Apelul Penultim
Ludovic Orban, Franklin Delano Roosevelt în conflictul lor cu instituțiile constituționale.
„Se poate spune fără tăgadă că acumularea tuturor puterilor, legislativă, executivă și judiciară în aceleași mîini, una sau mai multe, pe cale ereditară, prin auto-numire sau prin alegeri, reprezintă însăși definiția tiraniei.” — James Madison
“Nu lăsa niciodată o criză bună să se irosească” spune un aforism atribuit mai multor politicieni, a cărui formă actuală, sau mai bine zis cea mai recentă, i-o datorăm lui EMANUEL RAHM, fost primar al orașului Chicago și șef de cabinet al președintelui BARACK OBAMA. Nu întîmplător am ales formularea unui politician de stînga. O criză de proporții este întotdeauna speculată de asemenea politicieni, pentru sporirea puterii și averii lor și a cumetrilor lor.
La fel ca politicienii, și noi, muritorii de rînd, plătitorii de taxe, amenzi și oale sparte de conducători incompetenți, lacomi și avizi de putere, putem specula asemenea crize. Evident nouă ne este mai greu, speculând aceste situații, să extragem avantaje nete și imediate. Însă crizele ne revelează probleme, ne testează limitele și principiile și ne scot, prin șoc, din apatia politică și socială care cuprinde inevitabil orice națiune în timp de pace.
Din păcate criza generată de pandemie și acele măsurile despotice luate de guverne au cauzat milioane de victime, directe sau colaterale. Și tocmai din acest motiv nu putem lăsa această criză să se irosească. Ca cetățeni suntem obligați pragmatic și moral să observăm și să respingem abuzurile acelor politicieni, formațiuni politice sau actori privați care aleg, invocând o situație de urgență, să-și sporească puterea și bogăția în detrimentul vieții, libertății și averilor noastre.
Astăzi o să vorbim despre un eveniment de pe scena politică românească, care, deși lipsit de spectaculozitate are totuși o însemnătate deosebită și consecințe foarte importante pentru libertatea noastră. Ne vom uita așadar la recenta încercare de destituire a doamnei RENATE WEBER din funcția de AVOCAT AL POPORULUI pregătită și inițiată de domnul LUDOVIC ORBAN, și partenerii dînsului de coaliție.
Ca să înțelegem amploarea momentului și posibilele consecințe, vom compara împreună acest eveniment din spațiul românesc, cu tentativa președintelui american FRANKLIN DELANO ROOSEVELT de a modifica componența CURȚII SUPREME a STATELOR UNITE cu judecători favorabili inițiativelor sale. Comparația este cu atît mai importantă dacă luăm în considerare faptul că JOE BIDEN, actualul președinte american dat de același partid, cochetează cu aceeași idee, optzeci de ani mai tîrziu.
Anul trecut, premierul de pe atunci al României, Ludovic Orban, formula o problemă și se întreba, aparent exasperat:
“La ora actuală, CCR poate da o mulțime de decizii neconstituționale pentru că nimeni nu poate să cenzureze o decizie neconstituțională a CCR. Cui ne adresăm?”
Roosevelt își punea aceeași problemă în termeni similari atunci cînd o parte dintre inițiativele sale, parte a programului NEW DEAL, erau declarate neconstituționale de Curtea Supremă a Statelor Unite:
„Am ajuns ca națiune într-un punct, în care trebuie să acționăm pentru a salva Constituția de Curte și Curtea de ea însăși. Trebuie să găsim o metodă prin care să nu mai facem apel la Curte, ci direct la Constituție.”
Atît domnul Orban, cît și Roosevelt descoperiseră pe propria piele una dintre cele mai vechi probleme ale omenirii. Cui te adresezi atunci cînd ți se face o nedreptate, mai ales dacă ai epuizat toate variantele de apel posibile?
Iar întrebarea este cu atît mai validă pentru cetățenii de rînd. Pentru că în timp ce legislativul și executivul au la dispoziție un buget de miliarde și forța legilor pe care le pot face, desface și aplica asupra populației, cetățenii au putere doar în timpul ciclurilor electorale. Pînă și acea putere este difuză și cu efecte imprevizibile la nivel individual.
Așadar, cui ne adresăm atunci cînd suntem forțați să stăm în casă după o anumită oră, sau cînd nu ni se permite să ne vedem rudele sau prietenii? Cine ne face dreptate atunci cînd ne este limitat accesul la servicii medicale pentru care am plătit taxe grele o viață întreagă? La cine facem apel cînd ne este limitat dreptul de a ne practica meseria sau de a ne ține afacerile deschise?
Teza pe care o propun este următoarea: atunci cînd executivul și legislativul sunt permanent sau circumstanțial într-o relație de complicitate, iar cea de-a patra putere în stat, presa, se găsește și ea prea des în raporturi insalubre cu sfera politică, justiția devine terenul principal de luptă dintre o putere abuzivă și cetățenii abuzați.
Înainte să vorbim despre încleștarea dintre perechea legislativ-executiv pe de-o parte și judiciar pe de alta, să ne oprim puțin asupra acestei relații denaturate dintre primele două puteri din stat.
În ultima sută de ani observăm că puterea migrează de la individ către un centru dominat de politicieni, cumetrii și ideologii periculoase. Independența locală și subsidiaritatea devin, din elemente esențiale pentru o societate liberă, termeni goliți de sens.
