E chiar ok să mergi ca fată la chef, într-un oraș în care nu cunoști pe nimeni
Ba mai mult, la petrecerea asta de muzică electronică în Sibiu m-am simțit bine primită.
Sibiul reprezenta pentru mine orașul care l-a ales pe Klaus Iohannis președin — ăăă, scuze, primar — și orașul care a câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană în 2007. Locul unde doamna învățătoare Venera ne ducea în fiecare an în excursie și unde nu am rămas niciodată peste noapte. Sâmbătă, în schimb, a devenit orașul pe care l-am ales ca să experimentez ce înseamnă să mergi la o petrecere house/techno într-un oraș nou, cu oameni noi.
Săptămâna trecută, un prieten a postat pe Facebook mesajul ăsta: „Habar n-am cine-i în colectiva asta de la marginea pădurii, dar după 30 min din setul ăsta, vă pot spune cu mâna dreaptă pe inima stângă că sună fix cum ar trebui. Dacă vi-s prin Sibiu, îi prindeți poimâine seară la Basement Grooves: Lisière Collectif & TCR”. Am ascultat setul și m-a convins.
Mi-am rezervat un loc la cel mai apropiat hostel de Faust Kafe und Disko, localul unde avea loc evenimentul. L-am întrebat pe prietenul care făcuse postarea dacă știe pe cineva în Sibiu. Mi-a făcut legătura cu Răzvan, un DJ local care a fost făcut să promită că va avea grijă de mine ca de discurile în ediția cea mai limitată pe care le are în geantă. L-am mai sunat pe văru-mio, George, care locuiește la 50 km de Sibiu și i-am scris și lui Koko, un prieten din Hațeg care știam că apreciază synthouse.
Am făcut warm-up-ul în Nădăștia de Jos, satul natal al mamei vitrege, care își serba ziua. Nu aveam să ratez șansa să plec la Sibiu cu miros de grătar și după ce mi-am ascultat tatăl, care făcea karaoke pe „Suflecată pân’ la brâu”.
Primul lucru de care trebuie să te ocupi, atunci când mergi cu mașina într-un oraș nou, este să parchezi bine. Duminică dimineața numai de o amendă grasă sau să-ți cauți autovehiculul pe la autorități n-ai chef. Am ieșit din mașină și am zărit un pensionar la o fereastră. L-am întrebat dacă este în regulă să parchez acolo până a doua zi. „Liniștită, domnișoară, poți s-o lași liniștită acolo, că nu pățește nimic. Numai să nu ți-o spargă careva.”
Prima surpriză plăcută a fost să constat că hostelul, pe lângă faptul că este fix în clădirea unde avea să se țină petrecerea, este chiar în centrul istoric al orașului. Ar fi trebuit să-l dea de gol faptul că se cheamă Old Town Hostel. La intrare, am dat de doi tinerei. Tipa asculta muzică ușoară și se hlizea la monitor, iar tipul desena. L-am întrebat ce face și mi-a zis că desenează în creion o variantă îmbunătățită a jocului „Nu te supăra, frate!”, pentru că nu e mulțumit de varianta originală. A mai apărut un al treilea tip, care zicea că-i născut în ’94 și se plângea de bătrânețe. Sper că era beat.
Am dat cu subsemnatul și am ieșit în Piața Mică, ca să simt pulsul. M-am reunit la o țigară cu Koko și cu George (vărul meu), pe care nu-l mai văzusem de la prima ediție Waha, și ne-am așezat la un pahar de vin alb. Discuțiile s-au închegat rapid și au degenerat grandios. Momentul în care am ajuns să chestionăm existența lui Dumnezeu a fost semn că trebuie să ieșim din ambientul de restaurant cu fundal melodic pretențios, și să onorăm petrecerea care începuse deja. „Dumnezeu să te binecuvânteze, dacă există. Dacă nu, să te ajute capul”, urează Koko, la finalul predicii.
Am urcat până în camera de hostel, unde am cunoscut-o pe colega mea Valentina, din Italia. Mi-a spus că a venit în România ca să exploreze scena de muzica undergound, dar n-a vrut să coboare la petrecere.
Cel mai înțelept lucru pe care poți să îl faci, atunci când ieși într-un loc nou, este să localizezi baia. După două pahare de vin, are să-ți fie mai greu. Plăcuțele de lângă intrarea în WC m-au făcut să mă conectez cu locul. Mi-am pus basmaua metaforică și m-am dus în fața pupitrului.
Seara a debutat cu băieții de la TCR (Toygun, Ciprian Popa, Razvan Anca). M-au plimbat din Ibiza până la Palatul Bragadiru, dar s-au legat frumos. După ce am stat, timp de câteva piese, să analizez tehnica lor de a pune muzică, m-au introdus în lumea lor. Nu cred că am mai văzut niciodată trei DJ care să fie în același timp cu mâna pe butoane. „O fi semn de respect și de conexiune”, mi-am zis. Și dacă tot suntem la capitolul „n-am mai […] niciodată”, atunci trebuie să spun că n-am mai fost niciodată la o petrecere unde toate fetele sunt frumoase. Nu am văzut nici o tipă lângă care nu aș vrea să mă trezesc dimineața, dacă aș fi bărbat sau gay.
