Dragostea este bucurie

© 2014 Părintele Pantelimon

Uneori cuvintele simple ale Scripturii ni se par învechite, fără legătură cu viața noastră, alteori un puzzle de nedezlegat. Ce ar trebui să înțelegem din pilda fiului risipitor?

Icoana ce zugrăvește dragostea lui Dumnezeu față de om

Părintele Iustin: Pilda fiului risipitor se găsește numai în Evanghelia de la Luca. E pilda mea preferată. Este o icoană a dragostei, o icoană în care e zugrăvită dragostea lui Dumnezeu față de om. În pilda aceasta Dumnezeu avea doi fii. Prin cel care a stat acasă se poate înțelege poporul lui Israel, iar prin fiul risipitor restul popoarelor. Sunt multe înțelesuri în textele biblice. Sunt niveluri infinite de înțelegere. Nu e ca în înțelesul logic: o realitate materială o explicitezi și gata. În plan duhovnicesc nu e așa.

Niciunul dintre fii nu își iubea tatăl. Unul merge să se realizeze prin sine, pentru sine, iar celălalt îl închipuie pe credinciosul ateu, credinciosul fără Dumnezeu. Să știți că, de multe ori, și noi suntem atei în rugăciunile noastre; ne rugăm, dar e strict formal, ca și când nu ar exista Dumnezeu, ca și când nu e prezent Dumnezeu acolo. Suntem în diferite ipostaze și noi.

Fiul cel mic și-a luat averea și a plecat ca să se realizeze singur, prin sine și pentru sine, după voia proprie. La fel a plecat la drum civilizația aceasta neopăgână produsă în țările creștine, fără Dumnezeu. S-a realizat prin ea însăși și pentru ea însăși, și acum e îngenuncheată. Dar ce ne spune Dumnezeu? „Fără Mine nu puteți face nimic”. „Cel ce adună fără Mine risipește”.

Iubirea tatălui l-a întors pe fiu

Tatăl a fost cel care, prin iubire, l-a întors. El nu avea putere să se întoarcă. Fiul, prin voia lui a ajuns într-o împărăție a morților, a demonilor. Iată unde duce voia omului: în iad! Acum, cred că înțelegem cuvântul Sfântului Varsanufie, din Filocalia 11, care zice că „Cel care face voia sa, face voia diavolului”. Putem spune: Cum, că eu nu sunt diavolul? Chiar așa? Chiar așa! Prin voia omului lucrează foarte bine diavolul, este un teren al lui. Omul are o fire căzută. Și prin firea lui căzută diavolul lucrează foarte bine. Noi nu câștigăm decât pe terenul binelui.

Fiul a descoperit dragostea tatălui în el și, în dragostea tatălui, s-a descoperit pe el. Zice: s-a întors înspre sine, și-a venit în sine. S-a întors înspre sine și s-a întâlnit cu dragostea tatălui care era imprimată în sine și, prin acea dragoste, s-a văzut pe sine. Acea dragoste i-a dat putere. Spuneau unii părinți că el s-a întors pentru că a descoperit că e iubit.

© 2013 Ilarion Moga

Avem identitate numai în măsura în care ne raportăm la Tatăl nostru

Părintele Pantelimon: El a plecat pentru sine și era numai cu sine, iar când s-a întors în sine, s-a descoperit pe el nu ca un sine izolat, ci ca pe un fiu al tatălui său. Și-a dat seama că nu este un om la voia întâmplării în lumea aceasta, ci aparține cuiva, aparține tatălui său. Ce înseamnă fiu al Tatălui? Înseamnă că suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, așa cum spune Scriptura. Noi nu avem o identitate în sine, avem identitate numai în măsura în care ne raportăm la Tatăl nostru, la Dumnezeu. Numai Dumnezeu este Cel care ne dă o identitate. Atâta vreme cât ne izolăm de Dumnezeu, ne pierdem orice identitate.

Fiul cel mic a ajuns să păzească porcii. Porcii simbolizează necurăția demonilor. Știți că pentru poporul Israel porcii erau animale necurate. Iar prin lumea aceea depărtată de țara tatălui se înțelege zona de influență demonică. El a ajuns să slujească unui locuitor din zona respectivă, la păstorirea porcilor, a animalelor necurate. Aceasta se întâmplă cu cineva care se rupe de Dumnezeu și vrea să fie el, prin sine. Se rupe de identitatea Tatălui.

Părintele Iustin: Pe el nu l-a întors un sistem, nu l-au întors niște idei, niște principii, niște realități impersonale, ci l-a întors o persoană. O persoană l-a mântuit pe el: tatăl lui. Dacă era să se întoarcă către ideea de bine, către drepturile omului, acolo rămânea. Așa, el a descoperit o persoană. Iar iubirea e relațională; nu iubești idei, iubești persoana.

