Verdictul final
Încă de la întemeierea lumii a fost pregătită împărăția cerurilor
În toate cele patru Evanghelii și chiar și în epistole găsim referiri la Înfricoșătoarea Judecată, la Judecata de Apoi, când Domnul Hristos, după ce va veni din nou, pe norii cerului, va face o judecată și le va restabili pe toate în ordinea lor, așa cum au fost înainte.
Zice Sfântul Evanghelist Matei, în Evanghelia sa — după ce face alte referiri la împărăția cerurilor, respectiv în pilda cu cele zece fecioare, dintre care cinci erau înțelepte, cinci erau nebune, și în pilda talanților care au fost împărțiți slujitorilor — , că atunci „când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.”
Iată că încă de la întemeierea lumii, de când s-a pus temelie lumii, a fost pregătită împărăția cerurilor. Împărăția cerurilor trebuia s-o dobândească Adam lucrându-și asemănarea cu Dumnezeu. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și era chemat să-și lucreze chipul, ca să ajungă și la asemănarea cu Dumnezeu. Însă atunci s-a întâmplat ceea ce vom pomeni în duminica viitoare, respectiv căderea omului în păcat și, prin aceasta, alungarea din rai și pierderea împărăției cerurilor.
A doua șansă
Întoarcerea în împărăția cerurilor a devenit posibilă prin întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, care face din nou posibilă mântuirea oamenilor, și prin care noi, ca oameni, primim o a doua șansă. Dacă până atunci nimeni nu se putea mântui, iată că prin întruparea Domnului Hristos, omul, care a fost alungat din rai, primește această a doua șansă de a se putea întoarce, de a putea câștiga împărăția cerurilor. Pe de altă parte, printr-o viață care este nepotrivită cu împărăția cerurilor, oamenii care nu împlinesc poruncile lui Dumnezeu, porunca iubirii față de om și față de Dumnezeu, vor fi osândiți la un iad veșnic, iad care n-a fost gândit pentru om. Iadul a fost inaugurat de căderea îngerilor. Diavolul, căzând împreună cu îngerii lui, care s-au transformat în îngeri răi prin cădere, au creat iadul.
Și atunci, îi vedem pe oameni, în funcție de felul în care își trăiesc viața, fie participând împreună cu îngerii cei buni la viața în împărăția cerurilor, fie ajungând să fie osândiți într-un loc care nu era gândit pentru oameni, cum zice Evanghelia: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui.” Deci iată că focul cel veșnic, acest chin veșnic era rezervat diavolului și îngerilor lui, dar la care ajung să participe și oamenii care nu trăiesc după voia lui Dumnezeu.
Cei trei uriași
Această amintire de Judecata de Apoi este rânduită pentru a ne trezi din somnul care ne-a cuprins, din nepăsare. Zic sfinții părinți că sunt trei uriași care preced orice păcat, care merg înaintea oricărui păcat. Acești trei uriași sunt: neștiința, uitarea și — zic ei — nebăgarea de seamă, pe care am putea-o numi fie nesimțire, fie ignoranță.
Sunt foarte mulți oameni cărora nu le pasă de Dumnezeu, care sunt ignoranți și se complac în această stare de ignoranță, care sunt de un indiferentism din acesta absolut, deci într-o nepăsare absolută. În această stare nu le pasă, nu se gândesc că ar mai putea fi și altceva dincolo de viața aceasta.
O altă cauză a păcatului este neștiința. Faptul de a nu fi aflat despre Dumnezeu, despre împărăția cerurilor, de a nu te gândi. Dar și neștiința este născută tot de ignoranță. Adică această nepăsare, această neluare aminte, această superficialitate a vieții este cea care îi păstrează pe oameni în neștiință. Un om care nu este nepăsător își pune probleme, caută și, căutând, află răspunsuri. Dar un om care trăiește în nepăsare absolută, căruia nu-i pasă de nimic, care trăiește strict la nivelul vieții biologice, nici măcar nu caută, nici măcar nu se interesează de ceea ce este important în viață, nu se interesează despre cum se explică viața, care este scopul vieții, dacă există un scop al vieții, dacă există un rost a ceea ce se întâmplă în lume. Deci iată că neștiința este născută din ignoranță, din nepăsare.
