in.TM
Published in

in.TM

Am întrebat româno-israelieni și palestinieni cum i-a afectat războiul din Gaza

Armistițiul a fost încheiat, dar frica, nesiguranța și arestările continuă.

Cu excepția altor surse, fotografiile au fost captate de autor.

Săptămâna trecută, s-a organizat un protest în Timișoara al comunității palestiniene. La el au participat peste 100 de persoane, de etnii arabe, europene sau mixte. El a oglindit alte proteste similare din întreaga lume, care au condamnat bombardamentele armatei israeliene.

Conflictul israeliano-palestinian s-a amplificat în aprilie-mai 2021, degenerând în război. Cauzele sunt multiple, însă catalizatoare principale au fost două evenimente.

Harta Istraeliano-Palestiniană. Fâșia Gaza în sud-vest, Cisiordania (West Bank) și Ierusalimul de Est evidențiate. Imagine de ONU/OCHA oPt, via Wikimedia.

Pe de o parte, în luna sfântă a Ramadanului, poliția israeliană a intervenit în forță în moscheea Al-Aqsa, considerată de mulți musulmani drept al treilea loc din lume ca importanță religioasă. Au dat cu gaze lacrimogene în spațiul închis. Pe-afară, zburau grenade paralizante, iar civilii răspundeau cu pietre.

Pe de alta, nemulțumirile palestinienilor au fost aprinse și de deciziile instanțelor israeliene de evacuare a unor rezidenți din Sheikh Jarrah, un cartier din Ierusalimul de est. Familii care stăteau acolo de generații au fost date afară pentru a face loc colonialiștilor evrei, unii născuți în alte țări.

Ambele au venit pe fondul unui blocaj politic care a sugrumat Israelul în ultimii doi ani, în timp ce tot mai mulți îl acuză de corupție pe prim-ministrul în funcție, Benjamin „Bibi” Netanyahu. În Palestina, urmau primele alegeri din 2006, amânate în ultima clipă de președintele Mahmoud Abbas.

Astfel, ostilitățile au început între Hamas — organizația politico-militară care deține puterea în Fâșia Gaza — plus Mișcarea pentru Jihad Islamic în Palestina (PIJ) și armata israeliană (Israel Defence Forces, IDF).

Între timp, meciurile civile se dădeau între palestinienii care protestează de decenii ocuparea Cisiordaniei din partea Israelului, și susținătorii lui Bibi. Fiind un popor sub ocupație, primii au poliția israeliană (puternic militarizată) cel mai des împotriva lor. Cei din urmă, de partea lor.

(Pe măsură ce anii trec, autoritățile de forță și colonialiștii israelieni colaborează tot mai bine. Acțiunile celor din urmă au devenit de facto tolerate de forța de ocupație din Cisiordania.)

Hamas-PIJ au emis un ultimatum autorităților israeliene să elibereze Al-Aqsa și Sheikh Jarrah până luni, 10 mai, la ora locală 18. La puțin timp după, au zburat și primele rachete.

În detaliu, poți citi despre evenimentele care au precipitat războiul aici. Sau poți privi reportajul de mai jos.

Reportaj VICE News: Culisele luptei pentru Ierusalim

În dimineața lui 21 mai, după aproape două săptămâni de proteste și război, a fost declarată sistarea focurilor. Ambele părți beligerante au proclamat victoria, în timp ce civilii au suferit și vor suferi majoritatea pagubelor.

Am urmărit de la distanță evenimentele din acele zile. Și am încercat să-ți spun ceea ce nu s-a prea văzut în presa românească. Între timp, am căutat persoane mai apropiate de conflict, pentru a le face auzite trăirile legate de conflict. Așa am ajuns să discut cu o persoană care trăiește în Israel, dar și cu rude din Timișoara ale persoanelor aflate acum în Fâșia Gaza și Cisiordania.

