Ușor virgulă distorsionat sau distorsionat ușor
Al doilea album The Mono Jacks e cântat în română și e bine produs. A meritat să aștepți șapte ani.
The Mono Jacks a lansat pe 3 noiembrie un album nou, Ușor distorsionat. E al doilea album al trupei, dar primul integral în limba română, și totodată primul în noua componență. Este un album de zece piese, la care s-a lucrat în această vară.
Am fost prezentă în București la evenimentul de lansare de pe 3 noiembrie, iar publicul mișto a așteptat concertul cu plăcere, chiar dacă TMJ au cântat mult prea târziu în noapte. Optsprezece piese, una și una, atât din repertoriul vechi, cât și de pe albumul proaspăt au compus un concert fain, alături de alte efecte vizuale și sonore bine gândite.
Rămâne să mă detașez de senzația dată de concert și să ascult, critic, albumul. Sunetul de început este de impact. E-un sunet din corn care dă startul, așa cum o spune și titlul piesei „Acum începe totul”, alături de o tobă snare ce te cheamă la marș. Vine ca o atenționare a prezenței, a revenirii formației, după îndelungi schimbări în interior și efort constant. Prima piesa anunță, parcă și temele muzicale.
De exemplu, the skipping beat e prezent fin aici, cât și povestea efectivă a acestui album, adică povestea de dragoste, emoția regăsirilor și trăiri independente. Bătaia iregulară revine mai târziu și-n piesa „O fi un vis”, ca persoana aia specială de care te-ai despărțit, dar de care nu te-ai separat, de fapt. E o piesă cântată la persoana a doua și a treia. E transpunerea în rolul de povestitor, detașat de tot, care prevedere și finalul „așa se și termină”. Mă duce mult cu gândul la poveștile clasice de tipul „A fost odată ca niciodată”.
Structura pieselor urmează un curs autentic și identitar al trupei The Mono Jacks. Mă refer aici la prezența părților instrumentale de aproape un minut sau mai mult (cu anumite nuanțe de crescendo). Primul lucru pe care l-am observat când privit piesele din exterior (titlu și durată), a fost să remarc faptul că sunt foarte lungi. Și apoi mi-am amintit de aceste părți instrumentale care îmbracă mult muzica pe care ei ne-o oferă și abia așteptam să le aud. E destul de curajos să faci asta, de exemplu din perspectiva promovării la radio, dar până acum publicului a fost cucerit cu bine.
Cea de-a doua piesă este una foarte puternică. Partea de început a „Imperfect” mă duce cu gândul la Nirvana. Știi din start că o să se audă tare chitara cam pe totul parcursul piesei. Mă urcă pe ritm și mai târziu mă coboară, ca apoi să aud cântat versul „să o luăm ușor” în armonie cu ritmul stabilit ulterior.
Refrenul este foarte puternic, atât muzical, cât și vocal. Vocea lui Doru Trăscău care urcă în același ritm, iar mișcarea inteligentă și perfectă din punct de vedere armonic este pe final „Eu ce o să aleg? Eu ce o să aleg?”. Pac pac — refrenul mă face să dansez în valuri, piesa în întregime mă face să sar.
Urmează „Stai”, care te liniștește puțin. Apreciez enorm modul în care refrenul este scos în evidență și felul în care sunt puse în valoare vocalele din cuvinte. Auditiv, lucrul ăsta deschide mult piesa. Totodată, e ca un refresh în interiorul melodiei, puternic susținut de chitară, care mi se pare ca o rupere de ritm foarte bine primită. În ceea ce privește versurile, simt prezența unui personaj feminin, adresabilitate directă și ușor imperativă „stai, mai rămâi” și povestea prinde mai mult contur, așa cum vom vedea pe parcurs.
„Un sfert de secundă”. La cât de des e difuzată și cerută în concerte, e limpede că e iubită și apreciată atât la nivel de compoziție melodică, cât și mesaj. Remarc construcția tare bună a unui moment în care se transmite, probabil, cel mai frumos mesaj, pe un crescendo absolut minunat:
„Încredere
Fără credință
E multă putere
În neputință,
Demon și îngeri
Iadul în rai,
Un sfert de secundă
E tot ce ai.”
