Apel către mame frustrate

Ananda Balasana, poziție de yoga cunoscută și sub numele de “Happy Baby Pose” (“Poziția Bebelușului Fericit”)

De nenumărate ori am spus că românii sunt extraordinar de versați în opinii legate de politică și fotbal. Însă, în cazul româncelor, lucrurile merg mult mai departe și anume suntem cu toate experte și în creșterea copiilor. Prin urmare, deși nu mă văd prea curând pediatru sau expert, dați-mi voie să arunc și eu o fisă în fântâna cu păreri.

Parentingul nu e ceva ce interesează pe mulți, până în clipa în care au proprii copii. Așa a fost și cazul meu, care am luat prima (anti-)lecție de parenting de la o doamnă din H&M, pe vremea când eram însărcinată. Probabil că am acordat atenție evenimentului doar pentru că era iminentă și schimbarea mea în părinte. Doamna de față era însoțită de o fetiță de aproximativ 5–6 ani, simpatică și cuminte, care tocmai își ștersese nasul. Ingenuu, și-a întrebat mama, arătând spre batista de hârtie: “mami, acum ce să fac cu asta?”. În acel moment, s-au dezlănțuit furiile iadului într-un mod complet neașteptat. Doamna a început să zbiere către fetiță că nu e treaba ei, nu e ea coșul ei de gunoi să-i arunce mizeriile, că nu se descurcă niciodată singură, că pune întrebări tâmpite etc., inclusiv deja-celebrul “nu am timp de prostiile tale!”. Am luat o gură mare de aer și mi-am promis să încerc să nu mă frustreze propriul copil.

Spun “să încerc” pentru că nimeni nu e perfect. De obicei articole precum acesta de față uită să menționeze că, oricât de doxă de parenting e cineva, îi mai scapă câte un moment în care ridică tonul, se repede, se sperie sau pur și simplu uită teoriile moderne. Dar, dincolo de scăpări, nu suntem animale. Putem învăța și putem privi lucrurile cu obiectivitate. Dragi mame sau viitoare mame, copilul nu “se învață în brațe”, nu “e răsfățat”, nu “e prost”, nu “trebuie dresat”. Copilul e în aceeași măsură om ca și noi. Da, noi, cărora ne place afecțiunea și vorba bună, ne place să fim atinși cu tandrețe și luați în brațe când plângem. Vorba unui celebru vers: “cui nu-i place dragostea?”.

Articolele de parenting, pe care le puteți găsi pe Internet fără prea mari eforturi, vorbesc despre modul în care se dezvoltă creierul copilului în mod corect. Spoiler: nu atunci când părinții urlă la el sau îl ignoră. Aceleași articole vă pot vorbi despre modul în care am evoluat ca societate prin instincte primare precum cel de îngrijire a copiilor, nu prin “mai lasă-l să plângă, că așa își face plămânii”. De altfel, studiile recente demonstrează fix comportamentul primitiv ca fiind cel mai benefic pentru bebeluși: alăptatul la cerere, contactul piele-pe-piele și liniștirea imediată… ca pe vremurile în care copiii stăteau lipiți de mama vânător-culegător și plânsul putea semnala disconfort sau pericol. Stressul se transmite bebelușilor, iar un copil învățat cu un mediu ostil va avea mari dificultăți în a se acomoda într-o colectivitate prietenoasă.

Și încă ceva, pentru amatorii teoriei că nu contează dacă urli la copil când e mic, pentru că uită: chiar dacă nu înțeleg cuvinte, bebelușii înțeleg tonalități, iar încrederea în lume se formează în perioada 0–2 ani, fix perioada pe care “o uită”. Recurg așadar la o altă expresie populară, inversată de această dată: “uită, dar nu iartă”.

Cred că nu trebuie să “curgă” frustrarea personală în viața persoanelor din jur, indiferent de vârsta lor. Diferența, însă, este că un adult poate înțelege momentele dificile, pe când la copil e mai greu de corectat răul făcut. Nu urlați la copil pentru că vă întreabă ce să facă cu șervețelul, nu vă răzbunați pe el pentru nopți nedormite și colici, nu vă frustrați pe simpla lui existență.

Da, se poate.

Acum vreo lună și ceva, am avut un weekend greu și m-am trezit dimineața ca lovită de tren, în plânsetele copilului înfometat. În timp ce m-am ridicat să îl iau din pătuț, mă gândeam că îmi va fi imposibil să supraviețuiesc zilei, la cât de obosită sunt. Ajungând la copil, dintr-o dată mă recunoaște, tace și arborează un zâmbet șugubăț, de la o ureche la cealaltă. Îi zâmbesc înapoi și uit de orice oboseală. De la capăt, cu curaj, fără frustrare. Da, se poate.

Like what you read? Give Călina Tutunaru a round of applause.

From a quick cheer to a standing ovation, clap to show how much you enjoyed this story.