În căutarea dreptății: Legea naturală
Menirea legii este strict aceea de a organiza drepturile individuale pre-existente legii. Legea este justiție.— Frédéric Bastiat
Condiția omului este suficient de grea și fără tirania guvernelor, iar aspirația lui către fericire prea înaltă ca să fie supusă legilor strâmbe.
Dacă ne uităm la ziua care tocmai a trecut sau cea care urmează să înceapă, observăm că aproape indiferent ce facem avem cu noi un însoțitor permanent: statul. Astăzi, de la felul în care muncim și ne reglăm relațiile comerciale, până la modul în care ne hrănim, ne deplasăm sau interacționăm în societate, statul dictează prin forța legii cu minuțiozitate crescândă fiecare acțiune umană.
Rolul esențial și suficient al unei legi drepte este să permită și să înlesnească apărarea vieții, libertății și proprietății. Aceste drepturi fundamentale nu sunt invenția adunărilor legislative sau ale guvernelor. Ele preced triburile, regatele, imperiile, democrațiile, republicile, pe scurt orice intenție istorică a oamenilor de a-și reglementa relațiile sociale. Legea umană nu poate decât să recunoască pre-existența acestor drepturi și ascendentul lor moral, iar orice pretenție că omul ar avea vreun rol în conceperea acestora este nu numai un fals grosolan, ci și sămânța distrugerii oricărei societăți.
Din păcate această sămânță a fost sădită de iluminiști și împrăștiată timp de trei sute de ani în sânul comunităților și inimile indivizilor. Invidia și frica au devenit așadar virtuți cardinale, iar noțiunile de drept și lege au fost deformate ca să reflecte această schimbare. Prin centralizarea excesivă și consolidarea instituțională, politicienii au creat un mediu ostil drepturilor fundamentale în care societatea se degradează sub aparența legalității. Cei care se declarau reprezentanții poporului au înțeles că pot folosi legea pentru a-și promova propriile interese, pervertind însăși funcția ei principală. În mâinile acestora, rolul legii a fost alterat dintr-unul preventiv, care nu impune asupra noastră decât obligația de a nu face rău, într-unul imperativ, care ne dictează și controlează toate aspectele vieții. Taxele, accizele, amenzile, restricțiile și sancțiunile sunt felul în care legislativele și guvernele impun astăzi „binele public”, călcând in picioare individualitatea și drepturile noastre inalienabile.
Nimic nu dovedește mai clar starea deplorabilă a domniei legii decât abuzurile repetate pe care guvernele le-au comis în numele protejării populațiilor de pandemia de COVID-19. În acest ultim an guvernanții au sfidat considerente morale și constituționale, atacând și îngrădind drastic, cu inconștiență sau nepăsare, toate drepturile noastre fundamentale. Faptul că fenomenul este unul global face situația cu atât mai gravă. Autoritățile unor state pretins liberal-democratice au făcut o virtute din violarea celor mai intime drepturi și din disprețul și brutalitatea cu care își tratează propriii cetățeni.
În mâinile politicienilor de astăzi, legea umană a involuat dintr-un mecanism subordonat legii naturale menit să ne protejeze viața, libertatea și proprietatea, într-o unealtă barbară de jaf și oprimare. Din instrumentul LEGII, legiuitorii au devenit manipulatorii ei, instituind în fapt, așa cum remarca FRÉDÉRIC BASTIAT, o nouă ordine naturală în care ei și restul lumii sunt două specii diferite, una menită să conducă și cealaltă să se supună.
Politicienii și-au arogat o poziție superioară față de restul umanității, domnind în mod absolut asupra noastră sub falsul pretext al legitimității democratice. În jurul politicienilor, acești noi regi neunși, se strâng curtenii, cei care le intră în grații, oameni de știință sau jurnaliști dependenți de burse sau faimă, profesori, birocrați sau pur și simplu indivizi care nu ar putea să supraviețuiască altundeva decât în umbra unor despoți.
Astăzi, când tirania a devenit norma globală, trebuie să începem o conversație despre drepturile noastre, ce este legea și mai ales care sunt limitele ce trebuie impuse celor care au pretenția să o mânuiască. Din fericire, confruntați cu abuzurile guvernelor, oamenii au început deja în mod natural conversația. Dacă până de curând discuțiile pe teme legale erau o raritate, astăzi le vedem înflorind în fiecare cafenea. Este un semn că nu vorbim de o chestiune abstractă, o simplă plăcere intelectuală, ci de probleme reale, arzătoare și imediate.
