Dacii n-aveau biciclete

Am con­vin­ge­rea că există în so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească o ener­gie la­tentă, o ten­siune stă­pâ­nită, gata să iasă la su­pra­față atunci când con­di­ți­ile priel­nice se în­de­pli­nesc. În cea mai mare parte ea e ali­men­tată de con­vin­ge­rea fermă a unei ma­jo­ri­tăți că lu­mea nu func­țio­nează în pa­ra­me­trii săi nor­mali și că ceva tre­buie ne­în­târ­ziat fă­cut pen­tru a co­recta lu­cru­rile. Nu toți ce­tă­țe­nii au însă în­cli­na­ția na­tu­rală spre ac­țiune și de aceea nu toți se ma­ni­festă ac­tiv în mo­men­tul când apare un pre­text con­ve­na­bil ‑ dar ener­gia lor la­tentă se trans­feră, fie și par­țial, că­tre cei mi­li­tanți, dor­nici să‑și ex­prime pu­blic ne­mul­țu­mi­rile. Ac­ti­viș­tii de pro­fe­sie sau de con­junc­tură știu că în spa­tele lor există o masă im­por­tantă de nemulțumiți.

Dar de la a con­stata că lu­mea se în­dreaptă că­tre o di­rec­ție greșită și până la a con­veni care e cea co­rectă, e cale lungă și obo­si­toare. Ne­ce­sită re­flec­ție, in­for­mare, con­sul­tare re­ci­procă, com­pro­mis. Obiec­tive greu de atins într‑o so­ci­e­tate care e obiș­nu­ită cu cio­ro­vă­i­ala veș­nică, care încă nu are gra­dul de ci­vi­li­za­ție fa­vo­ra­bil di­a­lo­gu­lui fer­til. Nu rămâne de­cât va­ri­anta pro­tes­tu­lui ne­con­te­nit, dez­in­for­mat, ade­sea ex­ce­siv, fără so­lu­ții con­crete. Cam asta e si­tu­a­ția miș­că­ri­lor de tip #uni­ți­sal­văm: o masă de ac­ti­viști con­junc­tu­rali, dor­nici de a‑și des­cărca frus­tră­rile per­so­nale, une­ori ma­ni­pu­lați dis­cret de gru­puri de in­te­rese, ne­in­te­re­sați de in­for­ma­ția com­pletă și co­rectă, ci doar de ob­ți­ne­rea unei sa­tis­fac­ții ime­di­ate de ge­nul “am oprit ex­ploa­ta­rea”, “am sto­pat defrișările”.

Citește tot articolul