Cum a condus Ioana Iacob un teatru ajuns în derivă
De pe scenă, la directorat interimar și înapoi, actrița Teatrului German mi-a spus ce a făcut ca să redreseze instituția, în miez de pandemie.
Teatrul German de Stat din Timișoara (TGST) devenise, până în toamna lui 2017, unul dintre pilonii centrali ai culturii orașului. Și nu zic asta datorită numeroaselor nominalizări sau laureări UNITER. Premiile sunt drăguțe și vin ca un soi de confirmare, dar mai important e că acolo s-a strâns o echipă stabilă, care făcea, în sensul onest al expresiei, lucruri remarcabile — atât prin repertoriu, colaborări, cât și prin festivaluri ca Eurothalia sau cel Internațional de Teatru de Tineret de Expresie Germană.
Directorul Lucian Vărșăndan a aplicat pentru un nou mandat, printr-un proiect managerial care ar fi continuat linia îndrăzneață a acestui teatru public. Procesul a fost oprit de departamentul de resurse umane din cadrul Primăriei Timișoara (PMT), invocându-se motive aberante, precum „lipsa unor studii superioare în domeniu”. Asta, după zece ani de conducere, în ciuda susținerii din partea personalului TGST și a Societății Culturale Româno-Germane. Lucian a intentat un proces PMT, pe care avea să-l câștige luna trecută. Din 1 noiembrie 2017 și până în 2 septembrie 2020, cârmuirea a fost asigurată de către directorul adjunct al TGST Ioan Boldurean, ca director delegat. Studiile acestuia în domeniu? Inginer mecanic.
Ioana Iacob l-a înlocuit pe acesta fix înainte de alegerile locale. Ea are 40 de ani, din care jumătate i-a petrecut prin teatrul pe care a ajuns să-l conducă. Este cunoscută și pentru experiența din fața camerelor, de la mini-serii TV, la filme premiate internațional.
Săptămâna trecută a predat ștafeta înapoi lui Lucian, „lucru care mi-a adus o mare ușurare”, mi-a recunoscut când ne-am văzut, imediat după aceea. Am stat cu ea la o discuție super sinceră și destinsă (pentru primirea asta mulțumim Casei cu Iederă). Voiam să aud cum e să încerci să stabilizezi o instituție care începuse să deraieze grav, cât de ușor e să faci tranziția de la actor la director, dar și extra-provocarea venită odată cu pandemia (cu săli închise cu tot), în încercarea unei reporniri a TGST.
in.TM: Am înțeles că acesta nu a fost primul interimat al tău, ci cel de-al doilea. Cum a fost întâiul, cel din 2015–2016?
Ioana Iacob: Acela a fost foarte clar, dintr-un anumit punct de vedere. Lucian a fost chemat la Ministerul Culturii pe postul de secretar de stat, iar la propunerea lui am fost numită director interimar, pentru perioada în care el lipsea din teatru. Nu-i era clar nici lui cât urma să-i dureze munca acolo.
Practic, el avea un proiect în desfășurare atunci la TGST căruia eu i-am asigurat continuitatea. Evident, aici a intrat și organizarea festivalului Eurothalia din acel an. Nu știam exact cu ce se mănâncă toată treaba aia. Și, când am ajuns în birou, aveam un teanc de hârtii ce aștepta să fie semnat, strâns în timpul vidului de conducere între plecarea lui și numirea mea.
„N-o să semnez nimic cât timp nu înțeleg despre ce-i vorba”. De la ordinea de zi la chestii complexe, m-am pus să înțeleg fiecare foaie. Prin mecanismul ăsta am învățat ce înseamnă conducerea unui teatru, eu neavând de-a face cu el decât din perspectiva scenei, ca actor. A fost interesant să ies din zona mea de confort și să mă prind de anumite lucruri de administrație.
Așa am înțeles mai bine de ce se întâmplau unele lucruri la scenă — sau, mă rog, mai degrabă de ce nu se întâmplau.
Cât timp ai avut să accepți sau să refuzi sugestia lui Lucian?
Douăzeci și patru de ore.
Curajoasă, nu alta. Ce-ai aflat despre tine în această perioadă?
Lucrul cu care nu m-am împăcat atât de bine a fost dualitatea asta, care presupunea noul meu job. Semnam și contractele regizorilor, dar jucam și în piesele montate de ei. Am înțeles că „ok, trebuie să le despart undeva. Până aici mă ocup de lucruri administrative și de aici sunt actriță”. Asta mi s-a părut cel mai greu de gestionat. Știu că există foarte mulți actori care conduc teatre. Nu știu cum se împacă ei, dar eu, nu, n-o prea făceam. „Oare de ce joc în cutare și cutare piesă? Pentru că am facilitat contractul, sau fiindcă efectiv doresc să lucreze cu mine, ca actriță?”. Se nășteau gândurile astea în mine.