Și mai este al treilea uriaș, respectiv uitarea. Uitarea este a celor care știu, adică au aflat despre împărăția cerurilor, despre scopul vieții, despre finalitatea vieții, dar uită. Zice Domnul Hristos în Evanghelia de la Luca, vorbind tot despre sfârșitul lumii și despre Apocalipsă, și despre cele ce se vor întâmpla înainte de sfârșitul lumii, înainte de a veni Domnul Hristos din nou: „Luați seama la voi înșivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare și de băutură și de grijile vieții, și ziua aceea să vine peste voi fără de veste. Privegheați dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriți să scăpați de toate acestea care au să vină și să stați înaintea Fiului Omului.” Cele ce vor veni înainte de sfârșitul lumii, teribilele lucruri care se vor întâmpla, sunt înfățișate atât în Apocalipsă, cât și în cele patru Evanghelii. Și zice tot Sfântul Apostol Luca că oamenii își vor dori să moară de frica celor ce vor veni asupra lor, atât de înfricoșătoare vor fi acele lucruri.
Uităm de gravitatea păcatelor și atunci ne permitem să păcătuim
Dar oamenii, astupându-și conștiința, instaurându-se uitarea, nepăsarea, nepurtarea de grijă, din cauza preocupărilor pentru grijile lumii acesteia, din cauza îmbuibării cu mâncare și băutură, uită și din nou cad în păcat. Noi nu ne dăm seama cât de grozav este păcatul sau numai când uităm de grozăvia și de gravitatea păcatului putem să săvârșim păcatul. Deci ca să poți să săvârșești păcatul trebuie să se instaureze în starea ta sufletească unul din acei trei uriași, fie uitarea, fie neștiința, fie nepăsarea. Și atunci, cumva păcatul își pierde din gravitate, nu-l mai simțim cu aceeași gravitate și putem să-l săvârșim. Dar uităm că păcatul ne-a scos pe noi din rai, că păcatul a introdus în lume toate necazurile și toate suferințele care au existat și vor exista până la sfârșitul lumii. Și uităm iarăși că păcatul ne oprește de la intrarea în împărăția cerurilor, pentru că zice Sfântul Apostol Pavel că nimic necurat nu va intra în împărăția cerurilor și niciun om care este stăpânit de vreun păcat, nici bețivii, nici desfrânații, nici adulterii, nici sodomiții, nici hulitorii nu vor intra în împărăția cerurilor.
Deci uităm de gravitatea păcatelor și atunci putem să păcătuim, ne permitem să păcătuim. Dar s-a rânduit această Evanghelie tocmai pentru a ne trezi, pentru a ne deștepta din această adormire a conștiinței, din acest somn al conștiinței și pentru că vine postul. Postul este o perioadă de curățire trupească și sufletească, dăruită omului pentru ca acesta să se pregătească ca să întâmpine Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, care nu este doar Învierea Domnului Hristos, ci este și premisa învierii noastre. Și atunci, în această perioadă a postului noi reluăm această luptă de a ne ridica din starea omului căzut către starea omului înviat.
Dumnezeu este foarte prezent în viața noastră prin intermediul semenilor noștri
Suntem pregătiți și prin amintirea acestei Judecăți de Apoi, când ni se spune că dacă nu vom sluji prin iubire oamenilor, nu ne asemănăm Domnului nostru Iisus Hristos și nu intrăm în împărăția cerurilor. Zic cei drepți, din această pildă, către Domnul Hristos, uimiți oarecum: „Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine?” Domnul le răspunde: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.” Deci iată că noi, de multe ori, considerăm că Dumnezeu este departe de noi, dar de fapt Dumnezeu este foarte aproape de noi și foarte prezent în viața noastră prin intermediul acestor oameni, acestor semeni prea mici ai noștri cărora, dacă le facem un bine, de fapt lui Dumnezeu Îi facem bine.
Drepții s-ar fi bucurat să aibă șansa să-L vadă pe Dumnezeu și de aceea au întrebat oare cum de nu și-au dat seama când s-au întâlnit cu Domnul Hristos, pentru că s-ar fi bucurat de această întâlnire cu El. Dar iată că avem această ocazie de a-L întâlni pe Domnul Hristos în fiecare semen al nostru, avem ocazia ca Dumnezeu să fie prezent în aproapele nostru și, dacă îi slujim, dacă ne punem în slujba lui, ne întâlnim cu Dumnezeu. Iar dacă nu ne punem în slujba lui, ratăm această posibilitate a întâlnirii cu Dumnezeu în viața noastră de zi cu zi.
