Mozaic de bune intenții și regrete
Una este să greșești cu mintea, alta este să greșești cu inima
Perioada Triodului începe cu Pilda vameșului și a fariseului, pildă în care ni se spune că doi oameni s-au suit la templu să se roage, adică s-au suit la templu să vorbească cu Dumnezeu. Și fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.” Iată că acest fariseu, din punct de vedere formal, îndeplinea prescripțiile Legii, însă era departe de Dumnezeu, pentru că-i lipsea smerenia. Domnul Hristos a spus ucenicilor și oamenilor: „învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”.
Pe când vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să și-i ridice către cer, ci își bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. De ce-și bătea vameșul pieptul? De multe ori, oamenii au mai degrabă tendința să se dea cu capul de pereți — la propriu — pentru că simt că greșesc. Dar una este să greșești cu capul, cu mintea, și alta este să greșești mult mai adânc, cu inima, sau să simți greșeala la inimă. De aceea vameșul, spre deosebire de alții, care simt nevoia să-și pedepsească gândirea, se bătea în piept.
Noi, de multe ori, ne trădăm neamul
Vameșii erau, în cadrul poporului evreu, niște trădători de neam, erau cei care se subordonaseră puterii asupritoare, puterii stăpânitoare a imperiului roman, erau perceptorii de taxe pentru imperiul care-i asuprea pe evrei. Erau considerați mai răi decât toți oamenii, de aceea și fariseul face distincția, zicând că nu este ca ceilalți oameni, și îi enumeră: nedrepți, răpitori, sau desfrânați, sau, și mai rău — zicea el –, ca acest vameș. Adică vameșii erau mai răi decât toți oamenii răi, cei mai răi dintre cei răi. Or, de multe ori, și noi, poate fără să ne dăm seama, ne asemănăm acestui vameș, tocmai prin acest defect al trădării de neam.
El era trădător al poporului Israel, dar, privit altfel decât politic, poporul lui Israel era poporul ales de Dumnezeu, poporul care primise revelația de la Dumnezeu și pe care trebuia să o întrupeze în viața sa ca popor, și astfel, prin sine, ca popor, să mântuiască și celelalte neamuri, să convertească și celelalte neamuri. Poporul lui Israel era, de fapt, o preînchipuire a Bisericii. Și noi, de multe ori, ne trădăm acest neam, adică ne trădăm Biserica din care facem parte. Și când zic Biserică sau neam al Bisericii nu mă refer la Biserică doar ca instituție, ci și ca organism. Adică partea văzută a Bisericii este numai vârful icebergului care iese peste linia mării, și dincolo, în planul care nu se vede, dincolo de luciul mării este restul neamului nostru, toți strămoșii, toți îngerii. Și cu ei suntem neamuri, și cu ei suntem înrudiți. Și atunci, și noi, de multe ori, ne trădăm aceste neamuri, îi trădăm pe îngeri, trădăm Biserica, Îl trădăm pe Însuși Dumnezeu.
Nu mai știm cine suntem și care ne e rostul
Se poate depăși această stare de trădare devenind conștienți. Noi, ca umanitate, am putea spune că trăim acum într-o stare de amnezie, ca un om care a suferit un accident, s-a lovit la cap, și și-a pierdut memoria, nemaiștiind cum îl cheamă, cine este și din ce neam se trage. Așa și noi, ca umanitate și ca oameni, am abdicat, ne-am pierdut memoria, nu mai știm care e rostul nostru aici pe pământ, nu ne mai înțelegem rostul, nu mai știm de unde ne tragem, așa cum s-a făcut genealogia până la Adam și până la Dumnezeu, și nu mai știm că suntem din neamul acesta, înrudiți cu toate puterile îngerești.
Care este rostul omului pe pământ? Rostul omului pe pământ este acela de a umaniza creația și, mai mult, de a îndumnezei creația. Noi ne raportăm la natură ca la un bun de exploatat, exploatăm natura, exploatăm omul, pe când, de fapt, noi suntem cei care trebuie să oferim naturii, nu cei care trebuie să luăm. Natura așteaptă de la noi. Ce așteaptă de la noi? Îl așteaptă pe Dumnezeu prin om, filtrat prin om, trecut prin om. Așa a creat Dumnezeu omul: ca împărat al creației; el trebuia să se îndumnezeiască și după aceea să transmită această calitate a umanității îndumnezeite și creației.