O piesă-destăinuire ușor neașteptată e „Unde ești?”, sensibilă în felul ei dar și prin modul în care vocalistul își transformă glasul într-un fel de rugăciune. O înțeleg însă la modul cât mai laic posibil, pentru că e cumva clar dialogul intern pe care personajul alege să-l poarte. Din toată piesa asta, eu rămân cu vocea solistului și nervozitatea cu care intră trupa în punctele cheie ale dialogului lui. Din punct de vedere al construcției muzicale, refrenul se termină cu un boom al nervilor, pe care-l aud susținut mult de bass, ca un fel de iad dezlănțuindu-se aici, pe Pământ.
„Ține-mă” îmi place pentru că pare că ar fi șoptită, însoțită de un sunet foarte definit de chitară, care se pierde printre tobe. E un efect foarte bine introdus aici și este cred printre cele mai bine lucrate piese, din punct de vedere al stilizării sunetului.
Îmi devine clar că am în căști un album foarte sensibil. În „Uneori” auzi acel gâdilit de chitară, acea vibrație, de parcă ar fi un nai digitalizat. E un instrumental distinct prezent aici, e altă temă de instrumental. Poate și pentru că mesajul devine unul social, al fermității colective. Spre final, izbucnește furtuna melodică, care încheie piesa într-un contrast total față de felul în care începuse.
Știi de la primele acorduri că „O mie de da” va fi următorul hit al The Mono Jacks. Pur și simplu știi. Iar dacă asculți versurile, înțelegi că este o piesă pentru și despre fiecare dintre noi. E clar că o piesă are nevoie de îmbinarea dintre muzică și text ca să cucerească, dar contează mult și amprenta solistului. Doru nu se lasă mai prejos, se simte autenticitatea și tăria vocii lui în piesa asta.
Trecem de punctul cel mai important și ajungem la piesa a noua. „O fi un vis” începe cu o temă de chitară și bass care se susține pe toată durata piesei. Aici e the skipping beat de care îți ziceam, la tobe. Îmi place să-l aud pe Doru cântând când restul instrumentelor tac („tu” din „tu de unde vii” este cântat așa și apoi beat-ul care-l urmează mi se pare la fix). Pe timpul chorus-ului, chitara are un ritm mai rapid țipător, precum bătăile accelerate ale unei inimi. Aud, de asemenea, o voce dublată în ultima strofă și, așa cum ne-am obișnuit, facem cunoștință cu explozia de emoții care introduce instrumentalul tematic.
„Infinit”, o piesă de 5 minute care-mi pare că începe cu un orologiu ce sună puternic sau niște clopote mari de catedrală. După ce s-a încălzit cu prima strofă și prima „răbufnire” a refrenului, trupa ne aruncă în strofa a doua deja antrenați. Enumerarea gândurilor bate infinitul din emoție, și mi se pare un vals toată piesa asta, care te aruncă în ritmul clopotelor stânga-dreapta. Bridge-ul e distinct și lent, cu ciupiri de coardă una, apoi alta ca să continue vibrația dată de aceasta, iar construcția muzicală pune în valoare vocea lui Trăscău și tabloul construit de dorința de o săruta. Alături de piesa precedentă, cele două scriu finalul albumului, care „așa se și termină”.
Ușor distorsionat sună foarte bine în totalitatea lui, și nu doar pentru că se aud clar toate cuvintele. Există compoziție și idei muzicale în acest album, iar ele pot fi explorate ulterior pentru alte teme, pentru că fiecare album este o creștere și o maturizare, în esență.
En fin, am ascultat cu atenție tot și am încercat să urmăresc fiecare instrument. Uneori admit că nu reușeam să le disting din lipsa de experiență, așa că dacă unele referiri nu sunt corecte, mea culpa. Dar mi-a plăcut mult cum au gândit linia melodică. E antrenantă, fiecare instrument are o sarcină distinctă să se desprindă de grup și apoi să revină în armonie.
Chapeau The Mono Jacks!
in.TM este o nouă platformă jurnalistică timișoreană, ce face presă critică, curată și curajoasă. Pregătim o campanie deschisă de contribuții financiare. Ne găsești și pe Facebook, Twitter, Youtube și Soundcloud.