Înainte să avem această discuție trebuie însă ne întrebăm: ce înțelegem prin drepturi, libertăți, egalitate și domnia legii? Fără a avea pretenția unei abordări exhaustive a subiectului, în cele ce urmează intenționez să dau răspunsurile multiple la această întrebare, așa cum le-am înțeles eu după niște ani în care ele erau tot timpul în perimetrul meu vizual, dar niciodată cu totul limpezi. De asemenea, voi încerca să arăt că:
1. Sintagma „domnia legii” se referă nu la dominația legilor scrise de oameni, ci la primatul legii naturale care este inseparabilă de natura umană.
2. În lipsa domniei legii naturale, egalitatea este imposibilă.
3. Legile, reglementările, ordonanțele, hotărârile, actele, tratatele, etc. care lucrează împotriva legii naturale sunt lovite de nulitate și prin urmare lipsite de imperativ moral.
4. Orice membru al celor trei puteri din stat care nu înțelege sau sfidează domnia legii naturale este nedemn de funcția pe care o deține. În consecință, cetățenii sunt scutiți de obligația morală de a-i respecta actele sau a-i recunoaște autoritatea.
Din fericire nu voi fi singur în aceste demers ci în acompaniat și susținut de doi gânditori care au analizat și expus aceste probleme mult mai bine și cu mult înainte mea: Sfântul TOMA de AQUINO și Claude-Frédéric Bastiat. Faptul că după cum voi arăta, aceste lucruri sunt cunoscute de sute, daca nu mii de ani și ignorate în zilele noastre, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru noi toți.
Ce înseamnă „domnia legii”?
În ultimii zece ani, poate un pic mai mult, domnia legii a devenit un deziderat, motiv de proteste și destul de frecvent, slogan politic. Însă prea rar ne-am întrebat ce înseamnă de fapt domnia legii. Răspunsul pare la mintea cocoșului odată ce ajungi la el, însă procesul de elucidare este anevoios și presupune curiozitate și un grad de flexibilitate mentală și spirituală.
Noțiunea de „domnie a legii” și diferența dintre aceasta și „domnia PRIN lege” ar fi mai ușor de înțeles din perspectivă creștină, însă demonstrația se poate sprijini strict pe argumentul logic acceptabil și agnosticilor sau ateilor.
Simpla diferență de formulare care folosește cazul genitiv pe de-o parte, și prepoziția „prin” pe de alta, indică o diferență de origine. Odată ce ne punem de acord asupra acestui aspect, lucrurile devin mult mai limpezi.
Astfel, „domnia legii” înseamnă că legea însăși domnește, nu că oamenii se folosesc de lege ca să domnească. Originea legii care domnește trebuie, așadar, să fie în afara rațiunii și voinței umane, deși poate fi înțeleasă și aplicată de oameni.
Din contră, dacă o lege își are originea în interiorul rațiunii și voinței umane, înseamnă că ea a fost scrisă de un OM, ceea ce transformă actul în „domnie prin lege”, mai precis domnia omului care a scris legea respectivă în acord cu valorile și scopurile sale.
Prin urmare, atunci când spunem „domnia legii” vorbim despre o lege universală ai cărei autori nu suntem noi, dar în fața căreia toți trebuie să ne supunem în mod egal. Aceasta este LEGEA NATURALĂ, care primează asupră oricărei legi umane.
Care este originea legii naturale? Pentru creștini răspunsul este cât se poate de evident: Dumnezeu. Agnosticii sau ateii care pe de-o parte sunt dispuși să admită argumentul că sursa legii naturale se află în afara omului, dar pe de alta resping factorul providențial, sunt puși în mod evident în fața unei dileme. Pentru ei, originea legii rămâne misterioasă. Putem totuși să ne punem cu toții de acord că legea naturală este superioară legilor umane.
Să presupunem însă că mai avem sceptici printre noi care nu acceptă posibilitatea existenței unei legi superioare și cred că întregul proces legislativ este fără tăgadă de proveniență umană. Dacă este necesară o demonstrație suplimentară în sprijinul diferenței de origine și forță morală a legii naturale, ne vom opri asupra conceptului de egalitate.
