Ce-am văzut acasă și în cinematograf, la fARAD 7
Festivalul de film documentar a chemat filme românești din ultimii doi ani acasă, la cinema. Și publicul a răspuns apelului, în ciuda anului pandemic.
Anul de pandemie e ca un an prea ploios pentru viticultură. Așa că să revii la cinema într-o pauză dintre carantine generale e de parcă ai gusta un must bun după luni întregi doar de apă. Așa a fost pentru mine fARAD-ul de luna trecută.
Festivalurile de filme documentare sunt oricum puține la noi. Unul ca ăsta, mai ales atât de-aproape de Timișoara, îmi pare mult mai atrăgător decât un film Marvel la mall. Așa că m-am bucurat să mă găsesc în două din trei zile la cinematografele Grădiște și Arta alături de zeci de oameni (31 la două proiecții din ziua 2 și 44, la cele din a treia), probabil la fel de însetați ca mine.
Și tematica aleasă pentru ediția 7 — „Acasă” — a făcut ca oamenii să nu se simtă ca niște oaspeți pe fotoliile din sălile de proiecție. Asta și fiindcă materialele arătate au fost creații sau co-producții românești. Care, după ce-au făcut un tur al festivalurilor de-afară, nu cred c-aș minți dacă aș zice că și ele s-au simțit bine să revină acasă, uneori cu premii cu tot. Trei dintre cele șapte proiecții au trecut prin laboratoarele fARAD de anii trecuți —Superhombre, Profu’ și Totul pentru Riana.
Mai jos ai mini-recenzii ale documentarelor văzute fie în Arad (4/6), fie pe TV-ul propriu (restul, lucru pentru care zic „mersi!” regizorilor). Unele conțin detalii, așa că dacă vrei să le vezi pe modul tabula rasa, sari peste partea asociată filmului respectiv.
___
Acasă (2020)
Regizor: Radu Ciorniciuc.
O dronă pleacă în aer din mijlocul Deltei Văcărești. Se aude un vânt lin, de altitudine. Intenția regizorului e să arate existența improbabilă a unui așa loc în mijlocul celui mai mare oraș din România. De pe-o stradă din apropierea Cinemaului Arta (undeva în spate) se aude o sirenă, de zici că e un efect special care să probeze suplimentar jungla din miezul urbei.
Filmul a câștigat mai multe premii, dar poate cel mai important e Premiul special al juriului pentru cinematografie la Festivalul Sundance de anul ăsta.
El prezintă dinamica delicată din familia Enache. Și arată familia de romi din deltă așa cum e ea. Pe Gică îl doare la ștoacă. E tatăl familiei, dar bea din sticla de vin cu dopul care plutește în ea, fumează chiar și după ce scuipă ultima bronhiolă și îi spune administratorul parcului natural că el pornește propria grădină, chiar și fără aprobarea lui. Copiii merg la pescuit, în timp ce sora cea mare adoarme cu cel mai mic membru la sân.
Debusolarea e singura unealtă care te ajută să navighezi printr-așa o situație socială. Că nu știi de după care tufiș răsar cei de la serviciile sociale să-i ia pe copii. Și nici de unde vine următoarea masă, sau cum trebuie să te prezinți în fața Prințului Charles sau a premierului Cioloș de-atunci, veniți în viitorul parc natural să planteze un copac de dragul camerelor.
Astfel, nici atitudinea regizorului nu e una de menajare. Fondul onest, de jurnalist imersiv a lui Ciorniciuc (ex-rezident în Casa Jurnalistului) se reflectă atât în scenele care-l arată pe Gică împingând o carte cu animale primită cadou de Crăciun în mijlocul sobei în loc s-o dea copiilor, dar și de bairamul și voia bună prilejuite de-o zi de naștere la care iau toți parte. Aproape, adică, căci așa un eveniment are loc în dauna somnului copiilor, care protestează plângând zgomotos.