Unul dintre mecanismele care a contribuit la această migrațiune este alterarea intenționată a echilibrului de putere în stat. La modul ideal, ne așteptăm ca între cele două puteri să existe o relație de colaborare pe de-o parte și contra-verificare pe de alta, în așa fel încît statul să funcționeze eficient, iar abuzurile să fie rare.
În realitate, cu cîteva mici excepții, raportul dintre cele două puteri a fost modificat în timp de politicieni, ca să le permită acestora jocul cu banii și puterea populației. Astăzi, o bună parte din puterea legislativă este delegată într-o formă sau alta fie guvernului, fie, mai rău, agențiilor acestuia populate de funcționari care nu au fost aleși de popor. Executivul, pe de altă parte, își poate face de cap atîta timp cît nu deranjează politicienii din legislativ. Dacă totuși acest lucru se întîmplă, executivul este practic la cheremul legislativului care îl poate destitui printr-o moțiune de cenzură sau alt act similar. Cu alte cuvinte, sistemul de control și echilibrare funcționează, dar nu atît în favoarea cetățeanului cît în favoarea politicienilor.
Diluarea valorilor și scăderea calității educației creează o complicație suplimentară. Parlamentele sunt frecvent înțesate cu indivizi inculți, adunați pripit în coaliții fragile rareori reprezentative pentru interesele majorității populației. Prin urmare, legislativele nici măcar nu-și mai îndeplinesc adecvat funcția de mecanisme democratice. Mai mult, minoritățile care în ochii politicienilor pot servi ca masă de manevră, sunt curtate de toate forțele politice. În același timp, minoritatea cea mai importantă, individul, este ignorată cu desăvîrșire.
Franklin Delano Roosevelt a fost, dacă nu unul dintre primii arhitecți ai acestui sistem, cu siguranță unul dintre cei mai activi. Roosevelt era mai puțin interesat de parcursul constituțional al unor inițiative legislative cît era de punerea în mișcare a propriei viziuni radicale. Invocînd situația excepțională a crizei din anii ’30, FDR cerea Congresului american să-i dea putere executivă sporită. Roosevelt nu se mulțumea însă cu puterea executivă. În timpul mandatului său, el a emis nu mai puțin de 3700 de ordine executive, ocolind procesul legislativ atunci cînd acesta îi părea nefavorabil sau prea lent. Cînd se împiedica de rezistența Congresului, Roosevelt manipula reprezentații poporului prin tactici propagandistice sau de culise pentru a-i forța să-i cedeze mai multă putere legislativă. Congresul american, abandonînd astfel mandatul încredințat de cetățeni, lucra din ce-n ce mai des cu proiecte de lege venite direct de pe biroul lui Roosevelt.
Această comasare sau colaborare imorală și la limita constituționalității între legislativ și executiv creează o structură politică formată nu din trei, ci din două puteri. Combinația legislativ-executiv pe de-o parte și justiția pe de alta.
Din fericire, în efortul lor de acaparare a puterii, politicienii se izbesc de limitele legale și constituționale. Iar dacă limitele legale pot fi alterate oarecum ușor, cele constituționale sunt mult mai dificil de atacat. Nu este de mirare așadar, că acei politicieni mai interesați de implementarea ideilor personale decît de împlinirea mandatului lor de reprezentare a cetățenilor, au pus tunurile pe ultima redută care le mai stă în cale. Constituția și curțile menite să o protejeze.
O scurtă notă înainte de a continua. Dacă în ceea ce privește interpretarea deciziilor unor politicieni consider opinia mea validă și demonstrată prin acest articol, voi face și niște minime referințe referitoare la psihologia sau intențiile unor actori. Acele referințe, deși îmi par corecte, sunt totuși pură speculație și nu reprezintă obiectul principal al articolului.
Revenind, ajungem astfel la cele două cazuri pe care le discutăm astăzi. Ludovic Orban și Franklin Delano Roosevelt. Motivul conflictelor celor doi politicieni cu CCR și Avocatul Poporului, respectiv Curtea Supremă a Statelor Unite, pot fi deslușite destul de ușor.
Ludovic Orban, proaspăt instalat în scaunul de prim-ministru, s-a văzut aproape imediat confruntat cu o criză de proporții. Atît el, cît și Partidul Național Liberal, deși au experiență în viața politică românească, au ocupat aproape tot timpul un loc doi. Din acest motiv, la primul contact cu puterea totală și confruntat cu debutul unei crize, în loc să abordeze situația cu înțelepciune, Ludovic Orban a ales să o facă necugetat și smucit. Țara era într-o criză, care în viziunea lui Orban, era justificare suficientă pentru folosirea pripită și deseori arbitrară a puterii care-i fusese încredințată. Nu cred că Ludovic Orban este singurul vinovat pentru politicile eronate și practicile despotice din timpul pandemiei. Dar el era șeful guvernului și tot el a fost cel care a dat tonul și direcția atacurilor la adresa Avocatului Poporului și a Curții Constituționale.
Ca să fim rezonabili putem admite că în confuzia inițială a crizei, politicienii au fost forțați într-o anumită măsură să ia decizii rapide care în mod evident nu aveau cum să fie perfecte. Însă cu trecerea timpului prezumția de bună credință și competență a devenit din ce-n ce mai dificil de susținut.
Inițial, din cauza pericolului necunoscut prezentat de COVID-19, guvernul a beneficiat de încredere și înțelegere iar populația a acceptat restricții severe ale drepturilor fundamentale fără să se gîndească prea mult la oportunitatea, legalitatea sau constituționalitatea acestor măsuri. Cu toate acestea, chiar și atunci au existat voci private sau publice care au avertizat că unele măsuri sunt fie exagerate, fie neconstituționale, fie și una și cealaltă. Una dintre aceste voci a fost cea a avocatului poporului, dar vom reveni la acest moment puțin mai tîrziu.
Odată ce a devenit destul de evident că pericolul, deși existent, nu era atît de mare pe cît se estimase inițial, populația a început să vadă măsurile guvernului așa cum erau ele în majoritatea lor: arogante, brutale, ilegale și neconstituționale.
Urmarea a fost logică și de bun simț. O bună parte a măsurilor și sancțiunilor aplicate pentru nerespectarea acestora au fost atacate în justiție pe o cale sau alta. Oamenii apelau așadar la singura putere din stat care părea dispusă și capabilă să redreseze nedreptățile la care erau supuși.
Avocatul Poporului a jucat un rol crucial. În timp, instituția a sesizat mai multe excepții de neconstituționalitate privind măsurile luate de guvernul Orban în perioada stării de urgență. Amenzile date persoanelor care încălcaseră restricțiile de deplasare, menționate ca un adevărat indicator de performanță în combaterea pandemiei de către guvernul Orban, au fost declarate neconstituționale. Iar atunci cînd amenzile erau contestate, curțile decideau foarte des în favoarea reclamanților.
Astfel, abia instalat la putere și pus în situația de a gestiona o criză, Ludovic Orban s-a trezit că justiția demontează cu temei măsurile luate în pripă de guvernul său. A urmat un moment în care separația puterilor în stat părea să funcționeze și ordinea constituțională revenea la normal. Forțat de Constituție, guvernul Orban se întorcea către Parlament pentru legiferarea unor măsuri legate de combaterea pandemiei. Aceste măsuri s-au concretizat în Legea 55/2020.
Frustrat de faptul că mecanismele de control și echilibrare puseseră piedici ferme măsurilor luate de guvernul său, Ludovic Orban a luat în colimator cele două instituții care-i încurcaseră planurile: Avocatul Poporului și Curtea Constituțională.
Ar fi de asemenea rezonabil să credem că antipatia lui Ludovic Orban pentru actuala Curte Constituțională a fost cauzată și de decizia de neconstituționalitate din februarie 2020 privind desemnarea acestuia în funcția de premier.
În lunile care au urmat, Ludovic Orban a început să atace declarativ cele două instituții, să cocheteze cu idea schimbării Avocatului Poporului și a componenței Curții Constituționale și chiar să îndemne direct cetățenii la nerespectarea unei decizii CCR.
În luna iunie 2020, Ludovic Orban declara:
„Avocatul Poporului nu mai este demult Avocatul Poporului. Renate Weber s-a comportat ca avocatul celor care au încălcat legea în perioada epidemiei şi au pus în pericol sănătatea celorlalţi prin nerespectarea regulilor.”
În același context, prim-ministrul avansa varianta demiterii Avocatului Poporului, spunînd că va cere grupurilor parlamentare PNL să analizeze această posibilitate.
Percepînd probabil că această motivație nu ar fi fost suficientă în ochii opiniei publice, Ludovic Orban juca moneda populistă, adăugînd artificial un cap de acuzare fără nicio legătură cu cel principal.:
“Renate Weber s-a arătat a fi prietenul PSD, avocatul PSD, şi acum se arată a fi avocatul celor cu pensii speciale mari, cei cu pensii de peste 7.000 (n.r. lei)”
Confruntat cu o decizie CCR nefavorabilă guvernului său în chestiunea internării și carantinării oblicatorie, Ludovic Orban recomanda cetățenilor:
“să nu ţină cont de deciziile CCR, să acţioneze responsabil, aşa cum au acţionat pînă acum, (…) să ţină cont de regulile fireşti.”
Din păcate, demagogia și fixația pentru putere nu merg bine împreună cu logica și bunul simț. Pentru că cele din urmă, dictează pe de-o parte că regulile firești decurg din legea naturală, și pe de alta că, dacă oamenii acționaseră responsabil pînă atunci, măsurile restrictive erau oricum redundante și inutile.
În toamna anului 2020, în urma deciziei CCR care stabilea că Parlamentul poate hotărî amînarea alegerilor legislative, premierul avansa, foarte direct, varianta schimbării componenței Curții Constituționale:
“Trebuie schimbată componența Curții Constituționale, trebuie eliminați politrucii de acolo, trebuie să intre numai magistrați cu cariere serioase în spate, nu oameni care au făcut politică și care sunt numiți acolo ca să răspundă la comenzi politice!”
Întrebarea evidentă este următoarea: Ludovic Orban nu își dorea același lucru, respectiv o curte constituțională binevoitoare față de propriile inițiative politice?
Prin toate aceste luări de poziție orientate împotriva Avocatului Poporului și a Curții Constituționale, din care am menționat doar cîteva, Ludovic Orban aduna impulsul necesar unui atac direct la Avocatul Poporului care, după cum bine știm, a venit în luna iunie a anului curent.
Ludovic Orban și cei din jurul său realizau, probabil, că șansele lor de izbîndă sunt relativ mici și prin urmare, au adăugat mai multe capete de acuzare în motivația lor. Motivul principal al acțiunii rămînea totuși cît se poate de transparent: Avocatul Poporului îndrăznise să zădărnicească, ca să folosim un termen drag guvernării Orban, o parte din măsurile cu probleme de legalitate sau constituționalitate impuse în timpul pandemiei.
Felul în care coaliția parlamentară a ales să își construiască speța împotriva Avocatului Poporului evidențiază o problemă fundamentală a puterii legislative, anume abuzul de putere mascat de proceduri, comisii, rapoarte și dezbateri greu accesibile.
JAMES MADISON, al patrulea președinte al Statelor Unite remarca această problemă în eseul Federalist nr. 48:
„Fiind investit de Constituție cu puteri sporite și neavînd în același timp limite foarte precise, legislativul poate uzurpa cu ușurință echilibrul puterilor în stat la adăpostul măsurilor complicate și indirecte.”
Acum că ne-am uitat la evenimentele recente din România, trecem oceanul în America anilor ’30.
Franklin Delano Roosevelt era un politician progresist în căutare de putere, cauze și cruciade. Combinate, Marea Depresiune din 1929 și fenomenul Dust Bowl reprezentau furtuna perfectă pentru ambițiile lui Roosevelt. Astfel, în numele războiului împotriva depresiunii economice, Roosevelt chema cetățenii la arme și sacrificiu de dragul “disciplinei comune”.
El continua:
“Știu că suntem dispuși să ne supunem viețile și proprietatea unei asemenea discipline pentru ca ea face posibilă exercitarea unei autorități care țintește către binele suprem.”
Autoritatea era evident a lui Roosevelt iar binele suprem cel dictat de el. Viețile și proprietățile pe de altă parte erau ale fiecărui individ american.
Măsurile din programul New Deal impuneau un nivel de reglementare și control fără precedent în istoria Americii.
Roosevelt era conștient că legea fundamentală a Statelor Unite nu avea simpatii pentru autoritarism, colectivism, abuz de putere sau supra-reglementare și prin urmare a fost inițial prudent în relațiile sale cu Curtea Supremă. Dar după ce administrația sa a cîștigat cîteva cazuri importante care priveau reglementarea economică, Roosevelt a căpătat mai multă îndrăzneală.
O primă victorie parțială a fost obținută de FDR în cazul ACTULUI NAȚIONAL PENTRU REDRESAREA INDUSTRIEI. O secțiune a acestui act, care reglementa și limita drastic comerțul interstatal și internațional cu petrol, fusese inițial respinsă de Curtea Supremă a Statelor Unite. Însă actul nu fusese declarată neconstituțional în esența lui ci pe criterii procedurale pe de-o parte, și pentru că era pur și simplu prost scris, pe de alta. Roosevelt a putut astfel să propună o altă versiune mai bine redactată care în esență prevedea aceleași măsuri, aducînd modificările procedurale cerute de Curte.
O altă victorie pentru FDR a fost ACTUL REZERVELOR DE AUR prin care administrația Roosevelt interzicea folosirea aurului ca mediu de schimb și obliga americanii să vîndă statului toate rezervele lor de aur. Deși atacat la Curtea Supremă în trei cazuri separate, actul a fost în cele din urmă declarat constituțional.
Interesant este faptul că, în așteptarea deciziei curții în această speță, administrația Roosevelt își făcea deja planuri pentru eventualitatea în care decizia ar fi fost defavorabilă. Procurorul General HOMER CUMMINGS era de părere că soluția consta în schimbarea imediată a componenței curții pentru obținerea unei majorități favorabile. Roosevelt la rîndul lui, se folosea de pîrghiile funcției prezidențiale. El a încercat să-l convingă pe Secretarul Trezoreriei, HENRY MORGENTHAU să manipuleze piața în așa fel încît să creeze senzația de instabilitate și presiune publică în favoarea Legii Rezerverelor de Aur. Morgenthau l-a refuzat.
Vedem deci că Roosevelt era conștient că împinge limitele Constituției și încerca să găsească variante alternative pentru implementarea legilor sale, care să ocolească mecanismele constituționale. Anticipînd așadar o confruntare constituțională, FDR începuse încă din 1933 să pregătească terenul pentru o reformă care să aducă Curtea Supremă sub controlul său.
Temerile lui FDR s-au adeverit doi ani mai tîrziu cînd Curtea Supremă respingea în decurs de trei săptămîni patru proiecte majore ale administrației Roosevelt. Una dintre deciziile curții anula în totalitate Actul Național pentru Redresarea Industriei din 1933.
Aflat acum în situația pe care o prevăzuse, Roosevelt îl însărcina pe procurorul general Cummings să se ocupe cu elaborarea unui „proiect legislativ de mare importanță”, iar juriștilor Departamentului de Justiție li se ordona să înceapă munca de cercetare la un „proiect secret”.
Roosevelt și echipa sa au analizat mai mult opțiuni prin care ar fi putut limita sau elimina unele puteri ale curților federale, dar în special pe cele ale Curții Supreme. Una dintre opțiunile luate în calcul era limitarea puterii Curții Supreme de a constata neconstituționalitatea unor legi, însă opinia publică era majoritar opusă acestei variante. O altă cale de atac era acuzația că numărul de cazuri admise anual de către Curtea Supremă este prea mic, acuzație în sine care, deși falsă și în final irelevantă din punct de vedere constituțional, avea o anumită valoare propagandistică. Roosevelt investigase inclusiv opțiunea amendării Constituției, idee la care a renunțat rapid, avînd în vedere că trecerea unui amendament nu se putea face decît cu votul a 75% din legislativele statale.
În final, la sugestia unor profesori de la Princeton și Harvard, Roosevelt a ales să atace problema componenței Curții Supreme printr-un tertip procedural și propagandistic. Pe scurt, ideea celor doi profesori era ca numărul de judecători ai Curții să fie legat de vîrsta acestora, profitînd de opinia generală că unii membrii ai curților și chiar ai Senatului erau prea în vîrstă ca să-și mai exercite funcția în mod adecvat.
Astfel, pentru fiecare judecător cu vîrsta de peste 70 de ani care alegea să NU iasă la pensie, ar fi fost creat în mod „automat” un post în plus. Evident, acest mecanism „automat” urma să fie lăsat la discreția președintelui.
Conștient că fără suportul publicului inițiativa sa nu avea nicio șansă de succes, Roosevelt a expus planul Proiectului de Lege pentru Reforma Procedurilor Judiciare într-unul dintre discursurile sale periodice („fireside chats”) adresate americanilor.
Discursul, un model de demagogie, nu era lipsit de referințe și metafore agrare și avertismente asupra necesității reformării curții pentru implementarea unor măsuri „urgente”.
„…am comparat forma de guvernămînt Americană cu un atelaj din trei cai dat de Constituție poporului american în așa fel încît cîmpul lor să poată fi arat. Cei trei cai sunt, bineînțeles, Congresul, Executivul și Curțile. Doi dintre acești cai trag astăzi la unison, ceea ce nu se poate spune despre cel de-al treilea”
Evident, „calul nărăvaș” care nu voia să are cîmpul lui Roosevelt era Curtea Supremă. Tot atunci revenea pe tapet acuzația că numărul de cazuri admis de Curte este prea mic, Roosevelt afirmînd că 87% din cazurile reclamanților privați sunt respinse de Curtea Supremă. Președintele Curții CHARLES EVANS HUGHES a negat însă acuzația imediat.
Lipsit de motivații credibile pentru inițiativa sa, Roosevelt făcea apel repetat la la metafore cum ar fi nevoia de „reîmprospătare” a Curții Supreme.
„…singura metodă care este în mod limpede constituțională și în același timp ar produce reformele foarte necesare, este infuzarea Curților cu sînge proaspăt. ”
sau
„Acest plan va preveni întărirea arterelor judiciare ale Constituției națiunii. ”
Vedem aici similaritatățile dintre pledoaria lui Ludovic Orban și cea a lui Franklin Delano Roosevelt pentru înlocuirea Avocatului Poporului sau schimbarea componenței curților. În ambele situații, acuzațiile principale, cea de zădărnicire a măsurilor anti-pandemice, respectiv a programului New Deal, nu se țineau singure și trebuiau proptite prin demagogie, alegorii și acuze secundare. Cele din urmă erau și ele vagi sau chiar fictive.
Dacă în România atacul coaliției de la putere împotriva Avocatului Poporului a trecut în mare parte aproape neobservat, nu același lucru se poate spune despre tentativa lui Roosevelt de a schimba componența Curții Supreme.
Spre deosebire de românii anului 2020 cu identitatea mutilată și drepturile alienate de regimurile comuniste și urmașele lor, americanii anului 1937 aveau mentalitățile încă intacte, iar pentru ei Constituția nu era doar o lege pe o hîrtie, ci esența spiritului de viață, individual, comunitar și national.
Din această cauză, inițiativa lui Roosevelt de modificare a componenței Curții Supreme a fost întîmpinată aproape imediat de reacții virulente din partea cetățenilor, a societății civile, a presei, a politicienilor din opoziție și chiar a politicienilor din propriul său partid. Susținătorii lui Roosevelt în această chestiune erau foarte puțini și de obicei interesați într-un fel sau altul de succesul acestui demers.
La vremea aceea, Partidul Democrat mai avea încă membri care țineau la valorile fundamentale ale americanilor, la onoare și constituționalitate. Iar cei cărora le lipseau aceste afinități aveau măcar inteligența politică necesară ca să înțeleagă că o lege care-i favoriza cît erau la putere se putea întoarce împotriva lor atunci cînd ar fi ajuns în opoziție.
Foarte semnificativă pentru subiectul nostru este reacția presei vremii.
Ediția din 6 martie a ziarului THE OSHKOSH NORTHWESTERN culegea un număr impresionant de reacții de pe toată scena politică și socială:
Cîțiva senatori democrați citați de ziar numeau pledoaria lui Roosevelt pentru modificarea componenței Curții Supreme:
„cel mai uimitor exemplu de demagogie fariseistică care a fost auzit vreodată în America”
Senatorul BURTON K. WHEELER, reprezentantul extremei stîngi a partidului Democrat avea următoarea remarcă:
„…observ cu regret că președintele a considerat oportun să inflameze spiritele oamenilor insinuînd că pentru dezastrele cauzate de Dust Bowl și inundațiile de pe rîul Ohio ar fi de vină Curtea Supremă”
Alți senatori democrați aduceau acuzații de șantaj politic din partea lui Roosevelt:
„Deplîngînd spiritul demagogic al discursului lui Roosevelt, unii senatorii se simt jigniți de implicația că soarta lor politică în campania din 1938, ar depinde de susținerea reformei Curții Supreme”
THE DAILY RECORD din Long Branch, New Jersey titra:
„Omul din stradă se opune reformei Curții Supreme! Huiduieli pentru susținătorii reformei și laude pentru cei care o denunță întemeierea unei dictaturi!”
Într-un articol despre moartea senatorului JOSEPH. T. ROBINSON, principalul susținător al legii lui Roosevelt, THE EVENING INDEPENDENT din Massillon, Ohio scria următoarele:
„Dacă propunerea de lege privind componența Curții Supreme, (o amenințare la adresa democrației, posibil premergătoare înlocuirii guvernului popular american cu un sortiment de dictatură europeană) este învinsă, acei oameni devotați legii și tradiției vor spune că sloganul “In God we Trust” nu a fost pus degeaba pe blazonul național.”
Nu toate reacțiile erau la fel de sobre. Mai multe ziare menționau un grup de studenți de la Universitatea Yale care formaseră “Clubul Roosevelt Rege”. Aceștia scriseseră un manifest satiric în care propuneau ca Roosevelt să fie uns rege dacă tot urma ca toate puterile statului să fie concentrate în mîinile sale:
„ȚINÎND SEAMA de faptul că Franklin Delano Roosevelt controlează acum executivul și legislativul, și va controla în curînd și judiciarul, toate așa zise ramuri ale guvernului,
și
ȚINÎND SEAMA de faptul că interesul publicului pentru monarhia britanică denotă un mare dor pentru domnia regală
SE DECIDE că Franklin Delano Roosevelt va fi uns rege în nume dar și în fapt, încoronat cum se cuvine împreună cu iubita noastră regină Eleanor, în cadrul ceremoniilor care se vor ține în capitala națională ce va fi redenumită Roosevelt D.C.
ȘI CĂ presa va fi abolită, iar oamenii vor primi informații numai despre lucrurile care sunt bune despre ei, prin discursurile pe care majestatea sa imperială le va ține de la gura șemineului.”
Citind acest ultim pasaj nu putem evita comparația locală cu mesajele publice din ultimul an care îndeamnă românii să „se informeze numai din surse oficiale”.
Observăm că, indiferent de tonul mesajelor, mai sobru sau mai în zeflemea, publicul american era extrem de conștient de faptul că centralizarea puterilor venea la pachet cu amenințarea foarte reală a instalării unei dictaturi.
În eseul Federalist nr. 47, James Madison rezuma esența problemei:
„Se poate spune fără tăgadă, că acumularea tuturor puterilor, legislativă, executivă și judiciară în aceleași mîini, una sau mai multe, pe cale ereditară, prin auto-numire sau prin alegeri, reprezintă însăși definiția tiraniei.”
Așadar, temerile unei părți a opiniei publice românești privind unele măsuri despotice luate de guvernul Orban și continuate parțial de guvernul Cîțu sunt justificate și au un precedent istoric foarte bine documentat. Iar asta în condițiile în care americanii de la acea dată erau per total mult mai liberi în toate aspectele vieții decît au fost românii în ultimul an.
Merită menționat în trecere că printre puținii aliați ai lui Roosevelt în chestiunea Curții Supreme se afla CONGRESUL ORGANIZAȚIILOR INDUSTRIALE, o federație de sindicate condusă de JOHN L. LEWIS și înțesată de simpatizanți comuniști. Roosevelt se folosise de poziția sa ca să favorizeze C.I.O. în disputele cu UNITED STATES STEEL CORPORATION. Iar C.I.O și John C. Lewis erau mai mult decît bucuroși să-i întoarcă favoarea, cultivînd în interiorul sindicatelor un sentiment favorabil modificării componenței Curții Supreme. În mod evident, această prietenie dintre președinte și o organizație de sindicate era cît se poate de dubioasă.
A patra putere
Am insistat atît de mult asupra multiplelor reacții (din care am menționat doar cîteva) din presa americană a vremii pentru că astăzi asistăm la o uniformizare alarmantă a opiniilor de presă și aliniere a acestora la discursul puterii. Astfel suntem confruntați nu numai cu pericolul contopirii celor trei puteri ale statului, ci și cu pericolul subordonării aproape totale a celei de-a patra puteri, presa.
În 2020 și atît cît s-a scurs din 2021, a patra putere în stat nu s-a achitat de datoria sa de a informa publicul corect și echidistant. Cu foarte puține excepții, atitudinea presei a fost uniformă și servilă în raport cu puterea și amenințătoare sau obraznică în raport cu populația. Situația este cu atît mai gravă avînd în vedere că anumite publicații au acceptat „ajutor” financiar din partea guvernului. Necesitatea acestui „ajutor” este dubitabilă. E greu de crezut că, în condițiile în care oamenii erau forțați să stea în casă, consumul de presă urma să scadă. Iar simplul fapt că alte publicații nu au accesat fondurile guvernamentale demonstrează că acestea puteau să supraviețuiască și fără ele.
Una dintre primele poziționări îndoielnice în ceea ce urma să devină conflictul dintre putere și Avocatul Poporului a trecut aproape neobservată în tumultul inițial generat de pandemie. Nu este foarte clar dacă din rea intenție sau incompetență (probabil o combinație a celor doi factori), două organe de presă importante, Digi 24 și G4 Media lăsau de înțeles că decizia declarării stării de urgență pornea dintr-o inițiativă a Avocatului Poporului. Dacă Digi 24 se mulțumea să menționeze sec că Avocatul Poporului solicită instituirea stării de urgență fără a da lămuriri suplimentare, G4Media împingea speculația mai departe sugerînd că, de fapt, solicitarea Avocatului Poporului urmărește nu numai suspendarea unor drepturi, ci și blocarea posibilității organizării de alegeri anticipate:
„Instituirea stării de urgență ar duce la suspendarea mai multor drepturi cetățenești, dar și la imposibilitatea dizolvării Parlamentului pînă la încetarea stării. O eventuală instituire a stării de urgență ar face deci imposibilă încercarea lui Iohannis de a declanșa alegerile anticipate.