La fel ca domnia legii, egalitatea este un concept frecvent vehiculat astăzi asupra căruia pare foarte dificil să ne punem cu toții de acord. Mai mult, milioane de oameni au fost deja uciși de regimurile comuniste în numele egalității și cu toate acestea, oamenii nu par a fi mai egali decât erau acum o sută de ani, chiar dimpotrivă. Ca să mențin totuși articolul la o lungime rezonabilă, mă voi limita la singura egalitate posibilă în cadrul comunităților umane. Egalitatea în fața legii. Chiar această sintagmă conține cheia problemei: logic vorbind, nu putem fi toți egali între noi decât în raport cu o instanță superioară nouă, oricare ar fi aceasta și oricum ar fi ea definită. Dacă considerăm însă că singura lege posibilă este cea creată de oameni, există riscul considerabil ca autorii legii să se poziționeze ei înșiși pe o treaptă superioară prin legea scrisă de ei. Astfel, legiuitorii devin și de iure și de facto superiorii semenilor lor prin simplul fapt că ei au făcut regulile jocului. Exemplele de legi strâmbe, abuzive și cu aplicație discreționară sunt consistente și nenumărate de-a lungul istoriei umanității. Bastiat observa problema inegalității dintre guvernați și guvernanți acum 170 de ani:
„Politicienii epocii moderne, mai ales cei din școala socialistă…împart umanitatea în două tabere: Oamenii în general, cu o singură excepție, fac parte din prima tabără. Excepția, adică politicianul, face parte din cea de-a doua tabără, cu mult mai importantă decât prima.”
Dacă suntem de părere că egalitatea este posibilă și dezirabilă, nu putem decât să acceptăm că sursa ei este exterioară gândurilor, intențiilor și acțiunilor umane și că niciunul dintre noi nu se poate plasa deasupra acestei surse ca să-și asuprească semenii.
Ce este legea naturală?
De mici suntem învățați în școli că există legi ale fizicii care impun anumite limite obiective lucrurilor neanimate, animalelor, și oamenilor. Sistemul educațional, mai cu seamă cel public, nu ne mai spune însă că există și o lege naturală care guvernează morala umană definind valori universale.
Politicile de educație au eliminat sistematic din majoritatea programelor școlare și universitare mii de ani de experiențe umane care ne-au dus încetul cu încetul la înțelegerea noțiunii de lege naturală și la construcția sistemului legal care face posibilă existența societăților libere.
Această omisiune a sistemului public de educație nu este întâmplătoare. Statul are nevoie de oameni care știu să socotească și care cunosc legile fizicii, capabili să muncească și să plătească taxe. Statul nu are însă nevoie de oameni cu liber arbitru și claritate morală care să-i conteste autoritatea și să se întrebe pentru ce plătesc, de fapt, taxe.
„Legea naturală își are originea în creația ființei raționale. Ea nu variază în timp, ci rămâne neschimbată” — Sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae
„Dumnezeu a implantat în umanitate toate cele necesare ca ea să-și îndeplinească destinul. Există o fiziologie socială providențială așa cum există o fiziologie umană providențială. Organele sociale sunt formate de așa natură încât acestea să se dezvolte armonios în atmosfera măreață a libertății.” — Frédéric Bastiat
Nu politicienii ne formează și întrețin fibra morală. Evidența istorică demonstrează că de obicei, acolo unde se strâng mulți politicieni, corupția nu întârzie să apară. Cu toții știm că e rău să ucizi, să iei în sclavie sau să furi, dar nu parlamentele ne-au învățat aceste lucruri. Noțiunile de bine și de rău, de valori, drepturi și obligații sunt pre-programate în ființa noastră de legea naturală.
Legea naturală este legea imutabilă a moralei umane. Ca și legile fizicii, legea naturală cu toate valorile pe care le definește și preceptele pe care le impune, antedatează voința și rațiunea umană. Așa cum statele au o lege supremă în constituție, și ființa umană este ghidată de Constituția Providenței.
Guvernare legitimă și ilegitimă
Ca orice constituție, în ceea ce privește relațiile dintre indivizi, legea naturală nu reglementează detaliile vieții umane, ci creează un spațiu guvernat de câteva elemente fundamentale din care mai apoi pot fi derivate toate principiile necesare unei societăți sănătoase.
Acest lucru nu înseamnă că oamenii nu au dreptul de a scrie legi și de a le aplica, ci că legitimitatea actelor legislative, executive și judecătorești este condiționată de totala lor subordonare față de legea naturală. În absența legii naturale am fi lipsiți de standarde obiective care să ghideze procesul legislativ și am rămâne astfel la mila și cheremul oricărui individ sau grup de indivizi care se întâmplă să dețină puterea la un moment dat.
Așa cum orice om întreg la minte înțelege că legile fizicii sunt descoperite, nu inventate, legiuitorul de bună credință înțelege la rândul său că el nu este chemat să modifice legea naturală inventând noi drepturi și obligații, ci ales să legifereze prudent în spiritul ei, ca să asigure protecția drepturilor naturale. Astfel, ca să fac trimitere la evenimente recente, este perfect legitim să-i interzicem unui om să fure porcii vecinului, dar este total ilegitim să-i dictăm câți porci să crească, în ce condiții, cui și unde să-i vândă.
În general, atunci când auzim că cineva a încălcat legea, ne gândim că respectivul a greșit sau chiar este un om rău. Însă în cele mai multe cazuri, oamenii nu atacă drepturi fundamentale, ci încalcă de voie, de nevoie, cu știință sau din ignoranță, o sumedenie de legi și reglementări nedrepte și invazive care depășesc din punct de vedere moral competența puterii legislative sau executive. Se poate spune astfel că foarte des, nu omul este rău, ci legea este injustă. Având legea naturală preprogramată în ființa lor, oamenii recunosc conștient sau instinctual o lege injustă și în ultimă instanță, dacă sunt batjocoriți și ignorați de autorități, își vor face dreptate singuri într-un fel sau altul, fiind perfect justificați din punct de vedere moral.
„Orice lege umană conține natura LEGII în măsura în care ea decurge din legea naturală. Orice lege umană care deviază în orice amănunt de la legea naturală, încetează să mai fie lege și devine o pervertire a legii.” — Sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae
Excesul legislativ este o meteahnă veche, însă ultimii două sute de ani au fost marcați de o creștere a frecvenței și intensității abuzurilor de putere. Folosindu-se de pretextul „binelui comun”, politicienii, aproape fără excepție și-au arogat fără drept puterea de a ne reglementa brutal viețile. Acest lucru este cât se poate de evident dacă ne uităm la ce se întâmplă astăzi în țări ca Franța sau Australia, unde, sub domnia absurdului, drepturile omului sunt încălcate în numele drepturilor omului. Din varii motive, România nu este încă acolo și să sperăm că nu va ajunge niciodată, însă am fi inconștienți dacă ne-am culca pe o ureche crezând că la noi nu se poate întâmpla așa ceva.
Cele petrecute în ultimul an sunt doar vârful abuzului de putere care a ieșit peste nivelul pe care noi îl consideram acceptabil. Însă politicienii și cei care trăiesc din ce pică de la masa lor împing (mai mult sau mai puțin discret) de secole nivelul de acceptabilitate, căpătând astfel din ce-n ce mai multă putere asupra noastră. Chestiuni cum ar fi suprataxarea, pe care orice cetățean ar fi considerat-o tiranică acum două sute de ani, sunt astăzi acceptate ca fiind absolut normale. Nu mai putem tolera pe de-o parte abuzul politicienilor și pe de alta apatia noastră în fața acestor abuzuri. Nu ne mai putem uita indiferenți cum buzunarele ne sunt golite în timp ce drepturile fundamentale ne sunt încălcate. Prea mult s-a vorbit în ultimele secole despre obligațiile cetățenilor și mai deloc despre obligațiile politicienilor și ale guvernelor.
Astăzi, probabil mai mult decât oricând în istoria noastră, trebuie să înțelegem că suntem ghidați în primul rând de legea naturală, care este inseparabilă de ființa noastră, și abia apoi de actele legislative și executive ale concetățenilor noștri. Conversația continuă despre drepturile noastre și limitele puterii politicienilor este indispensabilă dacă dorim să ne păstrăm integritatea spirituală și morală, prosperitatea și libertatea.
„…foarte des, legea umană atrage după ea pervertirea caracterului și vătămarea omului, Isaia 10:1–2:„Vai de cei ce fac legi nedrepte şi de cei ce scriu hotărâri silnice ca să îndepărteze pe cei slabi de la judecată şi să răpească dreptatea sărmanilor poporului Meu.” — Sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae
