Ce poți învăța la un laborator de filme documentare
Îți povestesc trei participanți la diverse ediții ale Laboratorului fARAD.
Dacă din 2004 încoace asistăm la o renaștere a cinematografiei românești, există un nou val și printre documentariști. Premiile din ultimii cinci ani sunt una dintre confirmări, dar mai importantă e diversitatea temelor propuse, contextualizarea lor, cât și deschiderea internațională către ideile pe care regizorii și cineaștii români vor să le ecranizeze.
Acum câteva săptămâni ți-am povestit cum a fost la fARAD 7. Dar am realizat apoi că există o parte la fel de importantă a festivalului, nevăzută publicului: atelierele, care îi aduc cot la cot pe experții domeniului cu valurile mai tinere, dornice și ele de exprimare. Înainte de pandemie, acest laborator însemna un atelier dedicat sunetului în filmul documentar, cât și sesiuni de feedback pe proiectele în lucru ale invitaților. Așadar, am lansat la rândul meu o invitație către trei cineaști de la ediții diferite ale laboratorului.
Anul acesta, îndrumătorii atelierelor au fost Monica Lăzurean-Gorgan (regizoare și producătoare), Laurențiu Damian (regizor), Dana Bunescu (monteur și sound designer), alături de echipa creativă fARAD, reprezentată de Corina Șuteu și Mihai Chirilov. Dacă vrei detalii sau te gândești să aplici la una dintre edițiile următoare, găsești informații aici.
Mai jos, poți înțelege de ce un astfel de demers are o importanță asemănătoare cu proiecțiile în sine. Fiind de la ediții diferite, poți înțelege și care a fost diferența anul acesta pandemic, când participarea la ateliere a avut loc de-acasă. — Vlad-Marko Tollea
Lucian Mircu (r. Superhombre) — „Cât de repede se va prinde lumea că n-avem ce căuta aici?”
Asta ne întrebam, jumătate în serios, eu și Mircea Gherase, în timp ce luam loc în sala studio a Cinematografului arădean Arta, în octombrie 2017.
La sugestia unui amic, participant și el la Laboratorul fARAD, aplicaserăm fără prea mare convingere cu Superhombre (pe-atunci, proiectul nostru aflat într-o variantă mai incipientă). Eram doi începători, care bâjbâiam la fiecare pas și ne simțeam aproape ca doi impostori.
Senzația inițială a fost rapid spulberată de naturalețea cu care am fost primiți, de atmosfera relaxată, nepretențioasă dar, în același timp, care îmbia la treabă. Punctul focal al laboratorului din 2017: editarea de imagine și sunet. Coordonatoarea era Dana Bunescu. Ea montase filme ca Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Poziția Copilului și multe alte filme mari. Dar nu este numai o cineastă dedicată, ci și un om generos, cu o sinceritate uneori inconfortabilă („ce-i cu muzica aia, nenică?!”, ne-a chestionat la un moment dat alegerile de coloană sonoră), dar care scoate ce-i mai bun din tine.
Dana Bunescu ne-a confirmat ideea de a folosi respirația gâfâită a eroului nostru alpinist ca un fel de marcă sonoră. Nu e singura descoperire pe care am făcut-o în laborator.
Fiecare participant trebuia să prezinte un demo cu ce avea până în acel moment. Asta ne-a obligat să ne articulăm ideile (până atunci dezordonate și nesigure) într-un montaj de 20 de minute. Nu cred că a mai rămas vreo scenă selectată atunci în filmul pe care urma să-l încheiem doi ani mai târziu. Dar ceea ce am lucrat la Arad ne-a ajutat să întrezărim pentru prima oară un fir documentar în tot materialul filmat până în acel moment.
Au ajutat mult feedback-ul și întrebările pe care le-am primit atât de la tutori cât și de la colegii de laborator. Dar ne-a ajutat și să oferim, la rândul nostru, opinii celorlalți. Toată experiența asta ne-a lărgit perspectiva, ne-a confirmat unele alegeri și ne-a ajutat să scăpăm poate de niște balast. Practic, ne-a pus pe o direcție. În plus, a testat felul în care Mircea și cu mine lucrăm în echipă sub presiunea timpului (presiune care avea să tot crească în următorii 2 ani).
Formatul atelierului-laborator e conceput așa încât primești idei și sfaturi de la autori de film documentar. În cazul nostru, vorbim despre Erin Casper, Pascale Lamche, Magnus Gertten, Titus Muntean, Alexandru Belc. Am plecat de la fARAD cu ceva foarte important: un strop de încredere. Când ești începător, stropul ăsta e unul de aur topit. Ne-a plăcut așa de mult că anul următor ne-am dus din nou doar pentru a asista la o prezentare în cadrul laboratorului. Iar prima proiecție Superhombre la cinema în București, în ianuarie 2020, a fost și mai specială când am văzut-o pe Dana în public.
Teona Galgoțiu și Bogdan Balla (r. Castele)
Teona: Din cauza pandemiei, laboratorul de anul acesta s-a întâmplat virtual, într-o singură zi, mai exact o oră și jumătate pentru fiecare proiect. În condițiile astea, perioada de desfășurare a fost extrem de diferită de ce se întâmplă în mod normal.