L-am sunat pe Mircea Topoleanu, unul dintre directorii de imagine cu care Ciorniciuc a împărțit premiul de la Sundance.
„Pentru noi, premiul de la Sundance a fost o confirmare că munca noastră din cei trei ani reprezintă un demers valid. Personal, cea mai importantă lecție tehnică a fost felul în care pot să filmez un subiect așa încât să transmit atât emoția personajelor, cât și cea pe care ele o trezeau în mine”, mi-a spus el.
În ciuda tuturor încercărilor prin care au trecut, Mircea îmi povestește și despre căile fericite pentru unii membri ai familiei: copiii studiază acum fie în sistemul public, fie la Casa Bună a lui Valeriu Nicolae; Vali are propria lui familie, iar atât el, cât și Rică „s-au întors acasă, în Delta Văcărești, dar la job”; iar unul dintre cei mici se ține de fotbal și e chiar bun. Important e că toate aceste oportunități au răsărit din proiectul social care s-a clădit în jurul celui documentarist. „Doctori, psihologi, muncitori sociali, dar și alți profesioniști au pus umărul la încercarea de a include acești oameni”, mi-a mai zis Mircea.
„Păcat de Gică, însă. A murit săptămânile trecute.”
___
Superhombre (2019)
Regizori: Mircea Gherase, Lucian Mircu.
„Șit! Fac!”, sunt primele replici din Superhombre. Creația de anul trecut a concitadinilor Mircea Gherase și Lucian Mircu ține fix 69 de minute — lucru pentru care… respect!
Înjurăturile aproape șoptite ale lui Horia Colibășanu, un alt vecin de oraș care a înfăptuit în ultimele două decenii premieră după premieră pentru alpinismul românesc, vin printre respirațiile sale adânci, repetate, aproape metronomice. Gurile de aer sunt cele care dau ritmul filmului. Un film la care-ți ții respirația, uneori. Dar unde vezi și viața de familie a lui Colibășanu, în anii de pregătire ce preced escaladarea sa a Everestului.
Portretul reprezintă debutul lui Mircu și Gherase în lumea documentaristicii. Dacă unul e cunoscut drept copywriter transformat în promotor cinematografic în oraș (vezi Marele Ecran sau Ceau Cinema), din aventurile celuilalt cu camera în mână ies reportaje, în ultima vreme pentru PressOne.
Curajul lui Horia e cimentul care leagă pietrele de mozaic din diverse cadre care-i arată viața dincolo de munțoman transformat în profesionist. Câteva imagini din cabinetul său de dentist se întrepătrund cu antrenamentele de pe Stadionul Dan Păltinișanu. „În două-trei săptămâni plec”, spune el în timp ce fuge pe scările din tribune. Altă dată, el își prezintă proiectul în fața angajaților unei instituții comerciale (firmă de transporturi), la o strângere de fonduri.
Dar un motiv recurent înainte de pornirea jurnalului escaladării este prezentarea lui ca soț și tatăl a doi băieți de grădiniță. O familie destul de amuzantă în banalitatea ei. Mersul la grădi e mare năcaz în unele dimineți; Andreea (soția) știe foarte bine unde-i orice obiect al lui tati în timp ce-și face bagajul pentru Tibet; o zi de naștere celebrată printr-un chef-surpriză cu prietenii arată fețele umane ale unui om ca Horia, adică rece doar în aparență, dar cald și cu un simț fin al ironiei dacă ai ocazia să bei o bere cu el.
Recunoaștere merită atât dialogul dintre Horia și mezinul Ștefan— o alegere ideală ca scenă de final, cât și gândirea coloanei sonore a filmului. În afară de o melodie cântată în rusă la chitară și alte elemente ocazionale de atmosferă care intervin discret, sunetul care poartă acest metraj-mediu în spate este metronomul respirației alpinistului. Alegerea asta a venit în urma sfaturilor la laboratorul fARAD din 2017. Dar despre asta o să citești zilele următoare, în paragrafe semnate chiar de Mircu.
