De ce au uitat tinerii să zâmbească?

Îmi aduc aminte că Părintele Teofil zicea că Dumnezeu ne zâmbește și cei care vi-l amintiți pe Părintele Teofil nu cred că vi-l puteți aminti altfel decât zâmbind. Zicea Părintele Teofil că Dumnezeu ne zâmbește, că ne-a luminat cu zâmbetul feței Sale și prin aceasta încerca să ne spună că Dumnezeu ne este favorabil și că și noi trebuie să știm să-I zâmbim lui Dumnezeu.
Tristețea nu este compatibilă cu tinerețea
Se pot identifica multe cauze pentru care tinerii sau oamenii nu zâmbesc, începând de la cauze fals duhovnicești până la probleme reale, probleme de viață.
De ce sunt tinerii triști? Există foarte multe cauze. Există o tristețe duhovnicească. Zicea tot Părintele Teofil că un sfânt trist este, de fapt, un trist sfânt, un om trist care s-a sfințit și astfel a ajuns să fie un sfânt trist. Dar zicea că, în general, creștinismul este o credință a bucuriei și însăși asta înseamnă Evanghelia, înseamnă o veste bună. Când afli o veste bună poți doar să te bucuri.
Nu știu dacă este neapărat o situație dominantă dar, într-adevăr, sunt mulți tineri triști. Or, tristețea nu este compatibilă cu tinerețea. Și de aceea Părintele Teofil era zâmbitor, era bucuros, era vesel: pentru că era tânăr. Prima mea întâlnire cu Părintele Teofil a fost când eu aveam 16 ani și Părintele Teofil avea în jur de 65 de ani. Ceea ce am simțit eu atunci, ca un tânăr necredincios ce eram, a fost că Părintele Teofil era mult mai tânăr decât mine. Deci am simțit că un bătrân de 65 de ani era mai tânăr, calitățile tinereții erau mai prezente în persoana lui, în ființa lui decât în mine, care eram, cum s-ar zice, în plină vârstă a adolescenței, a tinereții. Se simțea mai tânăr.
De ce sunt tinerii triști?
Câteva cauze pentru care se întâmplă să fie tinerii triști, pe care le-am identificat — sigur sunt mai multe –, ar fi: prima — singurătatea, a doua — neîncrederea în sine, a treia — incapacitatea de a-și gestiona propriile dorințe, faptul de a fi posedați de niște dorințe pe care nu le pot stăpâni.

Omul este un căutător al prieteniei
Singurătatea ar fi o cauză principală pentru că tinerii, în general, sunt foarte dependenți de grup și ar face orice sacrificii pentru a fi integrați în grup, în anturaj. Ei, de multe ori, ajung chiar să-și calce pe conștiință și să facă lucruri cu care nu sunt de acord, care sunt împotriva propriei conștiințe, doar de dragul de a fi asimilați de grup, de anturaj.
Această dorință de împrietenire este foarte prezentă. Dacă e să ne amintim toți de perioada tinereții, vedem că în acea perioadă chiar îți cauți un grup care să aibă căutări asemănătoare cu ale tale, care să gândească ca și tine, care să simtă ca și tine. De ce? Pentru că așa suntem făcuți de Dumnezeu. Suntem făcuți de Dumnezeu ca și ființe sociale. Și când spunem Dumnezeu, vorbim de Sfânta Treime. Cum L-am putea redefini pe Dumnezeu? Cred că un cuvânt foarte potrivit ar fi acela de relație. Zici Treime, zici relație. Adică Dumnezeu nu este singur, nu este izolat. Există o permanentă relație între persoanele Sfintei Treimi, care se dăruiesc și se primesc una pe cealaltă total. Și atunci omul, fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, este și el, să zicem așa, dependent de relație și este un căutător al relației, este un căutător al prieteniei.
Cuvântul persoană vine de la a privi în față. Deci calitatea de persoană implică de la sine relație — să privești în față, să privești pe cineva, să privești în față pe Dumnezeu. Cu toții avem această căutare după relație, după relația de prietenie, pentru că, așa cum zicea Părintele Teofil, prietenia este cel mai frumos lucru din viață și singurul care este nealterabil și după moarte, este singurul care rămâne în veșnicie.

Marele absent din propria ta viață
Sunt tineri care, în mod paradoxal, în mijlocul aglomerației sunt singuri și nu pot să-și găsească un grup cu care să se identifice. Și din această cauză suferă. Este și un deficit, am putea spune paradoxal, al mijloacelor de comunicare, acela că în loc să faciliteze comunicarea, dimpotrivă, îi izolează pe oameni. Adică oamenii nu se mai întâlnesc față către față, ci ajung să comunice interfață către interfață. Ajung să comunice prin intermediul unor interfețe, cum sunt rețelele de socializare, unde într-adevăr există o aparență a comunicării, există o aparență a apropierii, dar, de fapt, totul este foarte fals. Pentru că acolo, în spatele măștii pe care o presupune interfața de calculator, se poate abera la infinit. Adică poți să-ți construiești, să-ți deconstruiești, să-ți reconstruiești, să-ți redefinești profilul cum vrei tu.
Și aceasta este iarăși una din problemele cu care se confruntă tinerii, aceea că au o personalitate contrafăcută. Adică le este foarte greu să mai fie ei înșiși și atunci își compun propria personalitate, propria identitate din clișee. Noi, care suntem din generația de dinainte de revoluție, care ne-am început sau ne-am terminat adolescența înainte de revoluție, aveam o problemă în sensul acesta. Zic problemă între ghilimele pentru că noi trebuia să ne definim propria identitate, trebuia să ne definim cine suntem, trebuia să ne definim felul în care să ne raportăm la ceilalți. Or, acum nu mai este deloc greu acest lucru, e suficient să preiei niște clișee de comportament, de îmbrăcăminte, de raporturi de prietenie. Cum să vorbești, cum să te îmbraci, cum să arăți, o grămadă de astfel de clișee. Și îți compui identitatea din astfel de clișee. Nu mai trebuie să-ți bați tu capul cum să fii tu însuți. E mult mai facil să preiei astfel de clișee din universul mediatic și să-ți compui relațiile pe baza lor, mai ales că aceste clișee sunt foarte comune și foarte ușor acceptate. Ele sunt fie din reviste, fie din filme, care, în general, sunt ușor asimilate de către tineri. Și atunci la ceea ce se ajunge este absența din propria viață. Adică ajungi ca tocmai tu să fii marele absent din propria ta viață și locul tău să fie preluat de către aceste false identități, aceste clișee, aceste fațete nefirești ale propriei personalități.

Lupta pentru întreaga înțelepciune
O altă sursă de întristare pentru tineri este neîncrederea în sine. Neîncrederea în sine de multe ori este legitimă, alteori este artificială. De multe ori apare o neîncredere în sine artificială din cauza unor modele dominante și a unor, să zicem, măsuri în care tu nu intri, în care tu nu te potrivești. Adică societatea a fabricat modele și de tineri, și de tinere și îți dai seama că tu nu te identifici cu nici unul dintre acele modele. Și atunci nu mai ai încredere în tine. Există și o neîncredere în sine legitimă, atunci când omul își pierde integritatea. Atunci când faci păcate și când faci lucruri care sunt împotriva propriei conștiințe, atunci îți pierzi integritatea, începi să te ciobești și îți pierzi încrederea în tine, îți pierzi curajul.
Tinerețea este o perioadă foarte dificilă, cu foarte multe îndoieli, dar cei care reușesc să-și păstreze integritatea și să iasă integri din această perioadă foarte tulbure, după aceea parcurg viața foarte ușor, le este foarte ușor să intre în viață și își duc viața cu bucurie. Această integritate numită de Sfinții Părinți întreaga înțelepciune nu se referă numai la fecioria trupească, ci la starea de feciorie, la starea de puritate, la starea de integritate.

Această stare de puritate, de feciorie o ai la început natural. Ai o inocență naturală, firească în copilărie, dar după ce încep frământările, după ce se activează instinctele, după ce se activează și bagajul de moștenire spirituală, care poate să fie, de multe ori, negativă sau să aibă o mare pondere negativă, după ce se activează toate aceste forțe interioare, inocența se poate păstra doar printr-o luptă. O luptă pentru care trebuie să fii foarte motivat ca să o duci.
Apoi, dacă ajungi să faci păcate, ajungi să-ți pierzi încrederea în tine. După aceea și când te angajezi în viață nu mai ai curaj, pentru că știi că nu te poți baza pe tine, pentru că te știi slab, știi că ai cedat în fața unor ispite, ai cedat în fața unor provocări și cumva ai gustul acesta al înfrângerii. Când apare, în viață, un obstacol nu mai ai încredere în tine că poți să treci. Pe când dacă ți-ai păstrat integritatea, ai această încredere în tine și aproape că nu este nimic imposibil, nu consideri nimic imposibil, pentru că tu te-ai exersat deja în lupta cu tine însuți. Când te-ai învins pe tine însuți, când ți-ai învins propriile neputințe, problemele din afară sunt o nimica toată. Deci, când ți-ai depășit problemele tale interioare, când te-ai biruit pe tine însuți, poți să birui foarte ușor și viața, și orice lucru care vine din exteriorul tău, care vine din afara ta.
Să nu-ți dorești ceea ce nu se poate
O altă cauză pentru tristețe și pentru întristare este dependența omului față de propriile dorințe. Ceea ce face, în mod negativ, în mod malefic, societatea de astăzi este aceea că exacerbează dorințele, generează dorințe pentru a le putea exploata. De multe ori când noi ne gândim că cineva este egoist, când încercăm să ne definim egoismul, ne gândim că eul ar fi centrul propriilor preocupări. Asta și înseamnă cuvântul egocentric, adică centrat pe ego. Dar nu este așa. Omul egoist nu este centrat pe sine, ci, dimpotrivă, eul devine marginal. Ceea ce se poziționează în centru sunt dorințele pe care le are omul și eul este un satelit care orbitează în jurul propriilor dorințe, pe care el nu le mai poate stăpâni. Și atunci ceea ce se întâmplă, de fapt, cu un om egoist este aceea că eul i se diminuează. Abia când ajunge omul să fie liber de propriile dorințe, în relație cu Dumnezeu, abia atunci Dumnezeu pune în valoare și afirmă eul omului.