La un moment dat, s-au stins luminile de tot. Nu ar fi fost nicio problemă dacă nu ar fi apărut o fată care ne băga blițul de la telefon în ochi, ca să caute pe cineva. Băieții de la Lisière Collectif erau deja la butoane. Cam în același timp l-am cunoscut și pe Alex, singurul băiat care m-a abordat insistent și, probabil nu întâmplător, singurul de acolo cu ochelari de soare pe ochi. Un pic mai scund, dar cu atitudine. Am înțeles mai apoi că e biker-ul orașului. S-a oprit din a-mi vorbi după ce i-am spus „Alexandru”, adică numele complet, pe un ton dojenitor. S-ar putea să-i fi adus aminte de maică-sa.
„Cam ăștia sunt oamenii de aici pentru muzica de gen. Două, trei sute, și se cunosc toți între ei.”, îmi spune Radu, ca să explice cum și-a dat seama că nu sunt din oraș. Nu am schimbat prea multe vorbe, ceea ce mi-a plăcut. Părea că oamenii sunt acolo pentru muzică și că se bucură de ea. Văru-mio plecase deja acasă, iar Koko dispăruse de vreo două ore. S-a întors pe la sfârșitul petrecerii, când jubilam toți pe ritmuri neașteptate de acid house. „Dacă nu eram într-un cadru intim și restrâns, nu cred că băgau băieții așa”, mi-a spus Răzvan. Îl întreb cum e să trăiești în Sibiu. „E fain, e un oraș liniștit. Dar îți vine să mai evadezi câteodată.”, îmi răspunde.
M-am trezit din somn când Valentina își lua cuminte bagajul și pleca spre București. Un tip care a plonjat clandestin în cameră trebuie că o trezise cu sforăitul lui intens. „Oamenii care nu sforăie sunt mai sănătoși”, zice Koko. Îl întreb de ce spune asta. „Păi, știi cum e, parcă mai degrabă îți vine să ieși la alergat cu unu’ care nu sforăie, decât cu ăsta”, îmi replică el.
Senzația de foame ne-a împins către cel mai apropiat restaurant. Funghi porcini, Schweppes și o sticlă mare cu apă. Locul arăta ca un castel. În baie coborai ca-ntr-un beci de tortură. Deși nu era nimeni, ușa restaurantului se deschidea singură într-un scârțâit bacovian. Ieșea căldura, așa că m-am tot ridicat să o închid, „vorba aia, dacă te servește cu aperitiv, nu te ține cu ușa deschisă”, constată Koko. Lounge-ul în stil Copacabana, care cânta pe fundal, m-a dus într-un ambient mafiot. „Dacă ai vrea să mă torturezi inteligent ai putea să mă închizi zece zile într-o pivniță și să mă pui să ascult asta”, îmi zic.
Am mai tras o tură prin centrul vechi, unde am trecut pe lângă un donut shop care pare să fie plin ochi. Lângă el, o gogoșerie care arăta a faliment. Am coborât scările către partea lumească a orașului, pe lângă Casa Astronomului. „Cred că asta face diferența între a pleca de aici avion sau rachetă”, spune Koko.
După o seară de discuții despre divinitate, muzică bună și o jumătate de normă de somn, ne îndreptam către mașină, dar nu înainte să-mi văd viitorul într-o vitrină. Cine mai are timp să facă diferența între fantezie și realitate?
M-am dus ca adult într-un oraș pe care îl vizitam ocazional, cu clasa, când eram mică. Când am plecat de acasă mi-am propus să nu-mi imaginez cum ar putea să fie. Dar faptul că duminică dimineața mi-am spus că a fost mai bine decât m-am așteptat m-a făcut să îmi dau seama că am sperat, totuși, să fie bine. Mi-am bazat decizia în a merge pe încredere. Încrederea pe care mi-au câștigat-o Lisière Collectif, după ce am ascultat un mix de-al lor, creditul pe care l-am dat entuziasmului pe care l-am simțit și credința că nu trăiesc într-o lume așa de înfricoșătoare cum ne tot anunță pe la știri.
Mașina era tot acolo, în siguranță. Mi-am luat tradiționalul cola de după beție și am plecat către casă, pe Volumul 1 din Rebirth of cool. A fost frumos. Mai merg.
in.TM este o nouă platformă jurnalistică timișoreană, ce face presă critică, curată și curajoasă. Pregătim o campanie deschisă de contribuții financiare. Ne găsești și pe Facebook, Twitter, Youtube și Soundcloud.