De remarcat că Avocatul Poporului este tocmai instituția care, în teorie, trebuie să se lupte pentru respectarea drepturilor cetățenilor. Președintele Iohannis a exclus ieri sugestia de a declara starea de urgență.”
Două zile mai tîrziu, Klaus Iohannis declara starea de urgență în mod evident de bună voie și nesilit de nimeni cu atît mai puțin de Avocatul Poporului:
„Este foarte important ca măsurile care vor fi luate să fie luate la timp, în aşa fel încît să prindă, iar pentru a face posibilă această luptă (…) am decis să decretez stare de urgenţă la începutul săptămînii viitoare” — Klaus Iohannis
Pentru cine a avut curiozitatea să citească comunicatul Avocatului Poporului de la acel moment, poziționarea instituției este cît se poate de clară. Astfel, Avocatul Poporului nu se declara pro sau contra decretării stării de urgență, ci sublinia că unele măsuri propuse de executiv nu pot fi implementate în acord cu Constituția României decît cu condiția declarării stării de urgență. Pe scurt, Avocatul Poporului făcea exact ceea ce trebuia să facă. Se asigura că drepturile cetățenilor sunt respectate și că în limitele competențelor sale, ghidează celelalte instituții astfel încît ele să rămînă în cadrul ordinii constituționale.
Considerații finale
Fără pretenția că am acoperit exhaustiv problema luptei dintre cele trei puteri ale statului și a evenimentelor din 1937 sau din 2020, putem extrage împreună cîteva concluzii importante.
Roosevelt și Orban nu au suferit o înfrîngere totală
Imediat după respingerea deciziei de destituire a doamnei Renate Weber din funcția de Avocat al Poporului, au apărut voci care au susținut că, de fapt, mișcarea lui Ludovic Orban a fost una de imagine politică, un atac simulat. Personal, nu cred că așa stau lucrurile.
Din nou, exemplul american ne oferă o posibilă bază de comparație.
Scandalul legat de reforma Curții Supreme a Statelor Unite a fost marcat de un eveniment a cărui semnificație este încă dezbătută. În cazul West Coast Hotel Co. v. Parrish, unul dintre judecătorii Curții Supreme, OWEN ROBERTS a avut o schimbare bruscă de opinie, ceea ce a dus la o decizie majoritară a curții, favorabilă politicilor lui Roosevelt. În alte două cazuri s-au luat decizii similare. La momentul respectiv, cei mai mulți au văzut în aceaste decizii o mișcare strategică a judecătorilor menită să cîștige bunăvoința lui Roosevelt și să protejeze Curtea de reforma judiciară. Astfel, deși reforma lui Roosevelt a picat în cele din urmă, e posibil ca presiunea politică pe care acesta a exercitat-o asupra Curții să fi fost interpretată ca „o salvă de avertisment trasă peste provă” ca să folosim o expresie americană. Cert este că deși pe termen lung Curtea Supremă a rămas intactă și independentă, pe termen scurt și mediu, Roosevelt a obținut ce voia: înlăturarea piedicilor judiciare din calea politicilor programului New Deal.
În cazul Orban vs. Avocatul Poporului este posibil ca lucrurile să fi stat aproape la fel. Anume, Ludovic Orban știa că sunt șanse mari ca tentativa de destituire a Avocatului Poporului să eșueze, dar mergînd totuși pînă la capăt cu inițiativa sa, a dat dovadă de forță politică și a creat un pol de presiune atît deasupra Avocatului Poporului cît și a Curții Constituționale. Dar deocamdată aceasta este o speculație personală. Rămîne de văzut ce ne rezervă scena politică în lunile și anii următori.
În viitorul previzibil mă aștept însă ca tendițele de abuz executiv și legislativ și conflictul dintre cele două puteri și cea de-a treia, să devină o problemă din ce-n ce gravă și mai frecventă.
Este esențial să reținem că separația și echilibrul puterilor în stat sunt indispensabile pentru libertatea și drepturile noastre individuale. Lupta dintre puteri va fi una continuă, iar echilibrul va rămîne precar.
Dintre cele trei puteri, legislativul și executivul au un impact major și constant asupra vieților noastre. Justiția, pe de altă parte, este cea mai vulnerabilă, clar delimitată și cu un cîmp redus de acțiune.
Constituția și justiția independentă sunt ultimii garanți ai drepturilor fundamentale
Este adevărat că nicio instituție nu este populată numai de oameni perfecți, incoruptibili, fără înclinații sau partizanate. Iar bănuiala că cel puțin o parte a Curții Constituționale ar favoriza anumiți actori politici este absolut rezonabilă.
Este la fel de adevărat și că nicio constituție, cu atît mai puțin cea a României, nu este perfectă.
Cu toate acestea, indiferent de înclinațiile Curții Supreme în cazul Roosevelt sau ale Avocatului Poporului și Curții Constituționale în cazul nostru, realitatea este că deciziile acestor organe au fost corecte în ambele situații, iar limitele impuse puterii de Constituția României au avut rezultate pozitive pentru libertățile cetățenilor.