Zicea Părintele Teofil că el a trăit la Mânăstirea Sâmbăta ca în rai pentru că niciodată nu și-a dorit ce nu s-a putut. Și zicea și Părintele Iustin Miron că este foarte important în viață să știi să-ți stăpânești dorințele, să nu-ți dorești ceea ce nu se poate, pentru că, dacă ajungi să fii stăpânit de astfel de dorințe, ele ajung să te posede și atunci eul nu mai este liber.
Instinctele firești, așa cum le-a sădit Dumnezeu în om, au o limită firească a lor. Dacă se alterează, instinctele se transformă în patimi, care nu mai sunt firești, ci, dimpotrivă, orice patimă tinde să treacă la guvernare, să stăpânească eul, să subjuge eul, astfel încât eul să argumenteze, să justifice patima, s-o hrănească și s-o susțină. Deci asta se întâmplă atunci când instinctele scapă de sub control și ajung să devină dominante. De aceea Biserica are această lucrare de asceză creștină prin care tocmai asta se face, se disciplinează instinctele. Am putea spune că se domesticesc instinctele astfel încât ele să nu se mai manifeste sălbatic și să nu tindă să acapareze puterea și să subordoneze sufletul omului propriei dominații.
La tineri se vede, de multe ori, această incapacitate de a-și stăpâni dorințele, pentru că este și o perioadă în care ele se activează. Acesta este, de fapt, momentul de trecere de la copilărie la starea de adolescență, este momentul în care se activează instinctele. Și atunci, de multe ori, chiar în curiozitatea de copil și în dorința de cunoaștere de sine, tânărul cade pradă acestor instincte și nu știe să și le stăpânească.
Senzualitatea este atașată comerțului
Pe de altă parte, vedem că societatea de consum stimulează foarte mult manifestarea instinctelor, în special a senzualității, pentru că sunt niște impulsuri foarte puternice în ființa omului; sunt cel mai ușor de creat; generează o impresie foarte puternică asupra omului. De aceea senzualitatea este atașată comerțului. Și vedem fel de fel de asocieri absurde între senzualitate și centrale termice sau lac de parchet. Te miri ce asocieri se creează, bineînțeles, inteligent, pentru că gândirea omului este o gândire de tip asociativ. Dacă pui două lucruri unul lângă altul, creierul face asocierea între acele două lucruri. Deci asocierile, chiar dacă sunt absurde, nu sunt întâmplătoare. Sunt absurde din punct de vedere rațional, dar acele genuri de mesaje nu vizează raționalul, ci vizează iraționalul.
Ca să vă dau un exemplu, pe orice pachet de țigări sau pe orice afiș de reclamă la țigări există un mesaj rațional și un mesaj irațional. Și întotdeauna iraționalul bate raționalul, cu toate că acolo scrie negru pe alb că fumatul ucide. Toate mesajele raționale sunt foarte clare, foarte precise, fără echivoc, dar mesajul irațional bate mesajul rațional.
Cum vă ziceam toate aceste mesaje au rolul de a stimula senzualitatea pentru ca după aceea să fie controlată și exploatată. Dacă priviți cu atenție tot, începând de la videoclipuri, la reclame ș.a.m.d., vedeți cât de mult se insistă pe stimularea senzualității. De ce? Pentru că este cel mai puternic impuls din ființa omului. Astfel că atunci când se activează, de multe ori prematur, aceste instincte se activează cu o putere pe care tânărul foarte rar poate să o controleze, foarte rar o poate gestiona. Și atunci dorințele scapă de sub control și se manifestă de la sine. Și tânărul ajunge să fie posedat de aceste dorințe, iar dacă nu și le satisface, este din nou trist.
Ar mai fi multe de detaliat pe aceste subiecte. Am vrut doar să deschid câteva perspective. Bineînțeles că la toate aceste alternative ale tristeții există și alternative ale bucuriei, ale fericirii, dar care nu sunt simplu de realizat și am putea spune că, de multe ori, sunt paradoxale. Adică nu se identifică cu ceea ce ne închipuim noi. Calea către fericire, de multe ori, este exact alta decât cea pe care ne-o închipuim noi sau cea pe care ne-o sugerează utopiile mediatice din ziua de astăzi.
Părintele Pantelimon Șușnea
Fragment din conferința „Despre tinerii care au uitat să zâmbească”, Brașov, 7 februarie 2015
Citește și articolul Cine este cel fericit?