Confiscați de propriile interese
Pentru a putea să slujești aproapelui, trebuie să nu-ți mai slujești ție. De aceea Domnul Hristos a spus: cel care va voi să vină după Mine, să se lepede de sine. Prima condiție a urmării lui Hristos este lepădarea de sine. Atâta timp cât ne slujim nouă nu mai suntem dispuși să slujim aproapelui, pentru că suntem confiscați de propriile interese. Și atunci, prima lucrare în viața omului care vrea să-I urmeze lui Hristos — pentru că spune Domnul Hristos: cel ce va voi să-Mi urmeze Mie — este aceea de a se lepăda de sine. Or, această perioadă a postului este o perioadă a lepădării de sine prin excelență. Dacă, așa cum zicea Sfântul Apostol Luca, prin mâncare, băutură și grija de lumea aceasta se îngreuiază inimile și ajung oamenii în uitare și în ignoranță, iată că prin post — nu mă refer doar la un regim alimentar — se subțiază inimile, se sensibilizează inimile, ne lepădăm de noi înșine, astfel încât să putem să-i slujim și aproapelui nostru.
Trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu în tot ceea ce facem
La uitare se ajunge prin preocuparea de lumea aceasta. Strămoșii noștri și-au făcut viața în așa fel încât chiar și lumea aceasta să le aducă aminte că există altceva dincolo de ea. Noi, chiar și când ne preocupăm de lumea aceasta, trebuie să ne aducem aminte că există și viață veșnică. De aceea strămoșii noștri își împodobeau hainele cu simboluri care să le aducă aminte de haina de slavă cu care se va îmbrăca omul în împărăția cerurilor. Își împodobeau și uneltele cu care lucrau ca să-și aducă aminte că trebuie să se apropie de Dumnezeu chiar și prin lucru. Își împodobeau și poarta de la casă cu simboluri care să le aducă aminte că este o casă în împărăția cerurilor pe care trebuie să o dobândească. Își împodobeau și evenimentele din viață, nunta, botezul, toate riturile și sărbătorile de peste an cu simboluri care să le aducă aminte de împărăția cerurilor.
Iată că și atunci când mâncăm trebuie să ne aducem aminte de împărăția cerurilor. Nu trebuie doar să mâncăm de post, ci să avem grijă să nu ne îmbuibăm, să nu mâncăm pe săturate, să ne oprim înainte de a ne îmbuiba, chiar și cu mâncare de post, pentru ca să ne aducem aminte că nu doar cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.
Deci trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu în tot ceea ce facem, și când lucrăm, și când ne rugăm, și când mâncăm și când facem orice lucru în viața noastră. Trebuie să știm să ne aducem aminte că lumea aceasta nu se epuizează în ea însăși, că nu trebuie să trăim ca și când viața în lumea aceasta ar fi singura viață și să trăim numai pentru aceasta, ci să ne aducem aminte că va fi o judecată și că verdictul de la acea judecată va fi definitiv. Adică felul în care ne trăim viața are un impact asupra felului în care, după ce trăim această perioadă scurtă a vieții, vom intra în veșnicie, într-o existență veșnică. După judecată nu se mai poate face nimic, verdictul de la judecată este definitiv. Omul se poate lăsa de orice păcat pe care-l face. Nu există păcat de care să nu se poată lăsa omul dacă realizează cât de grav este păcatul în viața lui. Nu mă refer la viața aceasta, ci cât de grav este păcatul în viața veșnică a omului.
Să ne ajute Dumnezeu să întâmpinăm această perioadă a postului cu trezvie, cu atenție, să nu uităm nici în post, nici în afara postului de importanța Judecății de Apoi în viața noastră, de faptul că vom ajunge la judecată. Și să nu uităm care este miza acestei vieți. Să nu ne lăsăm inimile îngreuiate de grijile acestei lumi, de mâncare și de băutură.
Părintele Pantelimon Șușnea
Fragment din predica la duminica Înfricoșătoarei Judecăți, 15 februarie 2015
