Dumnezeu judecă întotdeauna contextual

Cum se tămăduiesc traumele din copilărie, din familie, care produc blocaje?
Să știți că, de multe ori, propriile neputințe sunt scara pe care ne urcăm la cer. Adică lupta cu propriile insuficiențe, cu propriile patimi, este o sursă mare de capital spiritual, care dă o forță interioară omului. Mulți oameni s-ar dori pe sine să fie nepătimași nu din dorința de nepătimire, ci din dorința de confort psihic sau confort sufletesc. Adică să fie totul bine, să fie totul ușor. Dacă ești luptat de o patimă, aceasta atrage după sine un disconfort. Or, nu trebuie să fim atât de dependenți de confort, chiar și duhovnicesc. Ai o patimă? Aceea e crucea ta, cu ea te lupți, ea e sursa ta de câștig spiritual.
Adică noi nu câștigăm duhovnicește doar din rugăciune, doar din post, doar din priveghere sau doar din alte fapte bune, ci câștigăm și din lupta cu propriile patimi. Este o pildă în Pateric în care se spune despre un avvă că avea un ucenic și că în fiecare seară stăteau până târziu în convorbiri duhovnicești. Și zice că, la un moment dat, stând într-o astfel de convorbire, bătrânul a adormit. Ucenicul avea obiceiul ca înainte de a pleca la chilie să ia binecuvântare. Și atunci, dacă bătrânul adormise, se gândea ce să facă, să plece sau nu. Și s-a luptat el mult timp. Zice că de șapte ori i-a tot venit gândul să plece fără să ia binecuvântare și n-a plecat. Și, la un moment dat, bătrânul s-a trezit, l-a văzut, și i-a zis: De ce n-ai plecat? N-am apucat să iau binecuvântare. Și a zis: Trebuia să te duci. I-a dat binecuvântare și s-a dus și s-a culcat. După care bătrânul a avut o vedenie în care a văzut șapte cununi și un glas i-a spus: Uite, aceste șapte cununi au fost dobândite de ucenicul tău în această noapte. Și l-a chemat și l-a întrebat: Ce-ai făcut noaptea aceasta? Zice: N-am făcut nimic. Ba, să-mi spui exact toate gândurile pe care le-ai avut. Și atunci i-a spus: De șapte ori am avut gândul de a pleca fără binecuvântare și am biruit acest gând. Deci prin aceasta arată că fiecare biruință, și a unui gând, este încununată. Și atunci, tu, când te lupți cu propriile neputințe, cu propriile patimi, când ai cele mai mărunte victorii asupra unei neputințe, chiar pentru un gând biruit primești un dar de la Dumnezeu.
Nu trebuie să ne speriem. Dumnezeu judecă tot timpul contextual. Adică Dumnezeu nu judecă realizările, ci judecă strădaniile. De exemplu, un om care n-are niciun fel de tare, care se naște într-o familie echilibrată, care îl susține, este și dotat intelectual, este dotat din toate punctele de vedere, deci are tot ce-i trebuie, poate nu își lucrează potențialul lui la maxim, dar din punct de vedere formal are rezultate foarte, foarte bune. Ca și un copil care este foarte dotat, are numai note de 10, dar el nu învață deloc, nu-și face deloc temele, doar ce prinde de la școală, ce prinde din clasă. Și există altul care abia ia un 5, nu este deloc dotat intelectual, dar pentru acel 5 se străduiește foarte mult. În fața lui Dumnezeu, acela cu 5, deci cu rezultate foarte mici, este mai mare decât cel cu 10, pentru că și-a lucrat potențialul pe care l-a avut.
Și atunci, nu trebuie să fim așa de afectați de ceea ce suntem, să ne împăcăm cu ceea ce suntem, să lucrăm în condițiile pe care le avem, să ne împăcăm cu viața pe care o avem și să ne împăcăm cu noi înșine. Și pentru orice mică victorie împotriva unui gând, a unei neputințe a noastre, Dumnezeu ne răsplătește.
Deci să nu alergăm nici măcar după acest confort duhovnicesc. Cumva ne-am vrea într-o stare de despătimire. Noi nu trebuie să urmărim despătimirea, ci trebuie să urmărim lupta pentru despătimire. Adică nu să ne dorim o stare, să dobândim o stare, ci o condiție. Un creștin își trăiește condiția de luptător. Nu trebuie să dobândești, să ajungi la o stare și după aceea să lâncezești în starea respectivă. Moartea, din punct de vedere duhovnicesc, este pasivitatea.
Avem acea pildă cu bogatul căruia i-a rodit țarina și a zis: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” Și a auzit un glas: „În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”. Acel glas nu era condamnarea la moarte, ci era, de fapt, o constatare, o diagnoză a morții. Adică i s-a constatat moartea în momentul în care sufletul acela a încetat să mai lucreze, a încetat să mai dobândească. Și acest lucru se poate înțelege și pentru bogatul duhovnicesc, cel care din punct de vedere duhovnicesc a strâns multe bogății și acum vrea să se oprească din a mai lucra, din a mai strânge și alte bogății. Bineînțeles că bogatul avea și păcatul de a nu dărui altora din ceea ce a strâns el, un păcat care îl paște și pe cel care acumulează bunătăți duhovnicești numai pentru el însuși.
Noi trebuie să urmărim condiția de luptător, condiția de lucrător, nu condiția celui care a dobândit și acum se poate relaxa. Prin urmare, nu contează startul, nu contează de pe ce poziție pleci și nu contează unde ajungi, ci contează măsura în care îți lucrezi propriul potențial pe care ți l-a dat Dumnezeu.
Părintele Pantelimon Șușnea
Fragment din conferința „Despre tinerii care au uitat să zâmbească”, Brașov, 7 februarie 2015
Citește și articolul De ce au uitat tinerii să zâmbească?