Fiind o ediție restrânsă din cauza pandemiei, nu a mai fost o aplicare de proiecte pentru laboratorul fARAD. Organizatorii au întins antenele pe la câțiva producători sau cineaști care ar putea fi la curent cu proiecte în lucru, așa că prin producătoarea Bianca Oana au ajuns la noi. Dacă trebuia să ne înscriem, poate am fi considerat că nu suntem pregătiți, că trebuie să arătăm mai mult decât ce avem deja, și s-o facem abia când suntem mai siguri de direcția în care vrem să ne ducem. De aceea, telefoanele de la Bianca Oana — și apoi, cel de la Oana Radu, producătoarea festivalului — au venit ca o combinație de bucurie și eliberare. Eram invitați direct să facem parte din laborator, și ne-au asigurat că indiferent de punctul în care ne aflăm, e ok, că nu-i necesară o etapă avansată. Mi s-a părut foarte tare această încurajare.
Bogdan era deja de mai mult timp în procesul de cercetare a trecutului comunității pe care o vom prezenta în Castele, așa că ni s-a părut o metodă bună de a aborda tema propusă de laborator puțin altfel decât ne tot ciocniserăm de ea în alte filme. Noi ne-am cunoscut la un alt atelier de documentare, unul despre refugiați. Dar în loc să facem un documentar despre persoane care și-au găsit azil în România în prezent, ne-am gândit să căutăm un context românesc din trecut în care oamenii ajungeau în situația de a nu mai putea trăi decât dacă încercau să fugă sau să se ascundă în propria lor țară, într-un fel de viață paralelă, secretă.
Acea oră și jumătate a atelierului fARAD s-a consumat pe 26 septembrie. Mentorii ne-au zis ce li se pare că nu funcționează. Asta ne-a fost foarte de ajutor, pentru că și noi simțeam slăbiciunile indicate. Altfel a fost să auzi asta și de la niște oameni în care ai încredere. Dana Bunescu, de exemplu, ne-a sfătuit să citim Codul Penal din anii ’50 și ’60. Bogdan, colegul meu, deja îl cumpărase, dar a fost un memento că nu e de ajuns să citești foarte mult despre persoanele despre care faci documentarul, ci ar fi bine să epuizezi și documentele care dau adâncime contextului în care au trăit.
O altă lecție a fost să nu ne grăbim. Proiectul nostru e unul de cursă lungă, ceea ce poate însemna și câțiva ani. A fost și scary, recunosc. Chiar dacă prin ecrane, eram față în față cu unele dintre cele mai experimentate și active persoane din lumea filmului (și în general, dar și documentar). Părea că discuția asta, chiar dacă a durat o oră și jumătate, e ca un fel de promisiune că o să ducem proiectul ăsta mai departe, pe bune, fără să îl fușerim „ca să fie gata”.
„Mereu mă gândesc, apropo de toate proiectele astea trecute în online, că e de 100 de ori mai bine că se întâmplă așa decât deloc.” — Teona Galgoțiu
Asta nu înseamnă că discuția a fost tensionată. Relaxarea atmosferei a venit și din interacțiunea dintre mentori — se vedea că se știu de mult timp, că mai au inside jokes și că se completează. Astfel, s-a dezamorsat pentru mine stresul care vine din gânduri ca „oare ce părere o să facem, cât de coerent de exprimăm” etc.
Dar am stat și la celelalte întâlniri, care au avut loc cu celelalte două proiecte invitate în acest an. Și acelea au fost utile, pentru că erau mai multe probleme generale care puteau să se aplice pe orice proiect. Și pe lângă asta, na, e mereu entuziasmant să vezi un proiect în lucru, să descoperi ce poticneli au cineaștii respectivi, chestie care aproape întotdeauna te ajută la propriile poticneli.
Cel mai dificil lucru din punct de vedere tehnic, să zicem, a fost chiar dimensiunea asta virtuală. Era frustrant că simțeam că un moment important e așa filtrat de ecrane și de alte chestii care ne pot distrage, că nu sunt pe bune față în față cu omul care îmi dă feedback. Dar evident toată lumea se confruntă cu asta de câteva luni încoace. Tot din cauza pandemiei a fost dificil și că a fost așa scurt, mai ales că îmi comparam în cap experiența cu cea a celor din anii trecuți, care petreceau o săptămână cu mentorii, văzându-se în fiecare zi și discutând despre proiecte.
Citește și:
Dacă e să vorbim despre lucruri plăcute, primul care-mi vine în minte este cât de rapid m-am relaxat, din modul în care ne împărtășeau din gândurile lor — adică nu se simțeau ca niște păreri imbatabile aruncate asupra noastră, ci ca un dialog, cu multe întrebări și din partea îndrumătorilor, nu doar din partea noastră. Și ce mi-a plăcut foarte mult a fost că gazdele laboratorului nu erau mereu de acord unul cu altul, ceea ce poate sună ciudat, dar mie mereu îmi place asta, mi se pare că e o dovadă că feedback-ul e viu și că mini-comunitatea formată în jurul unui proiect nu e robotizată după anumite standarde. Oricum, toate răspunsurile primite de la ei au ajuns, într-un sfârșit, să treacă tot prin noi. Căci dacă auzi mai multe păreri, chiar și contradictorii, și poți să iei din fiecare chestiile cu care rezonezi — e ideal!
