte multe peripeții tehnice. Pentru mine proiectul a implicat un an de zile de lucru full-time, plus perioada de incubare anterioară pentru dezvoltarea conceptului.

Din fericire, între timp am reușit să obținem o primă finanțare minimă pentru a continua proiectul, însă este încă insuficientă. Ne dorim mult să strângem resursele necesare pentru a invita în timp copiii din toate regiunile țării și pentru a avea mai mult confort de producție și post-producție ca echipă.

Ar fi ideal să reușim să convingem atât copiii, cât și adulții, că acest proiect merită susținut pentru că e un pionier ideatic, tehnologic, artistic și educațional. Merită să devină un proiect sustenabil pentru a putea fi continuat calitativ și avem nevoie de sprijin moral, colaborativ și/sau financiar în mod constant.

Tocmai de aceea e important să fie vizionat în sălile de cinema — pentru a ne apropia măcar cu încă un milimetru de un stadiu de sustenabilitate pentru un proiect care este foarte ambițios în special în contextul media românesc.

G.P.: E atâta culoare în film, eye-candy la puterea a zecea. Poți explica un pic deciziile care țin de estetica imaginii și cum au fost ele puse în practică?

I.M.: Daaaaaaaaaaaaa, mi-e hyper-drag acest eye-candy-ness și în general tot ce a devenit filmul după toate filtrele umane și tehnologice prin care a trecut — conceptualizare, filmare, co-creație, montaj, colorizare.

Am plecat de la început cu o metodologie cromatică bine definită pentru proiect — am vrut să le oferim copiilor un spațiu de exprimare egal, însă totodată ușor de personalizat, care să îi reprezinte. Am rafinat abordarea vizuală împreună cu Radu Voinea, directorul de imagine 2D al proiectului. Împreună am gândit aceste set-up-uri cromatice care au o semnificație pentru fiecare copil în parte.

Fiecare culoare din background a fost aleasă în colaborare cu fiecare protagonist. I-am rugat să ne spună ce culori îi reprezintă și am îmbinat de cele mai multe ori culori complementare. Pe lângă portretele personalizate ale copiilor, filmul reunește și o colecție de insert-uri de stop motion sau insert-uri vizuale care completează viziunile lor — create în colaborare cu Retro Future. Sunt poate fragmentele cele mai creative din film, care aduc la viață o parte dintre viziunile copiilor într-o formă ludică. Pentru următorul GoC, ne dorim să extindem această abordare și intenționăm să integrăm mai multe insert-uri vizuale, CGI și umor vizual.

G.P.: Au existat răspunsuri care te-au zdruncinat (în orice sens) sau la care nu te așteptai deloc? Cred că ce încerc să întreb aici e și cum vezi tu lumea după ce ai văzut-o prin ochii copiilor din film.

I.M.: Ceea ce m-a fascinat cu precădere a fost nu doar înțelepciunea lor individuală, ci înțelepciunea lor colectivă — modul în care li se îmbină ideile lor ca grup, modul în care se completează unii pe alții, dar și modul în care uneori nu se sfiesc să fie în dezacord. De fapt, dacă analizăm în profunzime răspunsurile tuturor, ei vin cu propuneri absolut inspiraționale — schimbarea paradigmei capitaliste cu o paradigmă axată pe fericire, împlinire. Se simt foarte apropiați de natură și vor să o readucă atât în mediile educaționale, cât și în spitale. Și-ar imagina arhitectura ca un mediu al meditației, orașele ar putea fi co-create cu animalele — sunt o sumedenie de idei extrem de ofertante care merită dezbătute.

Au fost foarte multe răspunsuri puternice, răspunsuri imaginative, dar și anumite pattern-uri care sunt interesant de analizat. De exemplu, i-am întrebat pe copii de înseamnă pentru ei a fi un lider și mulți dintre ei au asociat ideea de lider cu ideea de șef, ceea ce te pune pe gânduri un pic — cum ajungem să avem aceste prejudecăți? Ce alte forme pot îmbrăca liderii? Cum îi putem reimagina într-o formă poate mai inclusivă?

După ce i-am reascultat pe cei 100 de copii timp de un an, le-am învățat replicile și mi se întâmplă foarte des să îi citez constant, chiar și la conferințe științifice internaționale — de curând am fost la MIT la o conferință de digital media și în timp ce majoritatea speaker-ilor ofereau citate din filosofi contemporani sau lideri de opinie adulți, eu citam copiii GoC din împrejurimile Bucureștiului pentru că uneori unghiul lor și privirea lor cred că poate aduce multe elemente de noutate chiar și într-un context global.

Un alt aspect important al răspunsurilor este maniera în care variază transcultural — de exemplu în LA majoritatea copiilor aveau deja training civic și ofereau răspunsuri foarte hands-on, urgente, imediate, practice, în timp ce în România, copiii nu păreau mereu foarte ancorați civic, dar ofereau răspunsuri imaginative, uneori ducându-se într-o zonă de utopie tangibilă, așa cum ne place nouă să o numim.

Au fost multe momente-paradox la filmare. De exemplu, la filmare îi intervievam pe copii și uneori părinții ascultau pe furiș — copiii se distrau fără margini pe seama întrebărilor, în timp ce unii părinți își făceau foarte multe griji cum că sunt întrebări sunt mult prea grele.

G.P.: Tu cum erai când erai de vârsta lor? Ce frici, preocupări și misiuni de salvare aveai în minte? Dacă ți-ai fi pus câteva din întrebările alea grele, ce crezi că ai fi răspuns?

I.M.: Toate întrebările îmi sunt cât de poate de dragi și de familiare pentru că pentru mulți ani de zile percepeam lumea exclusiv prin întrebări, nu prin răspunsuri. Mi-ar fi plăcut mult să fiu întrebată la acea vârstă și să am această arhivă ideatică și audio-vizual. Atunci când eram copil aveam jurnal și am arhivat anumite gânduri pe care le recitesc din când în când, doar că sunt doar fragmente Brecht-iene.

Partea cea mai interesantă pentru mine este cum evoluează răspunsurile noastre la aceleași întrebări în timp. Și unul dintre planurile cu privire la GoC este să găsim energia și resursele necesare să urmărim aceste idei în timp.

G.P.: E clar că e un proiect care poate fi extins în numeroase direcții. Pentru viitorul apropiat, care ți-s planurile/visele cu el?

I.M.: Proiectul poate fi extins ad infinitum — are o metodologie care poate fi urmată și continuată în timp, după ce generația noastră nu va mai exista și cred că acesta este cel mai important ingredient al lui. În plus, poate fi extins în spațiu (pe toate continentele), poate fi extins tehnologic (prin a utiliza noi tehnologii pentru a arhiva aceste viziuni), ideatic, societal. Poate fi extins transdisciplinar (cinematografic, educațional, artistic, social, civic, societal).

Government of Children e o franciză globală, reunește deja un film stereoscopic, un website participativ și o experiență VR și arhivează, până în prezent, viziuni ale unor copii din România, Franța și US.

Avem multe planuri pentru viitor, însă avem nevoie de sprijin pentru a-i conferi proiectului o formă de sustenabilitate.

Pe termen scurt spre mediu, intenționăm să îl continuăm prin a invita copii din toate regiunile țării și intenționăm să urmărim cum evoluează în timp ideile celor deja intervievați. Momentan lucrăm de zor la extensia VR a proiectului, Tangible Utopias, care aduce la viață viziunile copiilor cu privire la cum ar putea arăta orașele viitorului într-o călătorie exploratorie computer-generated.

G.P.: Din zona biografică recentă, poți povesti un pic ce au adus în viața ta perioada petrecută la USC și doctoratul? Cum ți-au influențat traiectoria creativă și la ce mai lucrezi acum?

I.M.: Pentru mine, USC a fost un miracol — mi-a deschis ochii în direcții pe care deși le intuiam, nu aveam suficientă încredere să le aduc la viață, să le materializez. M-am regăsit în mentalitatea americană de a gândi la scară foarte mare. A fost o revoluție creativă și profesională într-un moment în care chiar aveam nevoie de asta mai mult ca oricând. Am petrecut fix nouă luni în USC și din multe puncte de vedere a fost o formă de renaștere creativă, spirituală, personală, axiologică. Ca schimbări, dacă înainte tindeam să creez proiecte predominant locale (care îmi erau super dragi), am început să gândesc sistemic și să creez concepte glocale (care îmi sunt și mai dragi). Dacă înainte încercam să personalizez ideile pentru o platformă anume (predominant film), acum personalizez platformele pentru o idee anume. Experiența USC mi-a adăugat o sumedenie de dimensiuni filosofice și profesionale. Tot în urma experienței USC am devenit transmedia futurist pentru companii din România.

În ultimul timp lucrez la multe proiecte în paralel — predominant artistice, dar și academice sau comerciale.

Însă Government of Children e prioritatea noastră — avem o sumedenie de planuri în derulare pentru acest proiect. Însă primul pas e să invităm cât mai mulți copii și adulți în sala de cinema să îl vadă, să îl dezbatem împreună, să îl continuăm și extindem împreună. Primul pas și cel mai important este să demonstrăm că putem face proiecte artistice sustenabile în România. Și asta chiar ar fi o premieră colectivă care ar putea revitaliza nu doar domeniul artistic, ci și pe cel educațional sau al inovării tehnologice.