Vecinii de la 22C

Căminele din Complexul Studențesc timișorean sunt aproape pustiite pe parcursul verii. Aproape, pentru că în două dintre cele ale Politehnicii sunt adăpostiți locatari atipici. Au fugit din calea războiului, iar acum își croiesc integrarea în comunitatea timișoreană. Am fost cu o asistentă socială și un traducător voluntar în vizită la vecinii de la 22C.

Există grupuri care s-au format, refugiații fiind din diverse zone ucrainene afectate de invazie. Dar, per total, lucrurile merg înainte fără mari probleme, la fel ca în orice micro-societate.

„El e optimist, eu sunt pesimistă!” — Rolia și Nikolai

Rolia (72 de ani) și Nikolai (82) locuiesc în camera numărul unu, cu baie comună. În ea găsești un dulap, un birou mare și unul mic, iar pe PVC-ul geamului termopan ivești stickere cu Hot Wheels lăsate de generațiile mai tinere.

„Războiul ne-a determinat să plecăm, dragul meu. Casele se clătinau, se auzeau împușcături de peste tot”. În timp ce povestește, Rolia ține mână pe o fantă de lumină care pică pe biroul de studiu. Partenerul de viață ține morțiș să stea în picioare, la colțul opus biroului.

„Am plecat din regiunea Mikolaiv șase persoane. Erau bombardamente serioase, în timp ce senzația era de frică pură. Ușile se clătinau, iar geamurile de la balcon ale nepoatei mele se spărseseră.”

Decizia lor de a o-ntinde a fost una spontană. „Veniți și voi?”, i-au sunat noaptea vecinii. A doua zi dimineață, taxiurile îi duceau către gară.

Când o întreb cum de povestim acum în Timișoara, bătrâna face o formă circulară din palme în timp ce explică drumul.

Întâi au ajuns în Chișinău. Dar zvonurile că războiul se va extinde și într-acolo i-a îngrozit. În plus, li s-au părut cam distanți oamenii, așa că au decis să continue.

Nici nu știau de existența Timișoarei. Au ajuns în București, de unde i-au direcționat voluntarii. „De condițiile de-aici suntem foarte mulțumiți. Avem și frigider, duș și baie, primim hrană suficientă, așa că e o experiență plăcută. Toți vor să ne ajute!”

Dalina Truică, asistent social la Direcția de Asistență Socială (DAS), îmi explică: „Au existat entități private care i-au ajutat cu transportul — fie până aici, fie până la un centru ISU. Hrana zilnică este asigurată prin cantina studențească.”

Pe lângă serviciile de necesitate imediată, s-a creat un sistem prin care refugiații pot accesa serviciul medical românesc.

Centrul de suport Timișoara pentru Ucraina a intermediat accesul la servicii medicale de specialitate sau consultații la cabinetele medicilor de familie (persoanele nu sunt înscrise la medic de familie, au fost consultate de medici de familie).

„Există un program al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Prin el, cetățenii ucraineni primesc un cod PIAS. Cu acesta, ei beneficiază de asistență medicală. Noi, DAS, avem în evidență la ce medic de familie sunt înscriși”, spune asistenta socială.

Aflu asta pentru că domnul Nikolai a făcut un accident vascular cerebral cât timp era în țara de baștină.

„Cu toate astea, citește și scrie. Face gimnastică în părculețul de lângă cămin, și cu asigurarea temporară de sănătate își continuă tratamentul și aici”, îmi spune nevasta lui. E și insulino-dependent, iar AVC-ul i-a afectat „mâna stângă mai rău, dar cu picioare le e mai bine datorită fizioterapiei”.

Le place orașul, dar pentru a depăși bariera lingvistică apelează fie la o persoană de contact, fie la voluntari care vorbesc rusă ori ucraineană. Sunt prea bătrâni pentru telefoane de ultim răcnet și aplicații de traducere.

Întreb dacă au speranțe pentru un sfârșit în curând al războiului. „Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Nu știm ce-o mai fi din ea, dar vrem acasă. Sper să câștige ai noștri. El e optimist. Eu, pesimistă!”, îmi spune Rolia. Râdem cu toții, dar amar.

Olenei îi e dor de plajele de acasă

Ne mutăm în bucătăria aripii de cămin, unde o cunosc pe Olena. Locuiește în camera 6B din iunie. A venit în Banat la recomandarea prietenilor. „Găsești aici multe parcuri și activități pentru copii”, își amintește o poveste deja clasică pe care am auzit-o la refugiații ucraineni.

„Oricum, colectivul de-aici e super! Ne vizităm și socializăm, chiar dacă e doar o singură altă persoană aici din localitatea mea de naștere.”

O întreb despre acasă. Își îndreaptă ochii verzi prin geam și oftează. E din Cerkase, o localitate în jos pe cursul Niprului, la două sute de kilometri de capitală, „și e cam de dimensiunea Timișoarei. Diferența principală e că avem plaje acolo”.

Inițial a stat în Ineu (județul Arad) timp de trei luni. Nu i-a plăcut în mod special, dar odată venită în Timiș i s-a găsit loc rapid în 22C. „Am călătorit o zi și-o noapte prin Ucraina, și încă atât a durat până am trecut prin Vama Siret, cu un autobuz de evacuare a civililor.”