Bogdan: Teona a pus bine problema legată de formatul mai limitat de anul ăsta. Find cumva o interacțiune de dimensiuni mai mici, n-am avut ocazia să ajungem la același legături la care se ajungea, probabil, într-o săptămână față în față. Acum, discuțiile au fost un pic mai la obiect.
Auzisem mult de laborator în primul an de facultate la UNATC și am cunoscut și câțiva foști participanți, care mi-au zis că e o chestie destul de mare, care te ajută enorm, și care-ți dă o droaie de soluții și resurse de învățare. Așa că atunci când m-a sunat Teona să-mi spună c-am putea participa, eram super entuziasmat, chiar dacă nu știam, din cauza formatului ăstuia nou, ce-o să se întâmple de fapt. Mă gândeam doar că o s-o cunosc pe Dana Bunescu, pe care o idolatrizam de la începutul facultății și că foarte probabil o să intru instant într-o stare super entuziasmată.
Pentru mine, nefiind așa obișnuit cu atmosfera atelierelor, mi-a părut inițial ca o chestie ușor intimidantă, mai ales că se întâmpla pe Zoom. Și acum îmi e greu, după multe luni de cursuri desfășurate în formatul ăsta, să-mi dau seama de evaluări, priviri, reacții imediate etc. Iar eu am destul de mare nevoie de ele ca să mă mai relaxez. Mă rog, după primele 20 de minute părea totul foarte safe, adică în continuare polemic și complex — dar, nu știu, devenise antrenant. Adică și eu și Teona ne activaserăm într-un fel, începuserăm să sorbim feedback-ul, să luăm dialogul foarte în serios.
Pe lângă ce zicea colega, eu aș da puțin din casă și aș zice că amândoi eram destul de tensionați legat de schița de lucru pe care le-am arătat-o. Adică, deși lucraserăm câteva luni bune în cadrul atelierului despre refugiați de care zicea, aveam amândoi multe dubii legate de direcția în care o ia filmul. Cred că ni se părea amândurora că e momentan sub ce-am fi putut scoate din toată investigația asta, că folosim mijloace la prima mână etc.
La ce a spus Teona despre dubii legate de munca la Castele de până acum, aș adăuga ceva. Pe mine m-a bușit destul de tare avalanșa asta de îndoieli legate de film cu câteva zile înainte de laborator. E frustrant că apar tot soiul de oportunități ca fARAD-ul, dar simți că ești la un nivel incipient. Poate ușor pierdut, poate n-ai idee încotro ar trebui să te duci, care-s următorii pași… simți că ar trebui să oferi mult mai mult. Așadar, zicea bine colega mea: Castele e un proiect destul de amplu și împotmolit, care va mai avea nevoie de câțiva ani de cercetare, de săpături.
Cel puțin din perspectiva asta, discuția cu mentorii a fost liniștitoare, adică n-am simțit niciodată că eforturile astea de început, pe care le-am făcut pentru prima schiță de prezentare sunt minimizate sau că nu sunt considerate importante pentru ceva ce o să devină mult mai bogat în timp. Legat de primire, eu cred că a contat mult că abia după discuția cu ei ne-am dat seama ce potențial are subiectul. Că devenise așa un subiect personal pentru noi, încât poate nu ne-am fi gândit că ar fi atât interes extern pentru el.
„Când toți oamenii ăștia cu atâta experiență îți spun că e un subiect care trebuie exploatat și de care e nevoie, simți că toate eforturile pe care le-ai început au sens, iar lucrul ăsta te mobilizează.” — Bogdan Balla
Cred că cel mai plăcut lucru a fost că mi-am dat seama că ar fi fost imposibil ca discuția să fie așa, pentru că toată lumea s-a dovedit a părea la curent cu subiectul. Dana ne-a și zis că e un subiect pe care îl cercetează și ea de ceva timp, iar domnul Damian, care mi-e și profesor la master, ne-a făcut niște mărturisiri foarte emoționante despre unul dintre personajele filmului nostru. Astfel, simțeam super multă căldură. Era chiar impresionant că mentorii știau atâtea despre subiect, că nu mai e doar ceva personal pentru noi doi, adică simțeam că nici nu e nevoie ca noi să facem vreo expunere înainte de feedback, ci pur și simplu putem purta o discuție foarte liberă cu datele deja în față.
Pe lângă ce zicea Teona cu răbdarea, eu de la îndrumători am învățat că e ok să fim foarte deschiși. Că lucrurile în documentar se așează în timp, mai ales când lucrezi cu istoria și nu ai prea multe legături directe cu prezentul. Și că n-ar trebui să cauți doar acolo unde crezi că e o legătură directă cu subiectul tău, că de fapt trebuie să fii cât mai pregătit să absorbi tot, să asculți mărturii, să cauți peste tot și abia apoi să faci legăturile.