Ți-a lipsit să joci, în aceste cinci luni?
Da, evident că mi-a lipsit. Dar prima măsură a fost să mă scot din distribuția piesei lui Alexander Hausvater, Dumnezeul Kurt. Apoi, am contractat proiectul lui Eugen Jebeleanu în care aș fi dorit foarte mult să joc, dar n-am putut, așa că asta e.
Din punctul ăsta de vedere, cu pornitul de la zero, cum s-a manifestat diferența dintre cele două mandate?
Acum am contractat eu proiectele, pentru că nu existau cele care trebuiau duse la capăt. Nu exista nimic, așa că am încercat cât am putut să propun lucruri și să refac repertoriul. Asta mi s-a părut cel mai important pentru teatrul nostru, pentru că în ultimii trei ani s-a produs extrem de puțin, iar în cazul unei redeschideri, noi nu prea mai aveam ce arăta.
Să discutăm și despre perioada antecedentă. Cum ați reacționat în 2017, ca personal, când ați aflat că Vărșăndan nu va mai fi director?
A fost consternare! Noi știam că i s-a încheiat mandatul și că prezentase un nou proiect de management, despre care știam că era în plin proces de evaluare, dar nu ne-am gândit în niciun moment că lucrurile vor fi întrerupte.
Țin minte că a organizat o ședință ad-hoc cu tot personalul teatrului pe scenă, pentru că avea să ne anunțe ceva. Nu cred că a bănuit cineva despre ce va fi vorba, dar oricum nu urma ceva de bun augur. Ne-a anunțat că Primăria a întrerupt procesul de evaluare a noului său proiect de management. Nu mai știu precis ce a spus, dar în orice caz era clar că din ziua următoare n-o să mai fie în funcție.
Ne-am dus la Lucian, am cerut detalii. Ce se întâmpla — nu știa nici el să zică prea multe, pentru că nimeni nu și-a imaginat o aberație de genul ăsta. A fost o știre-șoc, la care a reacționat fiecare în felul său, dar eram convinși, cumva, că o să se rezolve. Nici prin cap nu ne trecea că o să dureze trei ani toată tâmpenia asta.
Apoi a urmat procesul, care nici el nu se mai termina.
Din câte țin minte, ați făcut și o mică acțiune de susținere a lui.
Da, am făcut scrisori către Primărie, postări de susținere pe Facebook… Toată lumea îl voia înapoi, și de la început era clar că vrem să continuăm cu el. Dar nu și-a aplecat nimeni urechea, în afară de câteva scandaluri în presă.
Au plecat mulți dintre colegii tăi în perioada asta?
Au plecat actori care jucau în multe spectacole. Nu toți în același timp, ci pe parcurs, dar am pierdut nu doar colegi actori, ci și colegi din administrație. De exemplu, au plecat Andreea Andrei (curatoarea Eurothalia), Alexandra Urs (partea de organizare), și Florentina Fekete-Müller (consultant artistic).
Ați ajuns într-o stare de dezorganizare.
Nu neapărat, dar încet-încet, am pierdut producții și nu mai lucram în același ritm. Unii oameni au zis că nu mai au obiectul muncii.
Vă era frică că asta ar putea duce la sfârșitul TGST?
Da, da. Sincer, la un moment dat, m-am întrebat dacă exista vreo intenție ascunsă de a ne desființa ca teatru. De-aia am revenit asupra scrisorilor — căci în urma unei scrisori colective pe care am înaintat-o chiar înainte de lockdown mi-au făcut propunerea să preiau interimatul cel nou.
Așadar, în timpul precedentei administrații ai primit acest mandat.
Da, după ce vreo 98% dintre colegii mei din artistic au semnat această scrisoare către Primărie. Acolo am adus la cunoștință provocările cu care ne confruntam, și că riscăm să pierdem orice urmă de profesionalism dacă nu se va pune o persoană competentă pe acel post de conducere, până se soluționează cazul lui Lucian Vărșăndan. Nu era o propunere clară în scrisoare, dar cred că ei s-au gândit la mine, datorită experienței.
Citește și:
Și cine ți-a zis „băi, nu vrei să preiei tu frâiele?
Am avut o discuție cu viceprimarul de-atunci, domnul Dan Diaconu. Bine, și de la discuția din martie 2020 până când s-a întâmplat, s-a făcut septembrie. Nu m-am bucurat, pentru că nu era un job pe care l-am dorit. Dar am zis că dacă nu mă implic și nimeni nu o face, atunci putem să tot lătrăm și să comentăm — pentru că nu vom fi luați în seamă, și n-o să se schimbe nimic, și cine știe ce soartă va avea acest teatru.
Asta pentru că tu de cât timp ești în instituție?
