in.TM
Published in

in.TM

De când a început pandemia, Europa pare să fi învățat niște lecții corecte din crizele trecute

Dar vor aduce vaccinurile lecțiile eronate?

Articol publicat inițial în daneză, în cotidianul Politiken. L-am tradus, adaptat, redactat și publicat aici cu permisiunea autorului. — Vlad-Marko Tollea

Europa a fost adesea luată în derâdere în timpul Marii recesiuni din deceniul trecut că s-a împușcat în picior cu austeritatea. Însă debutul Marii recesiuni COVID-19 pare să fi forțat Europa să-și schimbe macazul și să facă ceea ce John Maynard Keynes a spus că trebuie făcut în timpul unei recesiuni adânci: să cheltuim, să oferim lichiditate și să salvăm angajații. Ce să înțelegem din această schimbare?

Pentru început, elitele europene par să fi învățat câte ceva din eșecul strategiilor trecute, când aplicarea austerității a avut ca efect întârzierea revenirii economice, a sărăcit milioane de europeni și a lăsat statele puternic îndatorate chiar mai îndatorate decât erau înainte de această strategie, așa-zis reformatoare. Sigur, învățarea este un proces relativ rar în politica economică, și nu este neobișnuit ca actori puternici să învețe lecțiile greșite.

Dar, de data aceasta, două lecții au fost asumate de decidenții europeni: în primul rând, că nu poți face tăieri pentru a ieși din recesiune, prin austeritate coordonată; în al doilea rând, piețele de obligațiuni guvernamentale din Zona euro sunt mai fragile și mai susceptibile la crize de lichidități — precum niște profeții care se împlinesc singure — decât ar fi de așteptat în absența acțiunilor (chiar și indirecte) ale Băncii Centrale Europene. Aceasta a acționat ca un creditor pentru toate guvernele (un soi de creditor de ultimă soluție), și astfel a evitat presiunea de a adopta programe de austeritate la nivel național.

O explicație simplă a austerității dată de unul dintre mentorii tezei mele de doctorat.

Așadar, în ciuda tuturor diferențelor, atât tehnocrații din Bruxelles sau Frankfurt, cât și cei de la cârmele statelor au anticipat rapid o recesiune majoră, cum e aceasta, cauzată de COVID-19. Ei au operat cu lentile diferite față de cele din 2010–2012, atunci când austeritatea era norma. În perioada 2010–2012, răspunsul la recesiunea adusă de criza financiară era ancorat în politicile naționale ale unor țări aflate aflate pe surplus, precum Germania și Olanda. Politici care aduceau cu ele presiunea de a aplica programe de austeritate în toate domeniile, și mai ales în țările cu deficit. În 2020, însă, răspunsul a fost de tipul „Keynesianismului de urgență”, făcând ca stimulentul monetar și fiscal să fie o opțiune imposibilă de evitat. Motivul? Țările cu surplus aveau de înfruntat perspectiva unei catastrofe economice aproape la fel de mult ca țările aflate în deficit din Europa de Sud.

În Martie 2020, atât Comisia Europeană, cât și Fondul Monetar Internațional se așteptau ca economiile avansate să intre în cea mai gravă recesiune văzută de la Marea Criză (1929–1933) încoace. Mai mult decât atât, înalți oficiali se așteptau nu doar la o mare recesiune, ci și la căderea în irelevanță a tuturor soluțiilor economice clasice, din cauza instituirii simultane a stării de carantină în aproape piețele din lume, ceva fără precedent.

Sintagma „economie de război” folosită în acele zile era una problematică pe fond, dar nu a fost doar o hiperbolă jurnalistică. Acest fapt a fost demonstrat prin uzul expresiei de diferite nume ale elitei globale, de la secretarul general al ONU António Guterres, la președintele francez Emmanuel Macron, premierul spaniol Pedro Sánchez sau chiar fostul președinte al BCE Mario Draghi. Și chiar s-a simțit precum un război. Colapsul cererii agregate și a comerțului internațional, turbulența financiară extremă, precum și scăderea bruscă a PIB-urilor din țările membre Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) au creat panică de-a lungul Europei. Conform unor estimări recente, economia mondială a scăzut cu 7,8% în al doilea sfert al anului 2020. În Zona euro, scăderea atinge 12%, ceea ce reprezintă o prăbușire fără precedent pe timp de pace.