Nu este deasemenea deloc exclus ca restituirea unor drepturi fundamentale restricționate anul trecut, să fi fost, cel puțin în parte, rezultatul accidental al încleștării unor facțiuni politice care vizau nu atît binele nostru, cît propriile lor interese. Dar o victorie este o victorie și nu cred că ne putem permite să o refuzăm.
Justiția oferă oricărui cetățean acel teren pe care se poate lupta cel puțin teoretic de pe picior de egalitate, cu forțe care altfel l-ar copleși. După cum remarcam mai devreme, o majoritate parlamentară sau un guvern beneficiază de forța legii și resurse financiare considerabile și își pot camufla intențiile și acțiunile foarte ușor folosindu-se de cadrul procedural. Dacă cea de-a treia putere în stat ar fi slăbită, cetățenii ar fi mult mai vulnerabili la abuzul legislativ sau executiv.
Amenințarea este reală (dar nu este cea despre care vorbesc cei mai mulți politicieni):
Un ultim argument pe această temă ar fi că deși pericolul unui „judiciar activist” este real, pericolul abuzului legislativelor este nu numai real, ci mult mai frecvent și periculos.
Legiferarea excesivă este o realitate a politicii contemporane care a creat daune incomparabil mai mari decît ocazionalele ieșiri în decor ale curților superioare. Cel mai recent și aberant exemplu este cel al pachetului de legi doptate de Congresul american pentru „ajutarea americanilor” pe perioada pandemiei. Pachetul are peste 5000 de pagini, da, 5000, nu mi-a scăpat un 0 în plus, iar cei mai mulți dintre membrii Congresului au avut doar cîteva ore la dispoziție să le citească. În mod evident asta înseamnă că acei congresmeni au trecut abuziv un pachet de legi pe care nu le citiseră deși calitatea de reprezentați le impune să cunoască și să înțeleagă măsurile pe care le votează.
Motivul pentru care pachetul de legi era așa de mare este simplu. Conștinenți că populația este nervoasă și sărăcită din cauza pandemiei și a restricțiilor, cei mai mulți politicieni nu ar fi îndrăznit să voteze împotriva acestui pachet. Prin urmare, unii politicieni au profitat de susținerea bi-partizană a pachetului de legi și au adăugat o sumedenie de clauze legate de interesele lor personale, multe dintre ele fără nicio legătură cu pandemia de COVID-19. Spre exemplu, secțiunea 342 a legii conține detalii despre politici care trebuie urmate în cazul succesiunii sau reîncarnării lui Dalai Lama.
Devine așadar cît se poate de evident că de prea mult timp legislativele sunt cele care își arogă puteri aproape nelimitate de a conduce prin lege, nu de a fi conduite ale legii naturale așa cum ar trebui. În aceste condiții de ce, într-o dispută între puteri, am favoriza noi, cetățenii, puterea legislativă?
O tendință globală și persistentă
Exemplele lui Orban și Roosevelt nu sunt nicidecum unice. La nici o săptămînă de la decizia CCR care declara neconstituțională destituirea Avocatului Poporului, DIDIER REYNDERS, Comisarul pe Justiție al Uniunii Europene declara că „se va lupta împotriva tentativelor de respingere a supremației legii europene.”
În percepția domnului Reynders și a Comisiei Europene, statele ale căror foruri constituționale contestă supremația unor legi europene asupra celor naționale, reprezintă o adevărată „amenințare” la adresa integrității Uniunii Europene. Printre statele menționate nu figurează așa cu ne-am aștepta doar „suspecții de serviciu”, Polonia și Ungaria ci chiar Germania și Franța.
Reamintesc că, deși în timpul campaniei pentru alegerile prezidențiale Joe Biden a promis că nu va încerca să schimbe componența Curții Supreme a Statelor Unite după modelul Roosevelt, ideea a fost adusă din nou în discuție la puțin timp după preluarea mandatului. Pe 9 aprilie 2021 Casa Albă anunța că președintele Joe biden va semna un ordin executiv de înființare a unei comisii care să analizeze oportunitatea reformării Curții Supreme.
Uitîndu-ne la aceste exemple din Statele Unite, România și Europa, devine cît se poate de evident că pentru majoritatea politicienilor, centralizarea și acapararea puterii sunt mai importante decît LEGEA și în final, decît posibilitatea oamenilor de-și apăra drepturile în justiție. Astfel, pentru acești politicieni, legea este un instrument de putere discreționar, iar acțiunile lor înlocuiesc domnia legii naturale cu domnia prin legea personală.
În concluzie, indiferent că vorbim de guverne ultra-centralizare, de organisme suprastatale sau combinațiile nesănătoase executiv-legislativ, amenințarea la adresa domniei legii și drepturilor individuale este cît se poate de reală și imediată.
Deși orice dezechilibru de putere se poate întoarce împotriva noastră, trebuie să acordăm deosebită atenție independenței justiției. Pentru că, justiția este calea prin care orice cetățean nedreptățit, cel puțin în relația cu statul, are dreptul la un penultim apel.
Vă las pe voi să descoperiți care este ULTIMUL apel. Dar pentru o introducere vă sugerez să ascultați podcastul „Filozoful și Patriarhul” sau să citiți articolul.
Vreți să ne ajutați? Susțineți-ne pe Patreon:
