Oglinzi reciproce
Iubiri sortite morții
Sunt atâția oameni care se iubesc, se căsătoresc, dar care nu sunt credincioși, nu participă la dragostea lui Dumnezeu. Ce se întâmplă cu dragostele lor? Se iubesc atât de mult de nu mai știu unii de alții, dar ajung să nu se mai iubească. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că este o dragoste la nivelul firii, o dragoste în care este impusă voia omului, unde a fost deschis deja accesul diavolului. Odată ce tu o vrei pe cutare sau cutare te vrea pe tine, este voia ta, este la nivelul omului. Sunt voile oamenilor acolo, precum și patimile lor. Acolo diavolul are acces liniștit. Dragostea aceea este sortită morții și piere.
Câți se mai iubesc cu adevărat, fără Dumnezeu? Este imposibil fără Dumnezeu. Sunt iubiri sortite morții, otrăvite de păcat, asemenea focului de paie: rezistă o vreme, la început, dar după aceea se termină. Pe urmă: sumă de reguli, principii de conviețuire, mărunțișuri umane care încearcă să înlocuiască dragostea, relații fizice care caută să o compenseze. Dar nu este dragoste. Dragostea noastră umană este mai mult o capacitate prin care noi accesăm dragostea divină, adevărata dragoste.
Pe măsură ce ne unim cu dragostea lui Dumnezeu, începem să iubim cu adevărat
Ce este dragostea lui Dumnezeu? Este energie. Dacă nu ar fi energie necreată — care să izvorască din ființa lui Dumnezeu — nu ne-am putea împărtăși de ea. Ne împărtășim de Dumnezeu, nu participând la ființa lui Dumnezeu, ci participând la energiile necreate care izvorăsc din ființa lui Dumnezeu. Așa ne împărtășim de Dumnezeu, așa ne unim cu Dumnezeu. Dacă noi ne putem împărtăși de dragostea lui Dumnezeu, rezultă că dragostea lui Dumnezeu este energie necreată. Această energie vine în om, preschimbă dragostea omului și o îndumnezeiește. Când ajungem la o relație de dragoste adevărată cu Dumnezeu, abia atunci avem dragoste adevărată față de om. Dragostea față de om izvorăște din dragostea față de Dumnezeu. Celelalte — tentativele nereușite de dragoste între oameni — pier. Doar atunci poți cu adevărat să-l ierți pe om, să-l rabzi, când ai dragoste pentru el, dragoste care izvorăște din dragostea pentru Dumnezeu.
Prin dragostea lui Dumnezeu ajungem la toate lucrurile bune. Tot binele, toată virtutea, nu fac altceva decât să ne scoată din egoism și să ne unească cu dragostea dumnezeiască. Pe măsură ce ne unim cu dragostea lui Dumnezeu, începem să iubim cu adevărat, dar numai transfigurând iubirea noastră, întrupând în iubirea noastră iubirea lui Dumnezeu față de noi.
Dragostea este unire. Prin dragoste îl și creezi pe celălalt, nu doar te unești cu el. Dragostea este și creație — recreație, este și cunoaștere. Când îl iubești pe celălalt, te unești cu el, îl aduci în tine și trăiești prin el. În lipsa dragostei trăiești prin tine. În prezența dragostei ieși din tine. Dragostea se jertfește, iese în întâmpinare, slujește celuilalt, uită de sine. Când îl iubești pe celălalt, tu ești foarte mic, aproape că nu mai exiști. Și poate că pentru tine nici nu mai exiști. Te miri de ceea ce vede celălalt la tine, de te iubește atât de mult, pentru că tu nu vezi nimic. Ajungi la cunoașterea de sine prin ieșirea din sine, iar prin trăirea sinelui celuilalt ajungi să te cunoști, să te vezi.
Spuneau Sfinții Părinți că „Hristos este oglinda omului”. Numai în Hristos te întâlnești cu tine cu adevărat. El este oglinda ta și în El ești restaurat, în El te întâlnești cu tine. Dar și prin celălalt: îl iubești, îl aduci în tine, trăiești prin el. O definiție a dragostei: trăirea prin celălalt. Îl aduci pe celălalt și îl pui în tine, trăiești în el fără să te desființezi pe tine. Până când în relația de dragoste nu trăiești prin celălalt, nu iubești. Trăirea prin el și pentru el, aceasta este dragostea. Mai mult decât atât: tu îi transmiți putere. El simte aceasta și devine mai puternic, mai bun, și astfel l-ai ridicat valoric, iubindu-l. Iubindu-l, activezi în celălalt potențe pe care le are, dar nu știe că le are.
Îl cunoști cu adevărat pe celălalt numai când îl iubești
Îl descoperi pe celălalt și celălalt te descoperă pe tine, iar tu te descoperi pe tine prin celălalt. Nu te descoperi pe tine prin tine însuți, pentru că nu te vezi. Numai descoperindu-l pe celălalt te vezi. Îl descoperi pe celălalt, activezi în el potențe pe care el nu știe că le are și devine mai mare; abia atunci se descoperă pe sine, când vede că este iubit. Iubirea ta îl ajută să se vadă, îl crește, îl potențează, vede ce este și ce poate fi, numai prin iubirea ta.
Dacă nu l-ai iubi, el nu ar crește și nu s-ar cunoaște. Tu nu-ți dai seama ce poți, ce potențial ai, dar celălalt, care te iubește, vede. Văzând și activând potențialul lui, iubindu-l, îl și cunoști cu adevărat. El nu se cunoaște pe el, așa cum îl cunoști tu, iubindu-l. Iubirea este un mod de realizare a cunoașterii, are o funcție gnoseologică. Ajungi să-l cunoști cu adevărat pe celălalt numai când îl iubești, dar nu poți explica cunoașterea aceasta.
Dacă nu-l iubești, poți zice despre cineva: îl știu, are calitățile acestea, defectele acestea, este tipul acesta de om; dar acest lucru este în afara iubirii. Când îl cunoști și îl iubești cu adevărat, pătrunzi în adâncurile ființei lui, prin iubire, și nu mai poți exprima ceea ce ai găsit, așa cum ai exprimat când nu îl iubeai, din afară. Din interior, este o cunoaștere ce nu poate fi cuprinsă în noțiuni, în concepte.
Te minunezi de ceea ce este celălalt, de ceea ce poate fi; celălalt pentru tine este o minune. El nu este o minune pentru el însuși, nu se descoperă pe el ca minune, tu îl descoperi pe el ca minune. La fel face și el față de tine: pătrunde în adâncurile tale, îți aduce energia lui, puterea dragostei lui și devii mult mai puternic și mai sigur pe tine. În plus, îți activează potențe care sunt în tine, începi să fii altfel, să gândești altfel. Asta a făcut iubirea lui. Tu privești spre el și te vezi pe tine potențat. El te potențează și se imprimă de tine. Tu te vezi pe tine în el, și astfel celălalt devine oglinda ta. La fel se întâmplă și cu tine: când iubești persoana cealaltă, o ridici. Potențând-o prin iubire, o adâncești foarte mult înlăuntrul tău — adâncire reală. Când celălalt privește pe urmă spre tine, te vede, dar se vede și pe el însuși, potențat. Putem deveni oglinzi unii pentru alții.