Cum e să trăiești conștientă că oricând se pot declanșa sirenele

Ariella* are peste 30 de ani, iar deceniul trecut a venit într-unul dintre cele mai mari orașe din Israel, cu cățel cu tot. Așa a prins și conflictul din 2014, „dar era la aproximativ 30% din ce e acum. În alte orașe era panică pe străzi, oamenii alergau spre buncărele de adăpostire. Era pentru prima oară când eu prindeam asta, și a durat și mai puțin, așadar nu cred că m-a afectat așa de tare”.

Inițial, tânăra își instalase și o aplicație pe telefon. Prin ea era anunțată când era posibil să pice vreo rachetă în Israel. Dar a dezinstalat-o după o vreme. „Mi-am zis că, așa, mai mult trăiesc în panică, când ele pică de fapt în locuri cu care n-am nicio treabă.”

Mulți israelieni se simt în siguranță datorită sistemului anti-rachetă Iron Dome, de care dispune țara lor. Fotografie via Israel Defence Forces / Flickr.

În ciuda acestora, Ariella crede că a rămas cu ceva frică. Admite că a devenit mai atentă la tot felul de zgomote, atât ea cât și animalul de companie. „Mințile ne-au devenit hiper-alerte. Dar mă îngrijorează mai mult altele. De exemplu, că acum au fost chemate opt mii de persoane în armată. Adică sunt opt mii de mame îngrijorate. Eu aș vrea, pe viitor, să fiu una dintre ele?” (Israelul este una dintre cele 30 de țări cu încorporare obligatorie.)

În conflictul recent s-a bazat pe sirenele din orașul ei, în momentul în care se află de vreun atac țintit. Unele localități israeliene sunt mai puțin norocoase. Îmi spune că știe conaționali care au la dispoziție 15, 30 sau 40 de secunde ca să ajungă în buncăre. În orașul ei „e lux, avem 90”. În apropierea Ariellei, sunt trei adăposturi: unul la zece secunde, altul la jumătate de minut și mai unul la un minut.

„Însă eu nu fug în subteran. N-am fost acolo niciodată. Sunt din aia nebună care dacă e să moară, stă acasă. Să zicem că o antrenez pe cățea către buncăr. Dar încep să sune avertizările când eu nu-s în casă. Ce-o să facă? O s-o ia razna prin curte? Oricum, când le aude, fuge și se ascunde-n baie, săraca”.

„Personal, cel mai mult am văzut să fugă la buncăre migranții și turiștii”

Așa că Ariella consideră că doar ar adauga fricii generale. „Am văzut și prin jur că israelienii de obicei sunt relaxați, iar cei care fug în adăposturi sunt imigranții. Sunt lucruri noi pentru ei, așa că fug și dorm acolo.”

Și turiștii sunt în general printre cei speriați. „A venit o prietenă din Londra într-o sâmbătă. Eram pe plajă cu ea și au început să urle alarmele. Și pe mine mă afectează, că nu-i distractiv să le aud, sau apoi să simt pereți cum se zguduie. Dar ea, săraca, a luat-o direct la fugă, în direcția greșită. A trebuit să-i strig «heeeei, vezi că-i pe dincolooooo».”

Pe parcursul celor două săptămâni din conflictul de-acum, în orașul ei s-au auzit sirenele de vreo opt ori. Nicio rachetă nu și-a atins ținta.

„Hamas face asta în fiecare an. Se întâmplă constant. Dar acum, că au fost atacuri la capacitate maximă, au ajuns și-n presă. Personal, mi-au afectat somnul cel mai mult. Au tot fost amenințări, că dau rachete ba la 5, ba la 6, la 7… Dar autoritățile zic să-ți continui viața, că altfel cedezi fricii și câștigă ei.”

Asta admiră cel mai mult la israelieni: „ei ies din casă, își văd de viață. Iubesc viața”. Tânăra își amintește și că a fost la un moment dat un atentat cu o mitralieră la un restaurant din apropiere, „dar au închis vreo două ore și s-a deschis apoi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Life must go on. E ciudat, dar așa e normalul lor.”

Ea și vecinii ei nu vor decât pace. „Sunt unii care au fost de milioane de ori să-l protesteze pe Bibi și corupția dimprejurul lui (ca la voi, cu Dragnea și Dăncilă), dar sunt alții care zic că pacea va fi atinsă doar după ce va merge Israelul să omoare toți teroriștii.”

Copii israelieni fugind, în 2012, într-un buncăr de adăpostire. Fotografie via Wikimedia.

Apoi, se gândește că cu toții preluăm în comportamentul din culturile în care ne naștem. Consideră că arabii și evreii se pot înțelege bine, doar că tot timpul vor exista politicienii și extremiștii, care vor să facă scandal și să profite.

„A fost înfricoșător, da. După un an de COVID-19 care a adus liniștea prin oraș, părea că trecuse tot. Începuseră chefurile, iar imediat — bam!, război. Cine dorea, putea din nou să lucreze de-acasă. Uite-așa, iar am avut liniște pe străzi, doar că de data asta am avut-o din motiv de război. Era mult mai apăsător, că nu trecuseră nici trei luni în care ne-am bucurat de o viață cât de cât normală.”

Înainte să încheiem conversația, îmi împărtășește că nu crede că va mai dura mult până se vor liniști lucrurile. „Dar și asta, știi cum e aici — până data viitoare.”

Motivele care au scos comunitatea palestiniană în centrul Timișoarei

Cam așa a și fost. Două zile mai târziu, cele două tabere războinice au semnat un mult-așteptat armistițiu. Dar comunitatea palestiniană din Timișoara anunțase încă de joi un protest împotriva bombardamentelor de-acasă, pe care l-au ținut a doua zi. O manifestație similară avusese loc cu șase zile înainte, în București.

Pe la 15 ajung în centrul Timișoarei. Peste o sută de oameni de toate generațiile se postează în fața operei, cu steaguri în care predomină culorile negru-alb-verde-roșu.

Majoritatea sunt ale Palestinei, dar disting și unele ale Iordaniei, Marocului, Algeriei sau al Tunisiei. Ajung și tineri cu unele mai familiare — România și UE. Printre alte accesorii se numără keffiyeh, adică eșarfa în tipare alb-negre, devenită simbol ba al naționalismului palestinian, ba al solidarității cu poporul lor. O fată abia intrată în adolescență ține un semn pe care scrie în engleză „Au încercat să ne îngroape, dar nu știau că noi suntem semințele”.

Apoi, încep doleanțele la megafon: „Free, free Palestine”. După câteva minute minute, „Jos, jos Israel”.

Un bărbat mai scund, echipat cu tricou-șapcă-ochelari de soare negre se uită de parcă nu-i vine să creadă. Se prezintă drept Rendo, și se declară puțin șocat.

Evenimentul îl face să conștientizeze că lumea „e mult mai mare decât România și decât UE. Dumnezeu zice că să-ți protejezi vecinul ca pe un frate, dar ei profită de contextul local, pretind niște lucruri, și asta nu e ok”. Rendo spune c-a văzut prin Franța ce fac, așa se teme să nu urmeze asta și la noi. Când îl întreb specific, spune că-i este frică ca asta să nu aducă legea Sharia în România. Inițial credea că-i manifestație pro-Israel, dar nu vedea steaua albastră a lui David.

Îl chestionez dacă știe motivele pentru care oamenii protestează. Spune că da, și că îi pare rău de ce se întâmplă în Palestina, deși nu e la zi cu toate informațiile. „Au dreptul să protesteze”, dar el ar impune anumite măsuri imigranților, ca învățarea limbii. „Nu vii tu să-mi impui purtatul burqăi și alte din astea. Ei trebuie să se supună regulilor. Că nici eu dacă m-aș duce la ei și aș spune «Hai Iisus» și alte chestii, că… mă taie! Ei, aici nu-i taie nimeni”, crede el.

