Filozoful și Patriarhul
Eșecul moral al statului și răspunsul bisericii
La sfîrșitul lunii octombrie 2020, internetul, cel puțin cel românesc, lua foc din nou.
Un articol publicat de spotmedia.ro acuza în titlu: „Patriarhul vrea ce este al Cezarului.” Titlul reflecta destul de fidel reacția generală din presa mai mult sau mai puțin mainstream la o declarație a PATRIARHULUI DANIEL. Preiau citatul așa cum a fost el reprodus de alte publicații:
„În toamna anului 1989 cu prilejul hramului Sfîntului Dimitrie cel Nou, în 27 octombrie, autoritățile comuniste au interzis închinarea la sfintele moaște ale Sfîntului Cuvios Dimitrie… Această umilire a Sfîntului Cuvios Dimitrie cel Nou a fost răsplătită în sensul că peste cîteva luni regimul comunist a căzut…”
Patriarhul Daniel spunea în același context că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit.”
Jurnaliștii dar și o parte a opiniei publice, îl mai acuzau pe Patriarhul Daniel că ilustrează ipocrizia Bisericii Ortodoxe care nu ar fi avut aceeași reacție la dărîmarea lăcașelor de cult sau oprimarea disidenților anti-comuniști.
Niciunul dintre cei care l-au înfierat pe Patriarh nu s-a ostenit însă să explice logica acestor acuzații care parcă cereau o consecvență în greșeală.
Dacă, să zicem că Biserica greșise și nu făcuse tot ce se putea face în cazul abuzurilor comuniste asta înseamna că nu mai avea dreptul să ia niciodată atitudine cînd observa un abuz? Care era explicația acelor acuzații, alta decît ingnoranța sau intenția de a deturna o discuție serioasă și deja tîrzie pe tema limitelor puterilor statului?
Să ne întoarcem deci la miezul discuției. Consensul principal al majorității jurnaliștilor era că Patriarhul Daniel „amenința voalat autoritățile statului” depășind practic atribuțiile și limitele autorității sale. Spațiul online românesc abunda de titluri precum „Mesajul ascuns al predicii Patriarhului Daniel” și comparații elucubrante cu Statul Islamic.
Ei bine mesajul era se pare atît de ascuns încît interpretarea majoritară a fost total eronată, lucru pe care intenționez să-l demonstrez în acest articol.
Cred că noi toți am dat înzecit și însutit Cezarului. Taxe, ascultare și răbdare. În ultimul an sub pretextul luptei împotriva pandemiei, mulți dintre noi am cedat din ce-n ce mai multă putere statului. Iar astăzi nu Dumnezeu, Daniel, sau noi, oamenii de rînd, vrem ce este al Cezarului ci Cezarul orbit de lăcomie vrea ceea ce este al nostru și în ultimă instanță, al lui Dumnezeu.
Pentru cei care sunteți agnostici sau atei, nu vă panicați, nu mă apuc de predicat. Încă. Și voi încerca în continuare să-mi expun punctul de vedere dintr-o perspectivă cît se poate de universală.
Bunul simț, buna credință și libertatea nu au granițe geografice și nici istorice. Zilele acestea puțini au observat cum s-au întîlnit în văzul lumii un părinte ortodox din secolul 21, Patriarhul Daniel și un filozof englez al secolului 17, JOHN LOCKE, care din perspectivă ortodoxă ar fi probabil considerat un eretic.
Departe de a fi o chemare la răzmeriță, reacția Patriarhului Daniel este importantă pentru oricine ține la propria individualitate și la mult pomenitele valori vestice, mai ales la liberalism.
Așadar presa acuza: „Patriarhul vrea ce este al Cezarului.” Dar cine este Cezarul și ce anume îi aparține acestuia?
Să ne aducem aminte întîi despre fragmentul din Evanghelie care este capul de acuzare folosit de jurnaliști:
„Atunci Farizeii se duseră și puseră la cale cum să-l prindă cu un cuvînt. Îi trimit discipolii lor cu Irodienii, să-i zică: Învățătorule știm că ești sincer, că înveți cu adevărat calea spre Dumnezeu și nu-ți pasă de oameni, căci tu nu te uiți cum arată omul. Spune-ne dar, ce crezi, este învoit să-i dai tribut Cezarului sau nu?” Cum însă Isus le cunoștea răutatea, le zise: Ce mă puneți la încercare, fățarnicilor? Arătați-mi moneda de impozit.”
Îi aduseră un dinar. El îi întrebă: „A cui este această figură și inscripția?” Ei îi răspund: ”A Cezarului”. Atunci el le zice: „Dați-i așadar Cezarului ceea ce îi aparține Cezarului, iar ceea ce-i aparține lui Dumnezeu lui Dumnezeu.”
Deci? Cine este Cezarul? Atunci era, normal, chiar Cezarul însuși deși interpretările acestul fragment din Evanghelie sunt mult mai complexe și nuanțate. Cezarul este astăzi, statul.
Știm cu toții că oriunde punem doi oameni la un loc, mai devreme sau mai tîrziu va apărea o neînțelerge. Că sunt un soț și o soție sau doi parteneri de afaceri, mai devreme sau mai tîrziu nevoia de mediere devine indispensabilă. Ori medierea nu poate avea loc dacă nu există un terț, un reper deasupra celor doi în fața căruia ambele părți sunt egale. Evident acolo unde vorbim de familii, comunități și milioane de oameni problema medierii devine infinit mai complicată.