Trăim în această stare de amnezie, de uitare, nu mai știm cine suntem, nu ne mai înțelegem neamul, nu mai știm care ne este rostul. În loc să ne trăim demnitatea de împărați ai creației, trăim ca niște sclavi și, mai rău, trăim ca niște trădători, adică slujim puterii străine. Nu mai slujim poporului Israel, nu mai slujim Bisericii, nu-I mai slujim lui Dumnezeu, nu ne mai împlinim rostul pe care ni l-a dat Dumnezeu în mijlocul creației, ci am ajuns să slujim unei puteri străine, unei puteri asupritoare, adică duhului lumii și, mai rău, cezarului, împăratului acestei lumi, adică celui rău.
Trăim iluzia pocăinței, nu pocăința însăși
Din această stare de trădători ne putem ridica prin pocăință, dar pocăința nu înțeleasă ca lamentare, pentru că, de multe ori, noi avem tendința să trăim iluzia pocăinței, nu pocăința însăși. Adică ni se pare că dacă zdrobim câteva lacrimi și ne pare rău, și avem regrete, avem impresia că am făcut ceva. Și știți că se spune că drumul către iad este pavat cu bune intenții. Aș adăuga că este pavat, în mozaic, cu bunele intenții și cu regrete. Regretele n-au nicio valoare pentru că nu se identifică cu pocăința, pentru că nu schimbă nimic. Adică după ce verși câteva lacrimi, după ce-ți trece starea aceea emoțională, iar cazi în păcat. Nu se explică această recădere în păcat, dacă ai ajuns să-ți pară rău.
Pocăința nu înseamnă regret. Smerenia, durerea sufletească pe care o avea acest vameș nu era o durere emoțională, nu era o stare sentimentală autoindusă sau indusă, ci era efectiv starea de durere a sufletului, starea de suferință a sufletului. O stare profundă. Și spune Evanghelia că s-a întors mai îndreptat la casa sa, adică s-a întors mișcat, s-a mișcat ceva în el, s-a corectat ceva în el. Cel care a plecat către casa sa n-a mai fost cel care a venit acolo, adică s-a produs această schimbare.
Pocăința este o stare dinamică, o stare de lucrare
Pocăința este de fapt această lucrare cu toată ființa a faptelor bune. Păcatul este faptă indiferent la ce nivel se manifestă. Atitudinea este dincolo de orice gând. Am putea-o defini ca o așezare sufletească. Și păcătuiești la acest nivel, dincolo de orice formulare rațională. Deci fie că e la nivel de așezare sufletească, fie că e la nivel de gând, fie că e la nivel de faptă, orice păcat este o faptă. Și gândul este o faptă, și atitudinea este o mișcare. Și atunci, dacă vrei să te pocăiești, trebuie să iei în considerare fapta, adică să-ți schimbi atitudinea, să-ți schimbi gândurile. Dacă ai avut gânduri rele, să lucrezi gânduri bune, să ai mintea ca o grădină în care smulgi buruienile și cultivi gândurile bune. Nu doar le sădești, le și îngrijești ca să crească. Și faptele, la fel. Așadar, pocăința este dinamică; este, am putea spune, ofensivă, nu doar defensivă. Nu este doar o stare de regret, ci este o stare dinamică, o stare de lucrare.
Începem această perioadă a Triodului, și Biserica ne pune în față pe acești doi oameni pentru ca noi să facem din ei o sinteză. Adică dacă avem defectele amândurora — trădarea unuia, vânzarea de neam, slujirea puterii străine, nu lui Dumnezeu, și mândria, desconsiderarea celuilalt — să trecem de la această stare la starea care însumează virtuțile amândurora. Faptul că fariseul era mândru nu descalifica faptele lui, dar ne arată nu că faptele nu sunt importante, ci că este important în ce duh sau în ce scop faci anumite fapte. Faptele pe care le făcea erau poruncite de Dumnezeu, deci nu aveau cum să fie inutile sau să fie rele. Faptul de a fi drept, de a nu fi răpitor, de a nu fi desfrânat, de a posti, de a da din bunurile tale, sunt lucruri bune, dar nu sunt suficiente dacă nu sunt înjugate și cu smerenia.
Pentru această perioadă care precedă Postul Paștilor și tot ceea ce implică Postul Paștilor ca traseu de la căderea lui Adam din Rai până la Înviere, iată că ni se pun înainte acești doi oameni, ca noi să însumăm calitățile lor. Să luăm și faptele, care sunt un fel de trup al vieții duhovnicești, dar care, dacă nu sunt insuflate de duh, sunt ca un trup fără suflet, adică un cadavru. Și atunci, trupul acesta al faptelor trebuie să-l însuflețim cu virtutea smereniei, ca stare de conștiență, de anamneză, de trezire din uitarea care ne stăpânește pe toți și care ne pune în slujba celui rău, în loc de a fi în slujba lui Dumnezeu.
Părintele Pantelimon Șușnea
Fragment din predica la duminica vameșului și a fariseului, 1 februarie 2015