Dumnezeu este tot timpul în așteptarea noastră

S-a întors, iar tatăl lui l-a întâmpinat. Acest lucru m-a impresionat cel mai mult în pilda aceasta: întâmpinarea pe care a făcut-o tatăl fiului. Citind pilda, mă întrebam: de unde a știut tatăl lui că vine? Nu avea și el de lucru pe acolo? Cum de l-a așteptat tatăl? Și, apoi, am găsit răspunsul: tatăl era tot timpul în întâmpinarea lui. Dragostea tatălui a rămas.

Dragostea cuprinde totul. Tot ce e valoare și bine e cuprins în dragoste. Cuprinde totul și pătrunde totul. De aici vedem trei caracteristici principale ale dragostei. Ele, desigur, sunt mai multe, și putem vedea aceasta în capitolul 13 din Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, însă prima caracteristică e răbdarea. Tatăl l-a răbdat (1) în prima fază; a văzut că nu-l iubește copilul său și l-a răbdat; și că-i trebuie averea și i-a dat-o. Și a răbdat și plecarea lui, și tot nu a spus nimic. Nu prin idei, prin dragoste. Nu prin sfaturi, prin dragoste. A mers numai pe dragoste. După aceea, când s-a întors, l-a iertat (2). E drept că și fiul și-a cerut iertare. Nu e așa: eu aștept să fiu iertat, dar nu-mi cer iertare și rămân în orgoliul meu. Ești creștin, trebuie să mă ierți. De ce nu mă ierți? Înseamnă că nu ești cum trebuie. Tu nu-ți ceri iertare, nu te întorci, nu părăsești răul pe care l-ai făcut. Aștepți ca celălalt să facă totul, aștepți ca celălalt să fie ca Dumnezeu și tu îți poți permite să fii ca demonul, pentru că ai și tu slăbiciuni, ești om. Dar celălalt nu e om? Deci tatăl l-a iertat și, după aceea, s-a bucurat (3). Vedem trei caracteristici mari, care dacă nu sunt, nu e dragoste: răbdare, iertare și bucurie.

© 2012 Mânăstirea Oașa

Este o pildă în Pateric despre vizita arhiepiscopului Chiril al Alexandriei în muntele Nitriei, unde erau numai călugări. A mers la bătrânul muntelui, care era de 90 de ani în muntele acela. Deci avea peste o sută de ani, 90 de ani avea de când era călugăr. Și l-a întrebat: „Avvo, ce-ai găsit mai mult în calea aceasta?” Deci cumva: Ce ți s-a părut mai important? Ce ți s-a părut esențial din tot ce ai trăit și ai văzut într-o viață de 90 de ani? Și el a zis: „A se osândi omul pe sine”. M-a mirat foarte mult răspunsul; eram mirean când l-am citit și țin minte că nu m-am mai putut gândi la altceva după aceea. M-am oprit din citit pentru că nu m-am așteptat. Nu a spus dragostea, nu a spus smerenia, nu a spus dreapta socoteală, ci osândirea de sine.

L-am întrebat odată pe Părintele Teofil Părăian: Știți, părinte, pilda aceea — părintele știa Patericul pe dinafară — și acum vă întreb și eu pe Sfinția Voastră: după atâția ani de mânăstire, ce ați găsit mai mult în această cale? Ce ați descoperit ca fiind mai important? Și părintele mi-a răspuns, fără să-mi termin cuvintele, spontan și direct: „Bucuria!”

Pentru ca iubirea să fie naturală, trebuie să fie supranaturalul prezent în ea

Ca să putem face lucrurile acestea, în dragostea noastră trebuie să intre și dragostea lui Dumnezeu. Dragostea noastră nu este naturală, pentru că nu există natural pur. Naturalul e alterat de rău, de păcat. Dacă nu există stare naturală a omului, pentru că e alterată de păcat, atunci nu putem vorbi nici de iubire naturală decât teoretic. Deci iubire nenaturală, iubire pătimașă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că există trei feluri de iubire: iubirea pătimașă, împotriva firii, iubirea naturală, firească, și iubirea suprafirească. Trei niveluri, trei feluri de iubire. Părintele Stăniloae îi spunea iubirii naturale iubire creștină.

Pentru ca iubirea să fie naturală, trebuie să fie supranaturalul prezent în ea, altfel nu e naturală prin ea însăși. Poți să ierți cu iubirea pe care o ai în mod obișnuit, iubirea împotriva firii? Spunem fiecare: Mi-a făcut cineva ceva, nu pot să-l iert. Și dacă iert, nu pot să uit. Te iert, dar nu te uit. Știm clar că nu este iertarea aceea deplină. Ca să putem ajunge să iertăm cu adevărat, trebuie să ajungem să iubim cu adevărat. Nu putem vorbi despre iertarea adevărată, fără să vorbim despre iubire adevărată, pentru că din iubire vine iertarea. La fel, nu poți răbda pe cineva dacă nu-l iubești.

© 2014 Părintele Pantelimon

Dragostea e unire

Cum se realizează îmbunătățirea iubirii pe care o avem?

Prin transfigurarea ei. Principalul mijloc prin care noi ne ridicăm în iubire este rugăciunea. Prin rugăciune se realizează cel mai bine unirea omului cu Dumnezeu. Și zic Părinții că această unire nu e rugăciunea, ci e mai presus de rugăciune. Această unire a omului cu Dumnezeu e numită dragoste. Dragostea e unire. Observați, între doi oameni care se iubesc, ce se realizează prin iubire? Unirea lor! Prin nimic nu poți realiza unirea aceasta ca prin dragoste.

Tot legat de dragoste, aș vrea să vă mai spun un cuvânt de la părintele Stăniloae, pe care sigur l-ați mai auzit: „Dragostea e singura forță care există, care poate să biruiască răul și poate să-l și convertească în bine”. Tot ce este lege, tot ce e la nivel uman, nu poate decât să îngrădească răul, să-l limiteze. Dar să-l desființeze și nu numai să-l desființeze, ci să îl transforme și în bine, aceasta numai dragostea o poate face. Deci o dragoste adevărată are caracteristici adevărate.

Noi vrem să avem răbdare adevărată, deplină, cu celălalt, vrem să-l iertăm. Cum să nu vrem? Vrem, dar nu putem. Nu putem să iertăm, nu putem să răbdăm, nu ne putem bucura. Am vrea și noi să ne putem bucura ca Părintele Teofil, să avem bucuria lui, dar nu putem. Ca să putem ajunge la toate acestea, trebuie să operăm asupra dragostei.

Iubiri sortite morții

Ce coboară dragostea și o face împotriva firii?

Păcatul și patima. Acestea fac să degenereze iubirea. Nu să o anuleze, ci să degenereze. Și atunci, ce ridică dragostea? Virtutea. Fiecare virtute — bineînțeles, practicată, lucrată — contribuie la ridicarea dragostei, la îmbunătățirea dragostei dintre noi. În felul acesta ajungem noi să iubim mai mult: prin virtute.

Ființa virtuții este Hristos, în El este orice virtute și din El vin toate virtuțile, iar noi ajungem virtuoși prin participarea la virtuțile Lui, nu prin nevoință. Nevoința ne aduce numai în comuniune cu El, realizează comuniunea, iar participarea la virtute, aceea e virtutea. Virtutea, pe care o am eu sau cea pe care pot să o am, e dar și participare. Nu e produsul meu. Pentru că nu e de natura mea, e de natură divină, dumnezeiască. Harul care vine în dragostea firească a omului ridică nivelul dragostei. Deci dragostea e la nivelul omului și la nivelul Domnului. Și omul iubește, și Domnul iubește. Dragostea la nivelul nostru, numai cu noi și prin noi, cade.

Sunt atâția oameni care se iubesc, se căsătoresc, dar care nu sunt credincioși, nu participă la dragostea lui Dumnezeu. Ce se întâmplă cu dragostea lor? La început se iubesc atât de mult, apoi ajung să nu se mai iubească. Cum? E o dragoste la nivelul firii, e o dragoste în care e impusă voia omului. Aceasta înseamnă că deja s-a deschis accesul diavolului. Odată ce tu vrei pe cineva sau cineva te vrea pe tine, e voia ta. E la nivelul omului. Sunt voile oamenilor acolo și sunt și patimile lor. Acolo diavolul are acces liniștit. Dragostea aceea e sortită morții și piere. Câți se mai iubesc? Să-i văd eu pe aceia care se iubesc cu adevărat fără Dumnezeu! E imposibil fără Dumnezeu! Sunt iubiri sortite morții, iubiri otrăvite de păcat. Sunt ca focul de paie. Țin o vreme, apoi se transformă într-o sumă de reguli, principii de conviețuire, tot felul de mărunțișuri umane care încearcă să înlocuiască dragostea, relații fizice care caută să compenseze dragostea. Dar nu sunt dragoste. Dragostea noastră umană e mai mult o capacitate prin care noi accesăm dragostea divină, adevărata dragoste.

Părintele Iustin Miron și părintele Pantelimon Șușnea

Fragment dintr-un dialog cu tinerii în duminica fiului risipitor, 21 februarie 2009