Instrumentul pe care îl folosim ca să ne rezolvăm pașnic conflictele este LEGEA. De aceea în articolul 16, alineatul 2 din Constituția României citim: „nimeni nu este mai presus de lege”. Iar Cezarul, statul, este cel care face și aplică legea cu consimțămîntul nostru.
În cele mai multe cazuri legea este un instrument suficient. Dar ce se întîmplă atunci cînd statul prin reprezentații ne înșeală încrederea și așteptările? Atunci cînd spre exemplu, niște parlamentari trec o lege strîmbă sau cînd puterea executivă nu aplică legea așa cum ar trebui? Ce facem atunci cînd ne vedem drepturile încălcate? Ca să fac o trimitere către o altă temă controversată, cum procedăm atunci cînd în percepția unora, drepturile femeilor sunt încălcate prin legile anti-avort din Polonia? Sau cum ne raportăm la stat atunci cînd din perspectiva altora, libertatea de credință, exprimare și adorare sunt limitate abuziv?
Unii ar putea fi tentați să protesteze. Cum pot compara dreptul femeilor asupra propriului corp cu dreptul de „a pupa moaște”? Însă pupatul moaștelor sau mersul la biserică de Paște sunt expresia credinței oamenilor. Iar credința este inseparabilă de libertatea de gîndire și de exprimare. Așa cum poți mutila un corp, poți mutila și o minte. Dacă avem toți dreptul la integritate corporală avem dreptul și la integritate sufletească așa cum o înțelege fiecare. Dacă tot vă pare deplasată comparația gîndiți-vă exact la acei oameni care pentru credința și integritatea lor sufletească au acceptat să fie închiși, torturați și omorîți în închisorile comuniste și nu numai.
Revenind, felul în care ne raportăm la lege și la stat ține, cred eu, de capacitatea de a împăca în capul nostru următorul paradox: pe lumea aceasta nimeni nu este mai presus de lege iar supremația legii este indispensabilă pentru o societate civilizată. Pe de altă parte dacă legea devine nedreaptă avem dreptul să ne opunem. Dar ați putea întreba, odată stabilit că legea este arbitrul suprem cine ne dă dreptul să o respingem?
Dacă l-am întreba pe filozoful englez THOMAS HOBBES el ar spune că nimeni nu ne dă acest drept:
„Natura (meșteșugul prin care Dumnezeu a creat și prin care EL guvernează lumea) este imitată de oameni care pot crea un animal artificial. Prin acest meșteșug oamenii au creat marele LEVIATAN numit și COMUNITATEA sau STATUL (în latină, CIVITAS), care stat nu este decît un om artificial, mai mare și mai puternic menit să protejeze oamenii. Un stat al cărui suflet artificial, ce dă viață și mișcare întregului corp, este suveranitatea.”
Îmi imaginez că unii dintre voi se gîndesc deja la inteligențe artificiale, Elon Musk și Terminator dar avem lucruri mai serioase de discutat. Ce vedem aici? În viziunea lui Hobbes statul era suprem. Rețineți, pentru el sufletul statului este suveranitatea. La fel de important, Hobbes a personalizat statul. Statul în viziunea lui, este o persoană și nu orice fel de persoană ci una mai mare și mai puternică care domnește deasupra tuturor.
Ori mai devreme spuneam că dacă punem oricare două persoane împreună, la un moment dat va apărea și o neînțelegere între ele. Întorcîndu-ne la același exemplu, dacă personificăm statul avem atunci de-a face cu două persoane. Pentru că așa cum statul este suveran și noi beneficiem de propria noastră suveranitate. O persoană suntem noi, corpul cetățenesc cu indivizi și comunități. Cealaltă persoană este statul. Ne întoarcem așadar la aceeași dilemă. Cine mediază între noi? Cine spune cui i se cuvine dreaptatea atunci cînd una dintre persoane este mai mare și mai puternică?
Și așa ne întoarcem la John Locke și întîlnirea lui, cred eu naturală, cu Patriarhul Daniel.
Să vedem ce spunea Locke la cîteva zeci de ani după Thomas Hobbes:
„Violența și prejudiciul rămîn violență și prejudiciu chiar și atunci cînd sunt aplicate de cei numiți să administreze justiția, al cărei scop ultim este protejarea și compensarea oamenilor nevinovați prin aplicarea nepărtinitoare a legii. Iar atunci cînd justiția este administrată cu rea credință oamenii nu mai pot apela la nici-o altă instanță pămîntească și singurul lor remediu este Apelul către Cer (The appeal to Heaven).
Pentru creștini există două lumi. Lumea aceasta și lumea cealaltă care este destinația finală și cea mai importantă. Dar chiar și pentru cei care nu sunt creștini întrebarea rămîne valabilă. Ce facem dacă statul eșuează în atribuțiile sale atunci cînd drepturile ne sunt încălcate? Cui ne adresăm? Locke prin acceptarea noțiunii că există o instanță superioară în Dumnezeu ne dă un răspuns așa cum o face și Patriarhul Daniel: În fața legii nedrepte nesupunerea este dreaptă.
Nici unul nici celălalt nu îndeamnă la sfidarea legilor drepte. Patriarhul Daniel nu „amenința” statul român așa cum susținea tendențios cea mai mare parte a presei, ci lansa un avertisment. Anume că acea instanță superioară există și că oamenii vor ajunge dacă nu conștient și rațional, măcar instinctual la acea limită cînd își vor simți drepturile încălcate iar propria lor natură va zice „ajunge”. Patriarhul Daniel nu voia așadar să ia ce aparține Cezarului ci făcea un apel către Cezar să nu ia ce aparține de drept oamenilor și lui Dumnezeu.