Mai stăm apoi și discutăm un pic despre traumele comunismului și pericolul să ajungem ca Franța sau Marea Britanie. Pe final, îmi admite că admiră cât de vocali sunt protestatarii din fața lui, și cât de mult cred în ceea ce spun.

„Libertate, libertate. Palas-tiiin, libertate!”, se aude dintr-o boxă. Dau o tură în jurul cârdului de oameni și ajung să discut cu Hosam, venit aici de treizeci din cei cinzeci de ani pe care-i are. El ține o pancartă simplă: o poză cu moscheea Al-Aqsa.

S-a născut chiar în orașul Gaza. „Eu provin dintr-un cartier numit Sabra, iar casa de lângă cea a fraților mei au bombardat-o chiar zilele trecute, de au rămas fără un zid exterior. Vă trimit și imaginile.”

Dar cum descifrează el acest conflict? „Haideți să vă spun, domnul meu. Dumneavoastră sunteți român. Dacă vin ungurii și revendică Ardealul, iar dumneavoastră mergeți să eliberați pământul de la ei, sunteți terorist? Nu numai dumneavoastră mergeți, ci și eu mă duc. Că sunt și cetățean român”, îmi vorbește convingător.

Consideră că IDF sunt criminali, că au distrus blocuri și au făcut să dispară familii întregi. În cincizeci de ani, toate astea l-au făcut să strângă atâta râcă în el încât nu se distanțează prea tare de Hamas.

Sentimentul lui Hosam e împărtășit de tot mai mulți concetățeni de-ai lui, după ce Autoritatea Palestiniană care guvernează Cisiordania pierde tot mai mult teren în percepția publică ca un apărător legitim al drepturilor palestiniene. În special în ochii tinerilor din Cisiordania, care se dezic de politică și fac proteste, deși n-au voie nici măcar să fluture steaguri ale țării lor.

Imagini din arhiva personală a familiei lui Hosam. Zidul exterior din blocul lui Qusay a căzut în urma bombardamentelor.

Fac cunoștință apoi cu Nabil, care-i cu opt ani mai în vârstă decât Hosam. El vine cu o părere mai nuanțată:

„Eu nu sunt pro-Hamas. Dar orice presiune va duce la o explozie. La fel a fost și în piața asta, în 1989. Iar dacă voi vedeți Hamas drept o organizație teroristă, nu mai împingeți tineretul palestinian în brațele lor.”

Hamas este o organizație cu două aripi: una socio-politică și una militară. A fost desemnată în întregime o entitate teroristă de către SUA și Canada, în 1995 și respectiv 2002. UE, inițial la fel ca Australia, Noua Zeeelandă și Regatul Unit, i-au desemnat în acest fel doar aripa militară. Însă în 2003 uniunea a cedat presiunii americane, clasificând-o asemănător. În continuare, atât țări cu un istoric chestionabil al drepturilor umane nu văd membrii Hamas drept teroriști, dar și țări europene neutre, precum Norvegia sau Elveția. Cu toate acestea, negarea holocaustului de către organizație e impardonabilă.

Reportaj The Guardian: Prizonier în Gaza.

„Hamas s-a născut ca o rezistență militară împotriva ocupației. Dacă blocada s-ar fi ridicat iar Palestina n-ar mai fi fost sub ocupație, probabil că Hamas s-ar fi transformat într-un partid. Și repet că nu îmi place politica lor. Dar asta ar fi soluția. Fă două state, și scade extremismul. Logic, nu?”

Nabil e în Timișoara din ’82 și a rămas după Revoluție. Frații lui locuiesc în Khan Yunis (Fâșia Gaza) și au văzut cu ochii proprii bombardamentele.

„Aici e un protest pașnic, în care vrem să expunem opinia noastră, a comunității palestiniene. E împotriva violențelor, împotriva nedreptății la care e supus poporul nostru — prin confiscări de terenuri, evacuări forțate și introducerea ilegală de coloniști. Conform legislației internaționale, Cisiordania și Ierusalimul de est sunt considerate teritorii ocupate. Asta vrem să nu se mai întâmple, să nu mai sufere poporul nostru.”

Sora și fratele lui rămași acolo i-au descris ce-au văzut zilele astea:

„Un film de groază trăit pe viu. Copii morți, eviscerați, fără membre și sub dărâmături din cauza bombardamentelor. Au avut de suferit în primul rând civili. Pedepsirea acestora pentru a crea presiuni politice este inacceptabilă.”

Soluția, din punctul său de vedere, e să se respecte procesul de pace. „Acesta impunea crearea unui stat palestinian în Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est. Adică teritoriile ocupate în 1967. Am semnat atât noi, cât și israelienii, sub umbrela americană. Dar israelienii nu au vrut asta, și nu se țin de el.”

Un băiat slăbuț și cu mască vine să fluture un steag românesc alături de puhoi. Când își dă jos masca de pe față, își arată tatuajele. Patrick are 21 de ani, și-mi spune că și-a făcut mulți prieteni din partea aia de lume atunci când lucra la un club de net și jocuri electronice.

„Arabii au venit aici în timpul facultății, iar acum sunt în Israel și muncesc. Erau cei mai ok dintre clienții mei, cu care interacționam ziua sau noaptea.”

Patrick a venit cu steagul României din solidaritate. Zice că știe mulți români care sunt acolo, în Israel, și viceversa.

„E oribil și incorect felul în care au fost bombardați palestinienii de armata israeliană. Mai mult am urmărit asta în presa străină. Dar și ea te lasă să vezi ce vor ei să vezi. Noroc că îmi mai arată prietenii de-acolo situația de la fața locului. Stau la terasă și se aud împușcături pe fundal, nici nu mai au reacție la chestii din astea. Asta și înainte de a se întâmpla conflictul de-acum. Acum doar a prins amploare situația.”

Tânărul e optimist și speră la împăcare între cele două popoare. „Eu unul aș încheia toate războaiele. Nu aduc nimic. Poate numai politicienilor, că civililor — doar pierderi de viață și de teritoriu.”

Învelită în steagul tunisian e Haifa, de 24 de ani. Deși e din alt popor, îmi spune c-aproape simte ce simt și cei blocați în Fâșie.

„M-a indignat că au ajuns să moară și copii foarte mici. Vedem zilnic poze cu bombardamentele. Tot ce putem face este să ieșim și să ne manifestăm solidaritatea”.

N-a urmărit presa românească, „dar cea din Tunisia arată situația foarte bine. Din păcate, cred că e un război statal și religios atât de vechi încât nu știu dacă se mai poate găsi o soluție a conflictului. Dar cred că ar trebui măcar să nu mai arunce explozive pe oameni nevinovați.”

A venit cu Ahmed, un sirian cu patru ani mai mic.

„Statul israelian încearcă să-i dea afară din case pe palestinieni. Dacă nimeni nu vorbește despre asta, nimeni nu va ști că se întâmplă”, îmi spune el rapid și se întoarce la scandat.

Fără steag, dar într-o vestă galbenă, șapcă neagră și mască trasă pe barbă o găsesc pe Boutaina. Are 21 de ani, e din Maroc și a venit să studieze medicina. „Clasic”, îi zic.

„Da, la studii am venit clasic. Iar la manifestație am venit să ne susținem frații din Gaza, care suferă de mult timp. Cel mai mult m-a determinat să vin că au semnat oprirea războiului, dar azi palestinienii au fost atacați din nou la moscheea în care se rugau. Pare că nu se va termina niciodată… Două lucruri doresc Palestinei: libertate și să primească înapoi pământurile.”

Ibrahim ține un steag UE. La doar 14 ani, ce-a văzut zilele astea de-acasă i-au intensificat amăreala față de o țară întreagă.

„Eu sper să se întâmple ce-i mai rău pentru Israel. Au invadat pământurile noastre, iar în presa română, fără supărare, se prezintă cum că palestinienii ar fi teroriștii, iar ei — victimele. Am vorbit cu rudele de-acasă zilele trecute, și au spus că sunt terorizați că zi și noapte sunt bombardamente. De fiecare dată, când aud un avion îi ia frica. Când aud asta, nu pot să simt decât ură și tristețe. Nu știu dacă e loc de pace, nu cred. Soluția e să ne rugăm la Dumnezeu și să sperăm că ne va ajuta cândva. Sunt cu steagul UE pentru că aș vrea din partea europenilor susținere. De asta le mulțumesc și românilor care au venit azi, aici.”

Un tip cu păr alb stă cuminte pe lângă manifestanți. Mihai are 49 de ani, și atârnată de bicicletă are o keffiyeh. S-a mutat în SUA, dar e-n vizită în orașul natal, așa că a zis să se alăture protestului.

„Eu stau în New York, și acolo am participat la mai multe marșuri pro-palestiniene, chiar împreună cu evrei hasidici. Religia lor le spune că n-au dreptul la o țară, și astfel au ajuns să trăiască ok și cu iranieni, irakieni sau sirieni. Când a venit sionismul radical au apărut și problemele”, îmi spune timișoreanul expatriat.

Legat de conflict, are sentimentul că „nu e deloc cinstit ce se întâmplă. Iar mass-media nu prezintă multe din fapte, cu excepția unor reporteri ca Abby Martin”.

„Tot timpul se prezintă Hamas că «uite, uite-i ce fac», dar aproape nicăieri nu se arată că-i o reacție. În majoritatea dăților startul e dat de Israel, lucru care rareori apare în presă. În Gaza s-au demolat spitale și infrastuctură, dar rar o să vezi asta la noi.”

Reportaj BBC News: Coloniștii care au primit bani de la șeful Chelsea Roman Abramovich

Mihai spune c-a observat o colonizare treptată pe teritoriile palestinienilor. „Fie le iau casele după decizii ale instanțelor, și imediat apar israelieni care să-i dea afară, «că dacă nu, ți-o la altcineva». Fie merg coloniștii cu rulote, și stau pe teritoriu palestinian. Apoi, statul Israel le trage curent. Ups, gata, imediat apar și blocurile pentru ei.”

„Apoi vin președinții americani și spun că Israelul are dreptul să se apere. Dar ce act de apărare e bombardarea civililor? Să fim serioși, ei vor doar să-i forțeze să plece. Curățire etnică.”

Ola e recent majoră. Din octombrie a venit din Sudan, să obțină licența în medicină. „Noi, oamenii din cultura arabă, suntem crescuți așa încât să fim alături de frații noștri musulmani. M-am simțit golită de speranță atunci când vedeam la știri ce se întâmplă acolo. Apoi, când postam pe internet despre asta, simțeam o greutate pe umeri că nu fac suficient. Așa că imediat ce am văzut că oamenii ies în stradă azi, am zis că trebuie să vin, să fac ceva pentru Palestina.”

Se amuză că n-are nimic de fluturat, dar măcar ține o plasă de supermarket în mână.

Cel mai mult a deranjat-o să vadă copii de-acolo cum mor și suferă. „E atât de nedrept pentru ei. Copiii din alte țări au case și adăposturi, în timp ce ei cresc așa. Mi s-a rupt inima.”

Pentru ca situația să se schimbe, crede că alte țări ar trebui să rupă legăturile cu Israel. Sau să trimită oameni în Palestina să ajute la reclădire. Sunt proteste și acasă, în Sudan. „Iar prezența în stradă e cea mai importantă și la un nivel uman. Chiar dacă nu vorbești cu oameni sau nu-ți faci cunoștințe noi la astfel de evenimente, e altceva să te simți conectată cu ei, prin dorințele comune”.

Revin la Ariella în săptămâna ce urmează, curios dacă s-a calmat situația după încetarea oficială a conflictului. „Eu am fost tot timpul calmă”, îmi spune, „dar da, pare-se că e pace și ne-am întors înapoi la normal acum”.

