Pâine sau hrana porcilor?

© 2014 Părintele Pantelimon

Postul Paștilor este un drum și este echivalent cu drumul pe care fiul risipitor l-a parcurs din țara îndepărtată până la întoarcerea în casa părintească. Tema acestei duminici, care se reflectă în Evanghelia care s-a citit în Apostol și în polieleul care s-a cântat, se poate rezuma la ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel — ați auzit un îndemn răspicat: „Fiilor, feriți-vă de desfrânare”.

De piatra rugăciunii trebuie zdrobite toate pornirile desfrânării

Polieleul care s-a cântat — La râul Babilonului — e o cântare pe care evreii o cântau în timpul robiei babiloniene. Acolo li se cerea să cânte din cântările Sionului. Și spun cântăreții: „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” Apoi spun niște lucruri referitoare la Babilon: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce va apuca și va zdrobi pruncii tăi de piatră.”

Aparent, dacă e să îl luăm în literă, ar apărea un îndemn extrem de crud. Cum să te rogi tu, că asta-i rugăciune în Biserică, să iei copii, adică prunci nou-născuți și să-i zdrobești de piatră? Dar, de fapt, această cântare introdusă în cult se referă tot la aceeași stare de tânguire a sufletului care este în țara îndepărtată, în robia Babilonului, pentru că Babilonul este un simbol al patimilor. El apare și în Apocalipsă tot ca simbol al patimilor, în special al desfrânării. Și pruncii acestei fiice a Babilonului, fiica Babilonului fiind chiar patima desfrânării, sunt toate pornirile la nivel de gând, la nivel de aprindere trupească, pe care Scriptura ne îndeamnă să le zdrobim de piatră.

Despre ce piatră e vorba? Din puțina noastră cultură duhovnicească am auzit cu toții de piatra cea din capul unghiului, de ziditori neluată în seamă, dar de mare preț la Dumnezeu, adică de Hristos. Hristos este piatra cea din capul unghiului pe care noi, ca și pietre vii, ne zidim și împreună formăm o Biserică. Deci, iată, de piatra rugăciunii Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul trebuie zdrobite toate odraslele patimii desfrânării, toate gândurile, toate pornirile, toate aprinderile care vin, în momentul în care acestea răsar. De ce zice de prunci? „Fericit este cel ce va apuca și va zdrobi pe pruncii tăi de piatră. Pentru că dacă n-apuci să-i zdrobești cât sunt prunci și cresc, se fac balauri. Deci toate aceste porniri ale desfrânării trebuie zdrobite cât încă sunt în fașă, cât încă sunt neputincioase. Nu trebuie lăsate să crească pentru că, dacă cresc, ne înghit. De aceea cei care trăiau acea robie a Babilonului, acea robie a patimilor, îi fericeau pe cei care nu au ajuns în această stare.

© 2010 Părintele Pantelimon

Recuperarea conștiinței propriei valori și a propriei demnități

Una din pricinile pentru care oamenii cad în desfrânare, și pe care o putem înțelege tot din Apostolul care s-a citit, este o lipsă a conștiinței propriei demnități. Zice Sfântul Apostol Pavel: „Trupul vostru nu este făcut pentru desfrânare; trupul vostru este templu al Duhului Sfânt. Asta implică, în primul rând, o conștiință a propriei demnități. Faptul de a cădea în patima desfrânării arată, în primul rând, o desconsiderare a sinelui. Adică oamenii nu mai au conștiința valorii lor, nu se mai privesc pe ei dintr-o perspectivă duhovnicească, iconică, ci se privesc dintr-o perspectivă profană, animalică. Ce face animalul? Ce-i zic instinctele, aceea face animalul. Animalul este supus instinctelor. Dacă-i zice instinctul să se prăsească, se prăsește. Cu cine? Nu contează. Faptul acesta de a cădea în desfrânare arată și o lipsă a conștiinței propriei valori și a propriei demnități.

Și aceasta lipsește și din educație. Adică părinții le zic copiilor: „Nu fă asta, nu fă asta!”, dar niciodată nu le zic: „Este sub demnitatea ta să faci asta, ești mult mai presus, nu ești atât de prejos”. De ce nu le zic? Nu le zic ca să nu se mândrească. Păi, nu-i vorba de mândrie, e vorba de o anumită conștiință. Din moment ce tu ești templu al Duhului Sfânt, ești biserică, cum te porți cu o biserică, cum te porți cu o icoană? O cinstești, o ții curată, ai grijă să n-o profanezi. Dacă n-ai această conștiință, te privești din perspectivă profană, atunci nu ești decât un animal evoluat.

Este foarte importantă această recuperare a conștiinței noastre. Adică să-ți dai seama că ești templu al Duhului Sfânt, ești icoana lui Dumnezeu. În momentul în care tu devii conștient și te privești pe tine din perspectiva asta și te cinstești, și te iubești pe tine din perspectiva asta, aceasta generează, ca efect, felul în care ne raportăm și la ceilalți. Pentru că zice Evanghelia: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Când te vezi pe tine ca icoană, ca icoană a templului Duhului Sfânt și te cinstești pe tine, automat răsfrângi această cinstire și asupra celuilalt.

© 2014 Părintele Pantelimon

Plecarea sinelui nostru în exilul simțurilor

În pilda fiului risipitor ne este înfățișat în fața ochilor minții un întreg peisaj, o întreagă geografie populată. Avem casa părintească, cu iezi, cu vite, cu animale, cu boi, cu taurul cel îngrășat, cu slugi, cu tata, cu fratele. Avem geografia țării îndepărtate, altă țară, cu oamenii de acolo, cu preocupările lor, cu animalele lor. De fapt toată această geografie există și se desfășoară în sufletul omului. În interiorul nostru este cuprinsă toată această lărgime de care se pomenește în Evanghelie. Deci tot acel traseu mare în care mergi până într-o țară îndepărtată, stai acolo, te întorci înapoi, se desfășoară, să spunem așa, pe distanța de la trup, la minte și la inimă. Această distanță este la fel de uriașă ca geografia, să zicem, unui continent. Zicea și Părintele Arsenie Boca că „Cea mai lungă cale este calea care merge de la urechi la inimă”.

Spune Evanghelia că un tată avea doi fii. Fiul cel mai tânăr, adică cel mai puțin matur, îi zice tatălui: „Tată, dă-mi partea mea de avere”. Nu-i spune de ce. „Dă-mi partea mea de avere care mi se cuvine”. Tatăl i-o dă. Și zice că nu după multe zile pleacă fiul cel tânăr într-o țară îndepărtată și își cheltuiește acolo averea în dezmierdări. Apoi în acea țară se face foamete. El și-a cheltuit toată averea, nu mai are pe ce pune mâna, se angajează la unul din oamenii acelui loc, care-l pune să-i păzească porcii. Și el dorește să se hrănească din mâncarea porcilor.

Nu este altceva acest traseu decât plecarea sinelui nostru din starea de fiu al lui Dumnezeu în exilul țării îndepărtate, adică în zona simțurilor. Zona instinctualității și a simțurilor, unde își cheltuiește averea, este, într-adevăr, îndepărtată. Ce avere? Averea e tot potențialul cu care un om vine în viață. E vorba de potențial intelectual, de puteri sufletești, de voință, de entuziasm, care sunt cumva specifice tinerilor și tinereții. E vorba de altruism, de puterea de jertfire, de puterea de dăruire, toate calitățile cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om și cu care omul se naște nu doar în viață, ci se naște și în viața conștientă de sine, adică în adolescență. Și toate acestea, dacă pleacă în țară, departe, se cheltuiesc.

© 2016 Părintele Pantelimon

O viață axată pe simțuri și pe plăcere consumă și uzează toate resursele omului

Tânărul, când pleacă, simțindu-se bogat și plin de toate aceste puteri, are impresia că toate aceste resurse sunt inepuizabile. El oricum nu gândește în perspectivă, gândește numai în imediat. Fac ce vreau, dispun cum vreau de viața mea, fac ce-mi convine, nu calculez efectele în timp. Trăiește-ți clipa! Dar, la un moment dat, se cheltuiesc toate acele resurse, pentru că patimile, instinctele, simțurile nu produc, ci doar consumă. O viață axată pe simțuri și pe plăcere, și pe dezmierdări, cum zice în Evanghelie, consumă și uzează toate resursele omului. Și atunci ajunge să le piardă pe toate și nu doar că sărăcește, nu se oprește aici, ci ajunge sinele să fie rob simțurilor, rob instinctelor deviate și rob patimilor.

Și vrea sufletul să se hrănească atunci, slujind la porcii patimilor, din hrana porcilor, adică din toate necurățiile. Pentru că știți că porcii, pe lângă altele, își mănâncă și propriile excremente, din rațiunea lor, că au nevoie de nu știu ce vitamină pe care o conțin. De aceea porcul este considerat animal necurat în tradiția mozaică și la musulmani. El, doar din punct de vedere simbolic, este un animal necurat și este un simbol al patimilor, care se hrănesc din necurăție.

Ajunge sinele să stea în acea robie, care este și depersonalizantă. În mod normal te-ai gândi că a fi egoist înseamnă să fii centrat pe sine, adică să te ai pe tine în centru. Or, nu este adevărat. În mod paradoxal, la omul egoist, la omul pătimaș în centru se așază stăpânul cu porcii lui, adică instinctele cu patimile lor, și omul este slujitor, este sclav. Sinele este periferic și orbitează în jurul centrului, care sunt patimile. De fapt, la omul egoist sinele slăbește, omul egoist se depersonalizează și ajunge să fie o personalizare a patimilor, o întrupare a instinctelor, o personificare a instinctelor sau animalității. Asta este tot ceea ce rămâne din om și sinele se diminuează până către zero.

Restaurarea ființei omului din ruina la care l-a dus viața în patimi

Dar orice suflet are această memorie a casei părintești, această memorie și simțire a demnității. Simte că este mai mult. El poate să-și suprime memoria, poate să-și suprime această conștiință, când se trezește, și s-o sufoce, ca să mănânce în continuare din hrana porcilor, sau poate să ia aminte. Și atunci, smerindu-se, să-și pună problema întoarcerii acasă.

Nu poate să mănânce și hrana porcilor și pâinea în același timp. El își amintește de argații părintelui său de acasă, care sunt hrăniți cu pâine. Pâinea este un aliment curat, spre deosebire de hrana porcilor, și ne aduce aminte de mana pe care au mâncat-o evreii în pustie. Dar pâinea este, în primul rând, un simbol euharistic. Pâinea este Dumnezeu de Care se împărtășesc cei care sunt în casa părintească, adică în Biserică. Își aduce aminte fiul cel rătăcit de țară, de casa părintească, de condiția pe care o avea atunci și își dă seama că hrana aceea a porcilor nu poate să sature sufletul, pentru că sufletul nu se poate sătura cu adevărat din simțuri, din instincte, din patimi. Apoi începe acea călătorie către casa părintească.

© 2016 Părintele Pantelimon

Aici ne aflăm noi, la începutul postului. Postul este tocmai un prilej de a ne aduce aminte cine suntem, că nu suntem slujitori ai porcilor, nu suntem păzitori ai porcilor patimilor, ci suntem copii ai Tatălui și suntem chemați, iar când ne întoarcem suntem primiți, nu suntem retrogradați, cum zicea el: „Mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Atunci când se întoarce îi este redată demnitatea. Inelul este semn al autorității, nu este inelul de logodnă sau o bijuterie. Acesta însemna sigiliul. Cel care avea inelul, avea sigiliul, semnul autorității unei case. Este încălțat, este îmbrăcat, este cinstit, este repus în toate drepturile. Asta înseamnă și o recuperare din tot falimentul spiritual.

Întoarcerea către casă aduce și recuperarea averii care s-a cheltuit. Nu doar în țara îndepărtată se cheltuie, ci tot drumul, tot parcursul de la comuniunea cu Dumnezeu până în țara îndepărtată implică această cheltuială. Și atunci revenirea în casa părintească aduce cu sine recuperarea averii care s-a pierdut. Dumnezeu îi dăruiește înapoi tot ceea ce a cheltuit și tot ceea ce a pierdut în țara îndepărtată. Deci e vorba și de o restaurare a ființei omului, o restaurare din ruina sau din falimentul la care l-a dus viața în patimi.

© 2015 Părintele Pantelimon

Departe de casă, în casă fiind

Acasă mai întâlnim un personaj, respectiv fratele cel mai mare, care era și el în casă. Sunt mulți astfel de frați mari în Biserică, care, pe de o parte, au conștiința că nu-i bine să plece, că uite ce-a pățit fratele cel mai mic, dar, pe de altă parte, sunt oarecum invidioși. Și-ar fi dorit și el să se distreze cu prietenii lui, dar cumva nu-l lăsa conștiința. Acest frate, chiar fiind în casă, este departe de casă, pentru că este departe de starea tatălui, nu este în comuniune cu tatăl. De ce era supărat fratele cel mai mare? Îi spune tatăl: „Toate ale mele sunt ale tale”, în ideea și tradițională că fratele cel mai mare era cel care rămânea stăpân pe casă. Întotdeauna, în tradiție, așa era. Cel mai mare copil primea domnia, țara, averea. Asta este ceea ce l-a frustrat cel mai mult pe fratele cel mai mare: „acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele”. Averea ta, care mi-ar fi revenit cumva mie. Iată că și fratele cel mare, fiind acasă, este departe de casă.

Aceasta este o altă atitudine, să zicem așa, viciată, a celor care sunt în biserică fără a fi în Biserică sau fără a fi cu adevărat în comuniune cu Tatăl. Și poate că această depărtare de casă, în casă fiind, e mai periculoasă decât depărtarea în care se află atunci când se îndepărtează în mod real de casă, dar devine conștient. Pentru că aici e vorba și de o autoamăgire, de un deficit de sinceritate și de conștiență.

Fratele cel mare este cel care ar fi vrut, nu poate, nu-l lasă, se frustrează din cauza asta, trăiește un conflict interior. Nu este pătruns de realitatea casei părintești și de realitatea tatălui, de relația cu tatăl. Vedem asta și din felul în care se adresează tatălui. Nu zice fratele meu, zice fiul tău, acela care a mers și a făcut, și a dres. Tatăl îl corectează și îi zice: „Fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Sunt mulți și în Biserică care sunt foarte intransigenți când e vorba de alții, când e vorba de oameni căzuți, de oameni păcătoși. Sunt foarte intransigenți și foarte predispuși la a-i judeca și a-i osândi.

Vedem această atitudine, să zicem așa, exclusivistă, de excludere a altora, de interzicere a dreptului de a fi recuperați, această zgârcenie sufletească în care nu vrei să împarți averea cu nimeni, vrei să o ai toată pentru tine. Și dacă unul face fapte bune și este ajutat de Dumnezeu, ți-e ciudă. Parcă a luat ceva de la tine. Pentru faptul că-i dă și lui Dumnezeu poate ai tendința de a-ți fi ciudă, ca și când de la tine ar fi luat ce i-a dat Dumnezeu. Este această stare de zgârcenie și de micime sufletească a celor care, atunci când cineva se pocăiește, se întoarce, îi refuză dreptul acesta. Acela care a făcut aia și aia, și aia, acum se apucă să fie evlavios, să se pocăiască. Exact cum ziceau cei din anturajul lui Hristos, când a intrat în Ierihon: „Cum de intră Acesta să găzduiască la un om păcătos, la Zaheu vameșul, cum de își permite să-l ia în seamă pe acesta și nu ne ia în seamă pe noi?”

La începutul acestei perioade de post suntem îndemnați și călăuziți, și ni se atrage atenția asupra multor particularități ale manifestărilor sufletești. Suntem îndemnați să fim sinceri cu noi înșine, să fim îngăduitori cu ceilalți și, în primul rând, să ne asumăm această cale și să ne redobândim conștiința demnității noastre.

Părintele Pantelimon Șușnea

Fragment din predica la duminica întoarcerii fiului risipitor, 12 februarie 2017

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.