___
Lemn (2020)
Regizoare: Michaela Kirst, Monica Lăzurean-Gorgan, Ebba Sinzinger.
Ar fi multe despre spus despre acest „documentar thriller”, cum l-a descris la fARAD Monica Lăzurean-Gorgan, una dintre regizoare. Lungul-metraj te poartă pe mai multe continente, documentează o luptă de tipul David vs. Goliat pe mai mulți ani, iar asta și datorită companiilor importante de producție și distribuție pe care le-a avut în spate.
Eu o să-ți zic doar că e unul dintre clipurile pe care e musai să le vezi dacă te-a preocupat în ultimii ani subiectul defrișărilor ilegale, dacă ai participat la vreun marș pentru păduri sau dacă ai semnat măcar o petiție sau trimis măcar unui e-mail parlamentarilor din rațiuni ecologice.
Caută-l prin cinemauri sau pe net. Cumpără-l, închiriază-l s̶a̶u̶ ̶p̶i̶r̶a̶t̶e̶a̶z̶ă̶-̶l̶ (nu-l pirata). Vezi pe pagina de Facebook a filmului sau pe site-ul său când se lansează sau vine în orașul tău.
Oricum, fă tot ce-ți stă în putință și VIZIONEAZĂ-L!
___
Profu’ (2019)
Regizor: Alex Brendea.
„Încheiem într-un ton optimist, dătător de speranță”, introduce Oana Radu (producător general fARAD) sălii ultima proiecție de la Cinema Arta. „E mult mai mult despre un proces de mentorizare, cum ar trebui să fie învățământul”, spune ea. Alex Bendea, regizorul filmului, a fost chiar elev al subiectului său.
Documentarul e portretul unui prof proscris de mate din Bistrița. Un individualist incurabil, Dorin Ioniță își bagă picioarele în învățământul sistemic pentru a crea propria enclavă cu copii pe care-i meditează pentru diverse: fie examene ca Bacalaureat sau admitere la vreo politehnică, fie pentru recuperarea anilor pierduți în sistem alături de profi nasoli.
Deși filmul începe cu un citat din Constantin Noica — la al cărui tip de predare revendică a se subscrie Ioniță, partea bună e că nu se insistă prea mult pe glorificarea, la sfârșitul zilei, a unui legionar care nu s-a mai dezis de trecut.
Creația lui Brendea a fost desemnată cel mai bun film la Astra Film Festival anul trecut. Și nu-i greu de înțeles de ce. Scenaristic vorbind, narațiunea e coerentă, bine echilibrată între momente serioase și cele de hăhăit, însă și locurile prezentate au o noimă: după terminarea anului școlar, camera revine, alături de protagonist, în satul de unde pleacă. Pe partea audio, într-o scenă într-o poiană sau câmpie, ceva gânganie bâzâie de undeva din dreapta-spate, creând astfel senzația unui peisaj fonic învăluitor. Așadar, și spațilitatea sunetului e una exemplară, lucru pentru care Răzvan Ionescu merită toate laudele.
Portretul profului e unul ecranizat metodic de către Brendea. Anarhistul matematician critică sistemul în timp ce folosește pisicile sale negre ca sprijin pentru corectarea exercițiilor (e ok, ele dorm în continuare). Vechi meditați vin la el să-i mulțumească sau să-i dedice doctoratele. Iarna, dascălul se chinuie să îndoaie cutii aruncate Pepsico și Maggy din carton, ca să le pună pe sobă. Primăvara, își spală câinii inclusiv la cur pe acoperișul terasei blocului de lângă apartamentul lui. Apoi, stă la plajă.
Excentric sau doar neconvențional? Asta-i ecuația pe care privitorul o are de rezolvat până spre scenele finale, când elevii lui așteaptă emoționați ca pagina Ministerului Educației să le dea rezultatele.