Victimele palestiniene din Fâșia Gaza (sus, confirmate până la 21 mai) și respectiv Cisiordania (jos). Cifrele aparțin ONU și Ministerului palestinian al Sănătății. Colaj din grafice via ONU.

„În orașul meu, cred că lumea e în continuare supărată pe Bibi. Dar de armată cred că e foarte mândră.”

Până la finalul bombardamentelor, 256 de persoane din Fâșia Gaza și-au pierdut viața. Conform ONU, majoritatea erau civili (66 copii și 40 femei), în atacurile IDF care ar fi vizat doar membrii Hamas-PIJ. (Unele dintre acestea au fost cauzate de-o rachetă islamistă căzută pe propriul teritoriu.) 27 au fost ucise în Cisiordania, cu mii de oameni răniți în ambele regiuni palestiniene, în special în protestele din acele zile.

La încetarea focului din 21 mai, 72 000 de persoane din Fâșie erau strămutate. În toiul bombardamentelor, numărul total al lor era în jur de 110 000. În afară de cămine, bombele au distrus un spital și instituții de sănătate, infrastructură energetică și de alimentare a apei, dar și cea mai mare librărie.

După această dată, majoritatea au început să se întoarcă în casele dărâmate sau pe jumătate distruse. Și să reconstruiască cu ce pot, până birocrația militară israeliană va permite intrarea materialelor în Fâșie.

Victimele israeliene, conform Ministerului Afacerilor Externe. Grafic via ONU.

De partea cealaltă, 12 persoane și-au pierdut viața, iar peste 700 au fost rănite. Majoritatea rachetelor Hamas-PIJ au dat în Domul de Fier, iar în puținele excepții israelienii vor avea de reparat găuri în asfalt sau o țeavă de combustibil.

Conform Fiscului Israelian, peste trei mii de cetățeni au depus cereri de despăgubiri, dintre care jumătate erau pentru vehicule. Pentru clădiri, majoritatea s-au înregistrat în Ashkelon (792), Ashdod (228) și Ramat Gan (227).

Hosam îmi trimite un articol cu fratele său dintr-un ziar din Gaza. „Qusay Salih lucrează în apărarea civilă. Și-a căsătorit astăzi fiica, iar imediat apoi s-a dus să ajute la salvarea oamenilor de sub moloz. Asta, deși propria casă e pe jumătate dărâmată”, îmi traduc niște prieteni arabi din el.

Pe 25 mai, secretarul de stat al SUA Antony Blinken ajunge în Israel. Oficialitățile de-acolo îl primesc prin asasinarea unui refugiat palestinian în Ramallah, într-un raid al unor polițiști israelieni deghizați în arabi.

Forțele israeliene escortează coloniștii proprii în complexul Muntele Templului/Al-Aqsa pentru a treia zi consecutivă. În tot acest timp, continuă arestările în masă pentru palestinienii din Cisiordania care au protestat deciziile statului de ocupație în războiul din Gaza.

Încă nu e clar dacă Bibi a strâns puncte politice per total de pe urma războiului, dar cu siguranță a câștigat timp și admirație din partea bazei de vot extremiste.

Însă, ca de obicei, cel mai mult au de pierdut civilii. Alaltăieri, Haaretz a publicat pe prima pagină poze cu toți cei 67 de copii uciși în bombardamente din Gaza. „Acesta este costul războiului”, a titrat cotidianul israelian.

„Acesta este costul războiului”. Captură via Twitter/@MairavZ.

* Numele Ariellei a fost schimbat pentru păstrarea anonimatului.

--

--

Facem presă independentă. Fără reclame, patron sau partide. Scriem din pasiune, nu de foame.

Get the Medium app

A button that says 'Download on the App Store', and if clicked it will lead you to the iOS App store
A button that says 'Get it on, Google Play', and if clicked it will lead you to the Google Play store
Vlad-Marko Tollea

Vlad-Marko Tollea

Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și ilariant! // Libertatea, VICE România, Inclusiv și Asociația DREGEM (in.TM.ro). Uneori: altele.