De data aceasta, răspunsul european a fost un Keynesianism în regim de urgență. Ce înseamnă această reacție? În primul rând, stimulente monetare și fiscale, masive și imediate, la nivel de UE. BCE și alte bănci centrale europene au adoptat forme de stabilizare financiară îndrăznețe și nemaivăzute, precum și de susținere pentru datoriile guvernamentale în piața obligațiunilor. Ulterior, Uniunea însăși a mobilizat resurse fiscale fără precedent, generând un veritabil Plan Marshall european.

Privind politica monetară, măsurile au inclus un Pachet Achizițional de Urgență în Pandemie (Pandemic Emergency Purchase Program — PEPP), care avea în vizor obligațiunile naționale și regionale, precum și obligațiunile private. Contrar a ce te-ai putea aștepta, beneficiarii principali ai acestor măsuri nu erau țările aflate predominant la așa-zisa periferie, ci o mână de economii naționale aflate până atunci atât în surplus, cât și în deficit: Belgia, Franța, Germania, Italia, Olanda și Spania. La mai puțin de trei luni, BCE aproape că a dublat PEPP, și astfel a înlăturat nesiguranța legată de achizițiile BCE, în ideea continuării acestora în ciclurile de criză sanitară. În total, PEPP a crescut bilanțurile BCE cu jumătate din PIB-ul Zonei euro de dinainte de COVID-19. Raportat la PIB, intervenția a fost de două ori mai mare decât cea a băncii centrale a SUA.

Stimulentele fiscale au fost și ele imense și fără precedent. Simultan cu PEPP, țările membre ale UE au lansat măsuri fiscale naționale de o largă amploare, pentru a diminua din temerile legate de cele mai groaznice rezultate: implozia veniturilor persoanelor fizice și juridice în mijlocul unui efort medical și politic fără precedent, menit să gestioneze această nouă pandemie, extrem de contagioasă. În plus față de acest stimul fiscal și acordarea de credite ori linii de finanțare către firmele înființate înainte de 2020, guvernele au început și să dețină părți semnificative ale sectoarelor afectate, plătind în parte sau în întregime salariile forței de muncă pentru ca aceasta să rămână acasă, cu prețul creșterii datoriei publice cu 15 puncte procentuale din PIB în toate țările OCDE. De data aceasta, vocile liberale au amuțit și nu s-a zburlit nimeni că statele au devenit proprietari mai puternici în economia capitalistă europeană.

La scurt timp, aceste intervenții fiscale aveau să crească și mai mult, întrucât devenea clar că pandemia a afectat nu doar țările mediteraneene, fragile din punct de vedere fiscal, cât și țările cu poziții fiscale puternice din nord-vestul și centrul Europei. De exemplu, în domeniile cheie din aceste țări creditoare mari (industria auto, cea a fabricării avioanelor sau a echipamentelor industriale), s-au resimțit din plin pagubele economice, lucru ce a declanșat opriri bruște în lanțurile lor de furnizare și cele de valoare. Sondajele au arătat că firmele germane, spaniole și austriece din industrie, servicii, comerțul cu amănuntul și construcții se așteptau la un impact negativ cauzat de corona-criză asupra cifrei de afaceri anuale către 20% în Germania și Austria, și în jur de 25–44% în Spania. Acestea sunt domenii cu o puternică influență politică, atât din prisma forței de muncă, cât și a angajatorilor. Așadar, interesele lor puteau fi satisfăcute doar prin stimulente fiscale semnificative.

O citire recomandată; disponibilă și în română, la Editura Tact.

E și mulțumită acestor eforturi coordonate de prevenire a dezastrului că instituțiile UE au îmbrățișat Keynesianismul de urgență. Comisia Europeană a suspendat, pentru țările care nu reușeau să-și atingă țintele fiscale, obligativitatea să adopte programe de austeritate pentru a echilibra bugetul, și a modificat regulile UE pentru Ajutor de Stat, așa încât țările-membre să poată crea planuri economice de salvare pentru domeniile ca aviația, turismul și altele. În plus, cu Planul de redresare pentru Europa, Comisia a crescut plafoanele de cheltuieli, a sporit accesul la credite de urgență către statele constituente, în timp ce a alocat fonduri pentru sectoarele cele mai afectate, cum ar fi sectorul de sănătate și cel agricol. Banca publică a UE (Banca Europeană de Investiții) a pus la dispoziție credite către companii de până la 200 de miliarde de euro.