Până să plece auzea împușcături în timp ce mergea la lucru. N-a stat nici o lună acasă, că „mă apucase panica”. S-a refugiat alături de băieții ei, Ruslan (13 ani) și Myhailo (17 ani) la casa părintească, dar a înțeles destul de rapid că nu e în siguranță să rămână acolo.

„În Ucraina există doar unsprezece clase, nu doisprezece, ca la noi”, îmi explică din nou asistenta socială. „Așa că au urmat cursurile online. Dacă nu se va mai desfășura astfel învățământul, se poate depune o cerere pentru ca ei să participe ca elevi audienți. Ulterior, printr-o adeverință primită din țara natală, se poate face echivalarea studiilor.”

Dar nu au pierdut contactul cu cei rămași acasă. Vorbesc zilnic, dar fără prea multe detalii. Se teme pentru ei în caz că ar avea convorbirile interceptate. Așa că totul se rezumă la un „E ok?”. Iar cei de la capătul liniei ridică degetul mare.

Liuda are zero rude în Europa, dar câteva în Coreea de Sud

Întră să vorbească cu noi și Liudmila (Liuda, 65 de ani), vecina de la 6A.

„Aici ne-am cunoscut cu Olena, da, care ne e vecină și prietenă acum”, spune pensionara. „Dar cu familia Roliei suntem prieteni și mai buni, pentru că ne-am cunoscut acum trei-patru ani. Împreună am venit din regiunea Mikolaiv.”

Rolia intră și ea și se pune timid în spatele prietenei. Se sprijină cu umărul de frigiderul însemnat c-un marker ca fiind „de reparat”.

Liuda coboară uneori joasă uneori când vorbește, mai ales despre nesiguranța pe care a resimțit-o în Republica Moldova. A zis să continue drumul, așa că i-a luat un taxi până în București. De acolo, voluntari i-au adus până în Timișoara cu microbuze. „Be calm and never stop” pare a nu fi doar motto-ul de pe tricoul pe care îl poartă.

„Dar peste tot — și în gări, și în centre, și la vamă — peste tot erau voluntari care să ne ajute cu informații, să ne ghideze, sau chiar să ne ofere un fruct.”

Așa că pe 11 mai s-au văzut ajunși în Timișoara. „Deodată cu Rolia și Nikolai. Împreună o să plecăm, când o fi să plecăm. Nici vorbă altfel!”

Asta pentru că nu are prea multe rude. „Zero în Europa, și doar câteva în Coreea de Sud. Da’ n-am fost acolo, și nici nu vreau. E grea limba, e bariera culturală… aici tot nu știu limba, dar în România ne place.”

Pare însă conștientă și de situația din țara adoptivă, chiar și temporar. „Cu lucru e mai greu. Tinerii refugiați abia se angajează, darămite pensionari de vârsta noastră…”

În țară s-ar întoarce de îndată, „că acolo-i casa. Acolo-i am pe fiu, pe soția lui și pe nepot. Bărbații sunt la război.”

Dar mama și bunica sunt aici. La fel și fiica și nepoata. Mare parte din latura feminină a familiei.

„Ne bucurăm când le auzim vocea. Câteodată mai plângem, când e liniște.”

Beneficiile oferite în Timișoara

De când a început războiul, DAS a înregistrat 2.730 de refugiați. „1.542 dintre ei sunt în monitorizare, iar cazuri închise — plecați din țară, ieșiți din aria județului Timiș — sunt aproximativ 1.300”, îmi detaliază asistenta socială.

Direcția îi ajută atât pe cei de acolo, cât și pe cei cazați la persoane private, în apartamente sau case. Angajații DAS se mai implică în diverse probleme, precum înscrierea la școală, depistarea psihoterapeut adecvat nevoilor sau în găsirea unui loc de muncă.

Căminul 22C a fost selectat Centrul Județean de Conducere și Coordonare a Intervenției Timiș ca o destinație viabilă pentru cei care au fugit din calea războiului. Există o schemă de compensare financiară pentru instituțiile și privații care oferă aceste servicii.

„Gazdele lor primesc 20 de lei pe zi de persoană pentru hrană, în timp ce pentru găzduire iau 50 de lei. Aceste sume sunt decontate prin ISU. În cazul celor cazați la 22C, decontarea se face pe persoană juridică, ele aparținând de Universitatea Politehnica”, îmi spune Dalina. Mecanismul care a stabilit aceste cote a devenit neoficial cunoscut drept Programul 50/20, reglementat prin OUG nr. 15 a acestui an.

Există și un spațiu în care beneficiarii își pot spăla rufele. Pentru hrană, se pot folosi de tichetele sociale primite de la ONG-uri ca să-și achiziționeze ce doresc și pot folosi bucătăria comună în care am luat câteva dintre interviuri pentru gătit și depozitat de alimente.

„În plus, banca de alimente oferă sprijin celor e la LOGS, și celor de la SCOP, și atunci se mai oferă și alimente pe lângă tichetele sociale”. Iar o a treia sursă de obținere a unor necesare alimentare în Timișoara este Intersect, magazinul social despre care ți-am povestit săptămâna trecută.

Acest articol a fost realizat cu ajutorul burselor de jurnalism oferite prin programul de sprijin al refugiaților din Ucraina, Oxfam — „Integration Program for Refugees”, gestionat local de Fundaţia Comunitară Timişoara, finanțat cu ajutorul UK aid din partea Guvernului Britanic, coordonat la nivel naţional de Federaţia Fundaţiile Comunitare din România — FFCR.

Mulțumesc, Sebastian, pentru traducere!