Nu numai Hristos este oglinda ta, ci și celălalt. Putem ajunge să ne creăm și să ne cunoaștem pe noi și pe ceilalți și să ne ridicăm prin iubire. La iubirea firească se adaugă harul lui Dumnezeu pentru că numai prin harul lui Dumnezeu, prin energia Lui, te adâncești în iubire. Dacă nu ar fi iubirea lui Dumnezeu la care să participi și totul ar fi la nivelul omului, ar începe patimile cu negura lor, cu ceața lor și nu ai mai vedea. Îl transformi pe celălalt în obiect prin care să-ți satisfaci egoismul propriu, plăcerile. Nu mai trăiești prin celălalt și pentru celălalt, trăiești prin tine și pentru tine, iar celălalt este un obiect de satisfacere proprie. Fiul risipitor s-a întors pentru că a descoperit că este iubit. Iubirea tatălui a fost cea care l-a ridicat, l-a întors și i-a dat putere. Cu aceasta trebuie să întoarcem noi oamenii.
Dragostea schimbă întreaga ființă
Iubirea celuilalt te schimbă și la nivel fizic. Când te privește celălalt și îi simți dragostea, te schimbi la față. Dragostea lui te schimbă, te îmbujorezi când îl vezi. Iar dacă îți schimbă fața trupului, îți schimbă și fața sufletului. Dragostea celuilalt îți schimbă toată ființa. Ne întrepătrundem, ne întâlnim cu noi înșine, ne naștem iubind. Iubim cu adevărat numai în Dumnezeu, participând la iubirea Lui.
Sfântul Apostol Ioan a insistat asupra faptului că Dumnezeu este iubire și că Dumnezeu este Iubirea. Ce înseamnă să iubești? Investim puțin în a iubi. Investim când avem nevoie de casă și de tot felul de investiții exterioare. Ne mulțumim să ne iubim copiii, să avem un prieten pe care să-l iubim. Ce-ar însemna să ne îmbogățim cu toți, să îi transferăm pe toți, potențați, în noi? Dacă fiecare este o minune pe care o descoperim, și transferăm atâtea minuni în noi, dacă adăugăm la existența noastră atâtea minuni și trăim prin atâtea minuni, ce viață ar fi? Aceasta se întâmplă în Rai. Noi investim puțin în direcția iubirii. Tot timpul căutăm motive să nu iubim.
Nu ieșim din egoism decât atunci când iubim
Ieșirea din sine nu o realizezi până nu iubești. Când ieși din tine și trăiești prin celălalt, celălalt devine sinele tău cel mai adânc, fără a-ți desființa sinele tău. Sinele tău se schimbă, trăindu-ți-l celălalt. Celălalt trăiește prin tine, trăiește sinele tău, iar tu îi trăiești sinele lui. Astfel, îl ridici: ieși din sinele tău, din zona egoistă și adaugi sinele celuilalt la ceea ce ești tu, dar nu sinele obișnuit, ci sinele refăcut, ridicat, potențat. Intrăm astfel într-o zonă de necrezut, copleșitoare cu adevărat. Nu-ți vine să crezi că iubirea este atât de înaltă. Ai posibilitatea să o activezi, să intri într-o astfel de lume.
Noi mergem pe realități fabricate. Preferăm idealizarea lumii într-un film, unde totul este foarte frumos, actorii sunt foarte frumoși, unde totul este imaginație. Se poate trăi într-o lume a minunilor în mod real. Devenirea este prin celălalt, schimbarea este prin celălalt. Să-l schimbi pe celălalt iubindu-l, nu învățându-l și dându-i sfaturi, ci iubindu-l.
Dacă te gândești la Dumnezeu, la ceea ce este Dumnezeu și cum iubește un mărunțiș cum este omul, parcă nu-ți vine să crezi că este posibil. Îți spui că nu se poate așa ceva — ca Dumnezeu să mă aștepte și pe mine, să stea mereu cu gândul la mine, să mă dorească El cu adevărat, să alerge după mine — în iubirea Lui infinită — să fie tot timpul către mine, să vină în întâmpinarea mea, să-mi sară El în brațe… Dumnezeu, mie? La ce vrednicie este ridicat omul, la ce anume suntem chemați?
Părintele Iustin Miron
fragment dintr-un dialog cu tinerii, 21 februarie 2009