Uite, anul ăsta fac douăzeci de ani de când sunt angajată. Veterană.
Ziceai de carantina din martie-mai. Ce-a însemnat ea pentru actrița Iacob și colegii ei?
În timpul primului lockdown, am întrerupt orice. Adică nici n-am jucat, și am întrerupt și repetițiile. Nu știu de ce, dar așa a fost interpretat în teatru, că noi, departamentul artistic, trebuia să ne rezumăm doar la studiul individual. Birourile și tehnicul de scenă au lucrat în continuare fizic în teatru.
Dacă e să ne gândim la al doilea val, ce strategie directorială ai avut?
Din septembrie, majoritatea teatrelor au continuat să repete. Au făcut chiar spectacole specifice pentru online, și am considerat că și noi trebuie să găsim soluții. Ne-am folosit de timpul ăsta pentru a crea spectacole noi, pentru că eram în postura în care nu prea mai puteam juca nimic din spectacolele existente.
Adică, da — poți da spectacole online, dar majoritatea nu sunt filmate special pentru a fi transmise online. Atunci, ai foarte puține opțiuni, le alegi doar pe cele care au o imagine și un sunet cât de cât bune. Nu poți cere de la cineva să se uite la un spectacol filmat din ultimul rând. Și chiar și-așa, filmarea unui spectacol e greu de urmărit, căci nu pentru asta e făcut. Nu e film.
Ce ne mai poți da un pic din casă despre piesă?
Este un spectacol multidisciplinar, care îmbină teatrul și filmul pe textul Katzelmacher a lui Rainer Werner Fassbinder. Materialul este filmat de directorul de imagine Marius Panduru. Decorul este semnat de Velica Panduru, muzica de Alex Halka, iar regia, de Eugen Jebeleanu.
E un spectacol care vorbește despre migrație, despre rasism, despre toate problemele astea actuale, inclusiv despre pandemie. Am văzut un șnur, și cred ca va fi foarte proaspăt și mișto.
Când să-l așteptăm?
Premiera e prevăzută pentru 12 martie, dar depinde în ce formă va fi dată.
Citește și:
Am numărat vreo 23–24 de spectacole prezentate, într-o formă sau alta, din septembrie până inclusiv în ianuarie. Între ele au fost și trei premiere, sub conducerea ta. Mă gândesc că e și asta o performanță, considerând ce vremuri pandemice trăim.
Nu știu dacă este o performanță, toate teatrele caută soluții. Prima premieră — care nu a avut încă loc, pentru că am fost închiși chiar cu o săptămână înainte — este producția Dumnezeul Kurt, de Alberto Moravia. Am povestit mai sus despre ea. Apoi a urmat un spectacol pe care l-am preluat, într-un fel. Colega noastră Olga Török făcuse Very Isolated Person împreună cu Paula Breuer, un spectacol născut în izolare, pe tema actorului care nu se mai întâlnește cu publicul. Acesta are la bază monologul personajului Nina din Pescărușul lui Cehov. Noi l-am adaptat și pentru scenă, dar nu am reușit încă să jucăm aceasta variantă. Până când se redeschid sălile, l-am prezentat în varianta online.
Apoi, am avut Après Ski, un spectacol realizat de Niko Becker, proaspăt absolvent al facultății de teatru din Cluj. El nu este la prima colaborare cu TGST, a jucat în spectacole precum Niederungen (Ținuturile Joase), după Herta Müller sau Jugend ohne Gott (Tineri fără Dumnezeu), în regia lui Clemens Bechtel. Mi s-a părut important ca Niko să facă parte din ansamblul teatrului nostru. Iar în acest fel a acceptat provocarea unui one man show, pentru a se prezenta publicului ca noul membru.
Tot în această stagiune a apărut și podcast-ul, care a fost creat din nevoia de a vă apropia iar de publicul vostru.
Da, ni s-a părut important să ținem legătura și altfel cu publicul nostru, așa că s-a născut acest podcast. Ideea aparține colegei mele, Oana Vidoni. Fiecare emisiune e moderată de Cristi Vicol, PR-ul nostru, și pornește de la întrebarea „în ce ți-e dor să joci?”, adresată unuia dintre actorii teatrului nostru. De-aici se naște întreaga discuție, care durează cam 30–45 de minute.
Dacă n-ai face teatru, ziceai într-un clip că ai vrea să pilotezi avioane. De care, și de ce?
Nu știu, cred că orice avioane de pasageri. Mi se pare fascinant să poți să zbori ditamai namila. Mi-ar plăcea să știu mai mult despre zbor și despre avioane, pentru că de fiecare dată când urc într-unul mi se pare fascinant cum se susține la altitudinea aia și cum toți o luăm de-a gata, cumva. Da, într-un fel e firesc, și mă fascinează de mic copil. Îmi place să mă uit după ele, pe cer.