Marele lansator de rachete, însă, a fost Planul Marshall european antemenționat (Next Generation EU — NGEU), în valoare de 1750 de miliarde de euro, pregătit pentru a relansa economiile europene printr-o combinație de fonduri nerambursabile și credite. În cursul verii, au apărut și obiecții naționale pentru această formă de asigurare fiscală între statele membre, numai ca ele să dispară, pe măsură ce valul doi al pandemiei acapara continentul. Până la urmă, faptul că Germania — o țară creditoare și aflată în surplus, cu o politică fiscală conservatoare — a susținut efortul la nivel UE și nu a întărit corul celor cinci țări frugale din nord-vest care aveau obiecții legate de pachetul de stimul fiscal, a avut ca rezultat adoptarea Keynesianismul de urgență, făcând imposibilă repetarea scenariului 2010–2012.

Pe scurt, Europa poate învăța din toate ororile pe care COVID-19 le-a creat, precum într-un precedent hamiltonian. Dar federaliștii nu ar trebui să-și țină respirația în speranța de mai mult. În primul rând, NGEU nu reprezintă refondarea fiscală a unei Europe federale. Este, în schimb, o formă de gestionare pe măsura unei crize fiscale, care se va sfârși după ce vaccinurile vor stopa criza COVID-19.

Oare țările UE vor folosi fondurile pentru investiții în proiecte verzi, precum pistele de biciclete? Iar apoi, vom învăța lecțiile bune, sau se va ajunge din nou la tăieri și austeritate și cârpeli (foto dreapta). Colaj din fotografiile autorului.

Oare cele 560 de miliarde de euro, alocate tranzițiilor verzi și digitalizării, vor deschide ușa către o mai mare coordonare fiscală a Uniunii, pentru a confrunta provocările climatice gigantice, subfinanțate în mod lamentabil până acum? În lipsa unui nou șoc, as fi tentat sa spun că nu. În al doilea rând, atunci când această criză sanitară se va sfârși, sunt șanse ca apostolii austerității să revină în piața publică. În acest sens, miniștrii de finanțe ai grupului euro, cât și agenția de pază fiscală a UE, Consiliul bugetar european (European Fiscal Board), au insistat că suspendarea regulilor de deficit vor avea loc doar într-o manieră „oportună, temporară și țintită”. În al treilea rând, modelul econometric folosit de UE pentru a decide asupra finanțelor în țările membre rămâne neschimbat, așa încât tendința acestui robot va fi să sugereze ca țările aflate în cea mai mare dificultate să adopte cele mai dure forme de austeritate.

Iar dacă Keynesianismul de urgență simbolizat de criza din 2008–2010 ne oferă vreo lecție, ea este aceea că, de îndată ce criza actuală se sfârșește, UE ar putea să învețe, oarecum în mod pervers-rațional, lecțiile greșite. Învățarea rațională a lecțiilor bune, pe de altă parte, pare să fie o binecuvântare specifică momentelor traumatice — precum cel prin care trecem, încă, acum.

Cornel Ban este lector la Școala de afaceri din Copenhaga (Handelshøjskolen i København / Copenhagen Business School — CBS). A ajuns să predea la CBS după ce a profesat în diferite universități din lumea anglofonă (Brown University, Boston University, University of London) timp de 10 ani. În acest timp, a publicat numeroase articole stiintifice în domeniu, dar și două cărți: Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (2014) și Ruling Ideas: How Global Neoliberalism Goes Local (2017), cea din urmă aducându-i un premiu britanic pentru economie politică internațională. Din 2020, este membru în board-ul Institutului pentru Solidaritate Socială.

--

--

Facem presă independentă. Fără reclame, patron sau partide. Scriem din pasiune, nu de foame.

Get the Medium app

A button that says 'Download on the App Store', and if clicked it will lead you to the iOS App store
A button that says 'Get it on, Google Play', and if clicked it will lead you to the Google Play store
Cornel Ban

Cornel Ban

Lecturer at Copenhagen Business School