Iar exercițiul de imaginație al României în care educația se face ca predare de cunoștințe — în loc de o dictare nouă pe repede-nainte la fiecare oră — e fix mentoratul despre care vorbea Oana Radu înainte de pornirea secvențelor. Gândește-te la un sistem de educație în care profesorul nu se uită spre elev de la un nivel moral superior. Ci îl privește doar ca un alt om, om căruia-i lipsesc doar cunoștințele, de unde și justificarea profesorului alături.
Ei bine, metodele astea de predare au fost aplicate cu succes în țările cu scoruri bune la alfabetism (atât în sine, cât și cel funcțional). Și în care tinerii învață, mai presus de toate, felul corect în care să rumege o problemă din domeniul lor, în loc de a fi papagalii unor poezii învechite de decenii.
Dar poate că acolo e și cheia filmului (și, totodată, situația ipotetică ce ne-ar fi lăsat fără acest documentar): ce sens ar mai fi avut revoluționari ca Dorin Ioniță într-un sistem care ar fi mers bine?
___
Totul pentru Riana (2019)
Regizor: Mihai Dragolea
Dragolea propune un exercițiu de empatie privitorului. Totul pentru Riana e povestea fără vreo linie morală clară a unui cuplu tânăr de romi, proaspăt părinți. Și, ca orice proaspăt-părinți, vor face orice pentru copiii lor bolnavi.
Tu cum ai reacționa în locul lor? Ai face totul sau ai renunța și te-ai lăsa pradă, vorba piesei, teribilei sorți?
„E o melodramă”, mi-a descris Mihai scurtmetrajul, la telefon. Camera urmărește un vânzător de iPhone-uri false prin diverse orașe din Italia. „Man, între săraci sunt destul de dure chestiile astea. Empatia e pentru bogați. Dar când trăiești pe ultimii bani ca ei și dormi sub cerul liber, nu mai ții cont că vinzi astfel de marfă unor migranți, adică tot unor oameni care se lovesc de hard life, ca să zic așa”, a elaborat el.
Dar planul secundar al filmului e cel al vieții de nomad în Vestul Sălbatic. Însă nu vorbim aici de Mojave sau Grand Canyon, ci de un vest european, unde sălbaticul și străinul e reprezentat de copacii albi care dau lumină parcărilor betonate presărate de-a lungul continentului, unde se mai oprește câte-un autotren sau microbuz cu posibili cumpărători de visuri fabricate în China și designed by Apple in California. Măcar aparent.
Documentarul de sub jumătate de oră a fost premiat în august la Festivalul de film de la Odense (Danemarca).
___
Casa cu păpuși (2020)
Regizor: Tudor Platon
Dacă e să cauți un epitet ca să descrii sentiemntul pe care ți-l dă documentarul ăsta la un tempo scăzut, greu găsești unul mai bun ca „sinceritate”. Bazat în mare parte pe dialogul dintre patru pensionare — păpușile Nana, Elena, Cica, Aura și Viorica — nu o să găsești falsitate în interacțiunea dintre aceste prietene de-o viață.
Indiferent dacă se vorbește despre purtatul de blugi la 70 de ani, se definește timpul ca un concept subiectiv, inventat, în loc de unul absolut (pe drumul de întoarcere de la magazinul ABC din sat) sau se spun bancuri despre cine-o are mai mare în lumea animală, filmul e unul numai bun de văzut atunci când vrei să evadezi din gălăgia monotonă a orașului.
Poți pleca în vacanță cu aceste doamne ca să-ți mai amintești de vară, în timp ce ele-ți împărtășesc din înțelepciunea unei vieți ajunse la toamnă. Iar dacă ia foc acoperișul, nu trebuie să te panichezi. Păstrează tempoul, ia furtunul în mână și rezolvă problema. La urma urmei, toate trec.
