Jones versus Duranty
Falsele pretenții ale elitelor și ascensiunea totalitarismului
Aprilie 1917. Germania permitea unui grup de treizeci și doi de exilați ruși să-i traverseze teritoriul într-un tren sigilat pe un drum ocolitor care avea să-i ducă prin Suedia și Finlanda înapoi în țara mamă. La destinație nu-i aștepta însă calmul pe care mulți dintre noi îl avem în minte când ne gândim la casa noastră.
Rusia trecea prin timpuri tumultoase. După revoluția din februarie, pe 2 martie 1917, țarul NICOLAE abdica, iar fratele său refuza să-i ia locul, punând astfel capăt dinastiei de trei sute de ani a ROMANOVILOR.
Autoritatea Guvernului Provizoriu condus de prințul GEORGE LVOV era adânc disputată de Sovietul din Petrograd, iar un popor rus nemulțumit și înfometat aștepta în zadar bunăstarea promisă după căderea țarului.
Atmosfera era propice pentru revoluție, iar un revoluționar profesionist precum LENIN nu putea să nu o fructifice. Vestea evenimentelor din Rusia ajunsese la el cu întârziere, însă pus la curent cu situația, Lenin a făcut toate demersurile posibile pentru a se întoarce înapoi acasă. Din refugiul perfect în care putea pune la cale revoluția, neutralitatea Elveției se transformase într-o cușcă. Lenin, cel fără de care acea cursă specială nu ar fi existat, era primul membru al grupului de exilați care punea piciorul în acel tren, începutul lungii călătorii către Petrograd.
Însă sprijinul pe care-l primiseră exilații nu venea din simpatie pentru soarta lor sau dorința de a ajuta Rusia să se îndrepte spre un viitor prosper.
Inamicii Imperiului Țarist din Marele Război — în frunte cu Germania — căutau să forțeze ieșirea acestuia din conflict prin inflamarea spiritelor revoluționare și destabilizarea internă de pe teritoriul său. Aceștia au speculat perfect momentul vulnerabil în care se afla adversara lor, pregătind un pachet revoluționar menit să destabilizeze Rusia, înscriind astfel istoria pe calea cunoscută de noi astăzi.
Lenin, revoluționarul în căutarea unei revoluții, nu făcea o primă impresie grozavă și nici măcar nu era un orator deosebit de talentat. Admiratorii articolelor și ideilor sale se declarau puțin impresionați de persoana lui la o întâlnire față în față. ANATOLY LUNACHARSKY, Ministru al Culturii în primul Cabinet bolșevic, vorbea astfel despre el:
„Nu a făcut o primă impresie foarte bună asupra mea. Apariția sa mi-a părut mai degrabă ștearsă, lipsită de culoare, și nu a spus nimic clar în afara insistențelor ca eu să părăsesc Geneva”.
MAXIM GORKI, scriitorul de casă al bolșevicilor, îl descria în termeni similari:
„Nu mi l-am imaginat așa. Simțeam că îi lipsește ceva. Era prea șters, nu era nimic din „liderul” în el”.
LEV TROȚKI se străduia și el să capteze cumva forma nedefinită a lui Lenin:
„Dacă aș încerca să descriu ce fel de om era Lenin, aș evidenția că întreaga sa ființă era direcționată către atingerea unui scop primordial. Poseda determinarea omului orientat către un singur obiectv. (…) Această determinare este principala caracteristică a lui Lenin”.
Fratele lui Lenin fusese executat în 1887 de forțele țariste, la vârsta de 21 de ani. Singurul executat dintr-un grup de revoluționari care încercaseră să-l asasineze pe ȚARUL ALEXANDRU al III-lea. ALEXANDR ILICI ULIANOV spunea despre fratele său mai mic, Vladimir:
„Nu, fratele meu nu va ajunge un revoluționar. Un revoluționar nu poate acorda atâta timp studiului viermilor”.
1887 a fost probabil anul în care Vladimir Ilyich Ulyanov, pe atunci în vârstă de șaptesprezece ani, a devenit Lenin. Exmatriculat de la Universitatea Imperială Kazan, se mută în Sankt Petersburg în 1893, unde devine un activist marxist marcant. În 1897 este exilat pentru sediție pe o perioadă de trei ani. Soția sa, Nadejda — de asemenea activistă marxistă — i se alătura și ea în exil un an mai tîrziu. La finalul celor trei ani, LENIN se mută în vestul Europei unde se remarcă drept unul dintre cei mai proeminenți teoreticieni ai marxismului.
Lenin a fost cel care a adăugat la teoria marxistă ortodoxă conceptul de revoluționari avangardiști și de partid de avangardă. El își bazează decizia pe doua motive extrase din realitățile politice și istorice ale vremii:
Pe de-o parte, în Vestul industrializat al Europei proletariatul arăta puțin apetit pentru revoluție, datorită nivelului de trai din ce în ce mai ridicat de care beneficia de pe urma capitalismului.
În est, Rusia încă se afla într-un stadiu cel mult rudimentar al capitalismului, nivelul de industrializare din Imperiul Țarist era încă departe de nivelul din Vest, iar proletariatul nu era foarte numeros.
Lenin intuise impedimentele proletariatului în dezvoltarea unei conștiințe de clasă. Considera deci necesară formarea unei avangarde revoluționare alcătuită din revoluționari profesioniști, precum și a unui partid de avangardă care să preia puterea și să conducă oamenii spre atingerea acestei conștiințe.
„Un partid este avangarda unei clase, și datoria sa este să conducă masele, nu doar să reflecte nivelul politic mediu al maselor”. — Discurs asupra problemei agrare, 14 noiembrie, 1917
Lenin renunță așadar la ideea că masele proletare pot dezvolta singure conștiința de clasă necesară revoluției. Avangarda revoluționară trebuie să preia, prin partid, responsabilitatea de educator al maselor pentru a le conduce spre scopul pe care ele singure ar fi fost incapabile să-l atingă. Sau măcar să-l perceapă.
Folosind conștiința de clasă câștigată cu ajutorul partidului, proletariatul din Rusia ar fi devenit la rândul său avangarda revoluției pentru întreaga planetă:
„Îndeplinirea acestei sarcini, distrugerea celui mai puternic bastion de reacțiune europeană sau asiatică, ar face proletariatul rus avangarda proletariatului revoluționar internațional”. — Lenin, „Ce e de făcut?”, 1901
Momentul părea că sosise. Pe 16 aprilie, Lenin era întâmpinat cu urale în stația Finlanda din Petrograd. Conștiința de clasă era gata să fie trezită - și ea voia acum mâncare, pământ și pace:
„Oamenii au nevoie de pace; oamenii au nevoie de pâine; oamenii au nevoie de pământ. Și ei vă dau război, foame și nicio pâine… Trebuie să luptăm pentru revoluția socialistă, luptați până la final, până la victoria completă a proletariatului. Trăiască revoluția socialistă!”
Pe 25 octombrie după calendarul vechi, avangarda lua cu asalt Palatul de Iarnă, în care se afla atunci Guvernul Provizoriu, și prelua puterea.
Nu a fost o revoluție bolșevică răsunătoare, cum a fost ea descrisă în mediile de propagandă. Bolșevicii au trebuit să depună efort intens pentru a înștiința lumea că a avut loc o răsturnare de regim. Chiar și așa, evenimentul a captat atenția multor spectator externi și radicali entuziaști.
JOHN REED și mirajul revoluției
„Extraordinara și imensa putere a bolșevicilor constă în faptul că guvernul Kerenski a ignorat cu desăvârșire dorințele maselor exprimate în programul bolșevic de pace, pământ și deținerea industriei de către muncitori. Întreaga insurecție e un spectacol emoționant de organizare a masei proletare, curaj și generozitate.” — John Reed, „New York Call”, 22 noiembrie 1917, calendarul nou
În septembrie 1917, un tânăr jurnalist și poet, cu o carismă și impulsivitate notabile, punea piciorul în Petrogradul revoluționar. Sosea alături de soția sa, LOUISE BRYANT, feministă, jurnalistă și activist politic, la scurt timp după eșecul afacerii Kornilov, în care generalul monarhist LAVR KORNILOV încercase să preia puterea de la guvernul provizoriu.
Cei doi soți nu erau nici pe departe singurii jurnaliști americani aflați în Petrograd la acea dată. Însă perspectiva lui Reed — expusă în cartea sa, „10 zile care au zguduit lumea” — a fost pentru multă vreme viziunea dominantă în Statele Unite despre lovitura de stat bolșevică:
„Departe de a fi o forță distructivă, mi se pare că bolșevicii erau singurul partid din Rusia cu un program constructiv și puterea de a-l impune țării”.
John Reed se năștea în același an în care fratele lui Lenin era executat. Fusese un copil bolnăvicios, înconjurat de infirmiere, servitori și colegi de joacă din înalta societate, sortați cu atenție de mama sa, Margaret. Trimis la Academia Portland, o școală privată înființată recent, termină studiile la Universitatea Harvard în 1910. Copilul bolnăvicios se transformase într-un bărbat înalt, vioi și carismatic.
În timpul studiilor sale la Harvard, se implicase în numeroase activități, ca membru al echipei de majorete, înot, al clubului de dramă, precum și președinte al clubului Harvard Glee.
În această perioadă, colaborând cu Lampoon și The Harvard Monthly, Reed își descoperă apetența pentru scris. Participa adesea la întâlnirile Clubului Socialist prezidate de WALTER LIPPMANN. Despre această experiență, Reed avea să spună mai târziu:
„Nimic din întâlnirile acestea nu era remarcabil pentru privirile societății de la Harvard și cel mai probabil oamenii de club și atleții, cei care ne reprezentau în lume, nici măcar nu auziseră de el. Dar m-a făcut pe mine și pe mulți alții să realizăm că în lumea exterioară se întâmplau lucruri mai palpitante decât activitățile de colegiu. Ne-a întors atenția către lucrările unor oameni ca H.G. WELLS și GRAHAM WALLAS, smulgându-ne din diletantismul Oscar Wildian care poseda absolvenții de literatură de generații întregi.”
În 1913, Reed sare în apărarea grevei de la fabricile de mătase din New Jersey și este arestat. Evenimentul nu a făcut decât să-l radicalizeze și mai tare. La acea dată, locuia deja în New York, unde își făcuse loc printre radicalii și activiștii din Greenwich Village.
Împreună cu Louise colaborează la publicația socialistă „Masele” o revistă de ilustrații, reportaje, poezie și ficțiune în care se găseau radicali precum MAX EASTMAN și DOROTHY DAY.
Fondată de olandezul PIET VLAG, revista a fost gândită ca o cooperativă. În invitația de colaborare primită de către Max Eastman, se scria: „Ești editorul ales al Maselor. Fără plată”. În manifestul din primul număr, Eastman o descria astfel:
„O revistă revoluționară, nu reformistă; o revistă cu simțul umorului și fără respect pentru respectabil; sinceră; arogantă; impertinentă; căutătoare de cauze reale; există un public pentru această publicație în America. Ajutați-ne să-l găsim.”
Revista critica fervent publicații din stânga mainstream, pe care le acuza de un insuficient radicalism. La declanșarea conflagrației în Europa, publicația adoptă o poziție fără echivoc anti-război. John Reed considera că războiul nu era al maselor, și că adevăratul război începuse de mult timp.
„E o neînțelegere între rivali comerciali. Noi, care suntem socialiști, trebuie să sperăm — și ne putem chiar aștepta — că din această dezastruoasă vărsare de sânge și cumplită distrugere vor rezulta schimbări sociale mult visate — și un mare pas spre scopul nostru de Pace între Oameni. Dar nu trebuie să fim păcăliți de acest frunziș editorial despre Liberalismul care pornește la Război Sfânt cu Tirania. Ăsta nu e războiul nostru”.
În 1914, Reed pleacă în Europa pentru a documenta războiul în calitate de corespondent al revistei „Metropolitan”, însă odată ajuns în Franța se lovește de cenzura de război și dificultatea de a merge pe front. Mai mult, descoperă cu mirare că războiul se bucura de susținerea clasei muncitoare. Spre finalul anului 1914, frustrat și deziluzionat, Reed eșuează în chermeze cu prostituate franceze.
Anul următor îl petrece călătorind în Europa Centrală, România, Basarabia, Rusia și Turcia. Atât de răspândit era renumele său de radical socialist, încât ambasadorul american de la Petrograd credea că e spion. Despre întâmplările din această perioadă, Reed avea să povestească în cartea „Războiul în Europa de Est” (1916).
În timpul unei vizite la familia sa în Portland, o întâlnește pe Louise Bryant, viitoarea sa soție. Se iubeau, însă ideile despre eliberare sexuală și nonconformism ce dominau cercurile radicale din care făceau parte îi încurajau la promiscuitate. Aveau o relație deschisă.
Pe măsură ce Statele Unite se pregăteau să intre în război, Reed începe să-și piardă din popularitate. Încă vehement anti-război, concediat de la „Metropolitan”, se afla acum într-o situație dificilă. Este nevoit să-și amaneteze ceasul primit de la tatăl său și să vândă cabana de la Cape Cod lui MARGARET SANGER — activistă radicală care înființase numeroase organizații ce aveau să se reunească mai târziu sub numele de Planned Parenthood.
Când WOODROW WILSON a anunțat intrarea Americii în război, Reed s-a păstrat ferm:
„Ăsta nu e războiul meu și nu îl voi susține. Nu e războiul meu și nu vreau să am de-a face cu el”.
Pe 17 august, cei doi soți se îndreaptă spre Suedia la o conferință, nu înainte de a depune un jurământ la Departamentul de Stat conform căruia nu vor reprezenta interesele Partidului Socialist acolo.
Dar soții Reed voiau să ajungă în Rusia, unde au fost primiți cu suspiciune. Ambasadorul David R. Francis le cunoștea simpatiile și legăturile cu radicalii de la New York, însă Reed se aștepta la cooperare și promitea că era acolo doar să observe condițiile.
Reed s-a integrat cu greu în atmosfera comunității de expatriați de la Petrograd. Entuziasmul său radicalist nu era văzut cu ochi buni de către alți jurnaliști mai experimentați, care cunoșteau împrejurimile Rusiei. Excluși din anturajele mainstream, cuplul s-a alăturat altor tovarăși de drum ai idealurilor socialiste, precum jurnaliștii ALBERT RHYS (pe care Reed deja îl cunoștea din Greenwich Village) și BESSIE BEATTY.
Spiritul revoluționar îl aruncă imediat pe Reed în mijlocul acțiunii, unde devine simpatizant al bolșevicilor. Se alătură patrulelor roșii și participă la acțiunile lor de propagandă călătorind prin oraș în spatele camioanelor și împrăștiind broșuri cu propagandă bolșevică. EDGAR SISSON, de la Comitetul de Informație Publică din al Statelor Unite din Petrograd l-a avertizat că bolșevicii doar se folosesc de el. Lui Reed nu îi păsa. Afaceristul ALEXANDR GUMBERG, exasperat de Reed, l-a numit „un romantic iresponsabil”, un „junior” de Ivy League care se joacă de-a revoluția. Reed scria cu entuziasm la acel moment:
„Adevărata revoluție a început. Pentru prima oară în istorie, clasa muncitoare a capturat puterea statului, pentru propriile scopuri, și mijloacele de a o păstra.”
John intră repede în grațiile stăpânilor bolșevici. Este invitat să lucreze fără plată pentru Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe, unde traduce în engleză știri și decrete. În ianuarie 1918, îl întâlnește pe Troțki, care îi face cunoștință cu Lenin. Reed nu a fost impresionat. În cartea sa, „10 zile care au zguduit lumea”, scria despre el:
„O figură scurtă și îndesată, cu un cap mare așezat pe umeri, chel și umflat. Ochi mici, o gură largă și generoasă și bărbie grea; pe fața sa proaspăt rasă începea deja să răsară binecunoscuta și eterna sa barbă. Îmbrăcat în haine ponosite, cu pantaloni mult prea lungi pentru el. Arăta neimpresionant pentru idolul unei mulțimi, iubit și adorat cum probabil puțini lideri din istorie au fost. Un lider popular straniu — un lider strict prin virtutea intelectului; lipsit de culoare, de umor, detașat, fără idiosincrasii pitorești — dar cu puterea de a explica idei profunde în termeni simpli”.
„Suntem în mijlocul evenimentelor, și crede-mă, e palpitant”, îi scria unui prieten din New York. Când circumstanțele au cerut-o, jurnalistul devenit revoluționar într-o țară străină a pus și mâna pe armă. Înarmat cu o pușcă, s-a alăturat Gărzilor Roșii în apărarea Ministerului de Externe de atacuri contrarevoluționare. Într-un discurs ținut în deschiderea celui de-al Treilea Congres al Sovietelor, Reed a promis alături de Rhys că va „oferi un răspuns pentru masele americane oprimate și exploatate”. Intervenția lui Sisson era neechivocă; îi privea cu dispreț pe cei doi care, cu rusa lor stricată, „au oferit un spectacol ridicol și plin de bâlbe”.
În ciuda activismului și faimei relative, viața în visul socialist nu l-a tratat deloc bine pe Reed. Banii se terminaseră și era falit. El și Louise își petrec iarna într-un apartament fără căldură, hrăniți cu mâncare la rație, ca restul oamenilor de rând. Condițiile grele începeau să se vadă în starea sa de sănătate. În ianuarie, Louise se întoarce la New York, iar John continua să participe la sesiunile nocturne ale Sovietului din Petrograd, pe care le descrie, stilizat desigur, în cronologia sa, „10 zile care au zguduit lumea”.
În aceeași perioadă, lui Reed îi era oferit postul de consul sovietic la biroul din New York, inițiativă cu rol evident de provocare, guvernul bolșevic nefiind recunoscut de Statele Unite. Propunerea a născut rumoare în rândul comunității americane, iar în urma intervenției lui Gumberg pe lângă Lenin, a fost respinsă.
Dezamăgit, Reed se întoarce la New York în aprilie 1918, unde continuă alături de Louise acțiunile pro-bolșevice. Se opune în continuare intervenției americane în război. Între timp, revista „Masele” era pusă sub acuzare pentru agitație și acțiuni de sediție. Multe dintre capetele de acuzare erau fundamentate pe articolele sale, în special un articol numit „Croșetează o cămașă de forță pentru soldățelul tău”. Publicației i-au fost intentate două procese, ambele încheiate fără ca juriile să poată ajunge la o decizie unanimă.
De la întoarcerea din Rusia, Reed devenise din ce în ce mai intolerant, radical și incapabil să asculte de cei din jur, lucru care l-a pus în conflict cu autoritățile. Luna mai îl găsea pe jurnalist vorbind în fața primăriei din Philadelphia unei mulțimi de peste 1000 de oameni despre război și procesul intentat publicației. A fost imediat arestat. În septembrie, la o zi după cea mai mare adunare pro-bolșevică din America, în Bronx, Reed a fost arestat din nou.
Cu toate acestea Reed iese triumfător atât din procesul legat de discursul din mai, cât și dintr-o audiere în fața Senatului Statelor Unite. Profitând de o neînțelegere dintre moderații și radicalii din Partidul Socialist, fondează Partidul Comunist din America în 1919, însă nu apucă să se bucure de laurii victoriilor recente. Întors în Rusia, este răpus de tifos exantematic, în septembrie 1920.
Moștenirea lui rămâne prin relatarea sa, „10 zile care au zguduit lumea”, aprobată de însuși Lenin, care semnează introducerea de la ediția din 1922:
„Am citit cartea lui John Reed — 10 zile care au zguduit lumea — cu cel mai mare interes și fără preget. O recomand fără rezerve proletarilor din lumea întreagă. Iată o carte pe care aș vrea să o văd publicată în milioane de copii și tradusă în toate limbile. Redă o expoziție vie și reală a evenimentelor, atât de importanță pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat Revoluția Proletară și Dictatura Proletariatului. Problemele sunt discutate aprins, dar înainte ca cineva să accepte sau să respingă aceste idei, el trebuie să înțeleagă adevărata importanță a deciziei sale. Cartea lui John Reed va ajuta fără îndoială să clarifice această chestiune, care este problema fundamentală a mișcării muncitorești internaționale”.
Ne-am aștepta ca simpatiile unui simpatizant bolșevic de la început de secol 20 să nu ne mai sune familiar în ziua de astăzi. Însă dacă revizităm ideile lui Reed observăm că ele sunt reflectate fidel în mesajele pro-europeniste contemporane.
„Republica Federată a Europei — Statele Unite ale Europei — asta trebuie să fie. Autonomia națională nu mai e suficientă. Evoluția economică cere abolirea frontierelor naționale. Dacă Europa va rămîne împărțită în grupuri naționale, atunci Imperialismul își va relua locul. Numai o Republică Federată a Europei poate oferi pace lumii… Dacă fără acțiune din partea maselor europene, acest scop nu poate fi realizat…acum”. — John Reed, „10 zile care au zguduit lumea”
Roaring Twenties. Omul-masă și experții
Sfârșitul Marelui Război a însemnat intrarea într-o nouă eră, nașterea omului-masă, nivelat, în căutare de plăceri imediate.
În Statele Unite, THE ROARING TWENTIES au rămas în istorie ca o decadă a hedonismului, a jazz-ului, a petrecerilor de seară. Prohibiția alcoolului nu a oprit oamenii de la distracție. Confruntați cu restricții absurde, oamenii și-au folosit inventivitatea ca să ocolească legea dând naștere unor noi metode ilicite de îmbogățire.
Inspirate de precedentul propagandei de război, elitele au înțeles foarte bine cât de ușor puteau să manipuleze voința populației cu ajutorul informației false sau trunchiate transmise de un gigantic motor mediatic. EDWARD BERNAYS spunea:
„Aceleași lucruri pe care le-am putut face pentru o națiune în timpul războiului pot fi făcute pentru organizațiile și oamenii unei națiuni pe timp de pace”.
Un titan al tehnicilor de manipulare, guru al propagandei, cel care a inventat termenul de „relații publice” pentru a se delimita de aura peiorativă pe care o purta cuvântul „propagandă”, Bernays era nepotul lui Sigmund Freud. Mutat la New York cu familia și atras de jurnalism, în timpul războiului Bernays se înrolează în Comitetul de Informații Publice. Ocupația lui era, practic, propaganda de război. Pentru Bernays, Comitetul de Informații Publice este laboratorul perfect în care poate testa teoriile unchiului său.
Mai târziu, lucrând pentru companii ca General Electric, American Tobacco, Lucky Strike, Procter & Gamble și chiar pentru președinți precum Calvin Coolidge, Bernays are ocazia să perfecționeze teoriile freudiene prin implementarea lor la scară largă.
Cea mai cunoscută campanie a lui Bernays este „Torțele Libertății”, din 1929. La acea vreme, fumatul în public de către femei — în special în public — era considerat tabu. Nemulțumite de pierderea unei jumătăți din clientelă, companiile producătoare de țigări au apelat la ajutorul lui Bernays. Ocazia perfectă s-a ivit cu ocazia paradei de Paște din New York.
Bernays a convins câteva femei din înalta societate să-și aprindă țigările sub ochii publicului și ai presei. Faima și splendoarea au dominat mințile oamenilor. Următoarea zi, toate ziarele titrau „TORȚELE LIBERTĂȚII”. Și așa, peste noapte, fumatul pentru femei s-a transformat din tabu într-un act de emancipare. Vânzările au crescut, iar acționarii American Tobacco au fost fericiți.
Urmărind direcția dată de unchiul său, Bernays nu are niciodată ca țintă rațiunea, ci emoțiile publicului. Obiectivul lui este să intuiască după ce jinduiește acel public în adâncul său, să identifice acea dorință irațională și să o exploateze.
Inovațiile lui Bernays în domeniul propagandistic nu s-au oprit cu exploatarea abilă a emoțiilor publicului. Acesta a fost pionierul folosirii opiniei experților în campaniile de propagandă.
Strategia generală era de a crea publicului senzația că o criză de proporția Marelui Război nu putea fi evitată decât prin soluții și oameni „noi”.
Oamenii noi, experții, erau așadar scoși din izolarea profesiei în care excelau și aduși la centru nu atât pentru cunoștințele lor, cât pentru capitalul de încredere de care ei se bucurau în rândul publicului.
Pe atunci, majoritatea americanilor mâncau un mic dejun ușor sau deloc. Când, în urma succesului său, Bernays a fost abordat de o companie producătoare de șuncă, acesta l-a întrebat pe medicul său dacă un mic dejun consistent e mai bun decât unul mai puțin consistent.
Când răspunsul a fost „da”, l-a rugat să-i întrebe și pe alți colegi medici dacă sunt de aceeași părere. Din 5000 de medici, 4500 au răspuns pozitiv.
Ziarele din următoarele zile titrau pe prima pagină cum „4500 de medici vă îndeamnă la un mic dejun consistent”. În rest, ziarele erau pline cu articole despre funcțiile nutriționale ale ochiurilor prăjite și șuncii. Așa a apărut „tradiționalul” mic dejun American.
„Manipularea inteligentă și conștientă a obiceiurilor și opiniilor maselor este un element important din societatea democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil care este adevărata putere conducătoare a țării. Suntem guvernați, mințile noastre sunt modelate, gusturile formate, ideile sugerate în mare parte de oameni de care nu am auzit niciodată… Ei sunt cei care trag sforile, cei care controleaza mintea publică”. — Propaganda, 1928
Bernays considera că masele sunt iraționale și dominate de instinctul de turmă, iar această viziune era reflectată în apetența pentru metode de control al maselor de către elite. El își imagina o societate în care impulsurile iraționale și periculoase ale oamenilor sunt canalizate spre consumerism întru interesele marilor companii.
Fiind mai degrabă adeptul corporatismului și centralizării, el vedea liberalismul ca un câmp pe care „propagandiștii buni” se luptă cu „propagandiștii răi” pentru control asupra minților oamenilor. Bernays ducea astfel la extrem o idee veche, anume aceea că oamenii nu se pot conduce singuri fără ca într-un final societatea să degenereze în haos. În opinia lui, „omul are — în loc de gânduri — impulsuri, obiceiuri și sentimente”. Propaganda propusă de Bernays era o alternativă, soluția unei minunate lumi noi, la acest haos.
Deloc surprinzător, ideile lui Bernays au prins foarte bine în Germania Nazistă. Ministrul nazist al propagandei, JOSEPH GOEBELLS, a aplicat ideile lui Bernays în construirea cultului lui ADOLF HITLER.
Goebels a exploatat libidoul publicului prin manifestarea forței brute și animalice a imageriei naziste. Deși Hitler avea o relație cu Eva Braun, propaganda germană portretiza un lider cast, special pentru a menține viu interesul populației de sex feminin pentru dictatorul german.
În opinia lui Bernays, alfabetizarea universală nu îi învățase pe oameni să gândească. În schimb, le împuiase capul cu sloganuri, reclame, articole de presă, articole științifice pe care nu le înțelegeau, amestecate cu avalanșa de informații inutile și triviale, care nu lăsau loc pentru idei originale. Forțarea populației către un numitor comun devine așadar un mecanism eficient de dominație.
O populație expusă aceluiași tip de stimuli ajunge în timp să gândească după tipare din ce-n ce mai predictibile și prin urmare din ce în ce mai controlabile. Odată prinși în acest mecanism de control, oamenilor li se pune o ștampilă în mână și sunt îndemnați să voteze.
WALTER LIPPMANN, colegul și sursa de inspirație a lui Bernays în Comitetul de Informații Publice, ajungea la aceleași concluzii. Chiar și luând în calcul buna-credință, evenimentele din lume erau mult prea complexe și complicate pentru ca presa să le prezinte în mod fidel unui public incapabil să le înțeleagă. Dedicându-și o bună parte din cariera sa de jurnalist și intelectual studiului opiniei publice — un concept nou atunci — în relație cu libertatea și democrația, Lippmann descoperea că în cristalizarea așa numitei opinii publice, stereotipurile și simbolurile contau mai mult decât faptele.
La fel ca Bernays, Lippmann era extrem de sceptic față de capacitatea omului de rând de a-și forma propriile opinii. În clasicul „Opinia publică”, el critica idealul democratic în care omul se guvernează singur ca fiind mult prea optimist și nerealist. În opinia lui, oamenii de rând erau interesați și puteau cunoaște doar realitatea imediat înconjurătoare. Prin urmare, majoritatea oamenilor erau dezinteresați sau incapabili să cunoască și să analizeze probleme complexe de interes public.
Plecând de la această premisă, Lippmann conchide că publicul general nu este de fapt interesat să se guverneze singur. Societatea dinamică marcată de schimbările aduse de Primul Război Mondial cerea o nouă paradigmă pentru felul în care era diseminată informația, atitudinea față de democrație și rolul publicului în problemele de guvernare. Opiniile egoiste, individualiste, ale cetățenilor nu mai erau suficiente pentru asigurarea unui model bun de guvernare.
În ciuda diferențelor clare de gândire dintre Rousseau și Părinții Fondatori ai Americii, Lippmann a formulat o critică colectivă împotriva lor.
Viziunea lor bazată pe „mitul cetățeanului omniprezent”, nu mai era adecvată democrațiilor secolului 20. Participarea cetățenilor la viața publică trebuia așadar redusă la participări consultatorii periodice numite referendumuri și la sesiuni de vot unde opțiunile le erau limitate.
„Actul de guvernare, în lungile intervale dintre alegeri, este dus de politicieni, funcționari de stat și oameni influenți care fac înțelegeri cu alți politicieni și oameni influenți. Masa de oameni vede aceste înțelegeri, le judecă, dar îi afectează doar uneori. Sunt prea numeroase, prea complicate, prea obscure în efectele lor pentru a deveni subiectul unui exercițiu continuu în opinie publică”. — Publicul fantomă, 1925
Lippmann continua prin definirea a două categorii de votanți neinstruiți: cei care știu că nu se pricep, și se abțin de la vot. Și cei care ori nu știu că nu se pricep, ori nu le pasă, însă merg la vot.
Lippmann îi disprețuia pe cei din urmă și îi numea pe primii cetățeni iluminați. Adevărata putere, în opinia sa, era la mașinăriile de partid, care prin propaganda lor se asigurau că votanții fideli vor rămâne fideli și în continuare.
Nici instituția presei nu se bucura de o foarte mare apreciere din partea lui Lippmann. El ataca ideea că presa ar putea fi câinele de pază al democrației și considera că i s-a acordat un rol prea important și copleșitor, pe care nu-l poate duce la îndeplinire.
Deși imediat după război Lippmann a atacat presa — în special The New York Times — ca fiind de rea voință în prezentarea faptelor așa cum sunt ele, el revine asupra chestiunii în anii următori. În opinia lui, principala limitare a presei nu era lipsa interesului de a prezenta adevărul, ci limitările structurale și de resurse.
„Presa este prea slabă pentru a căra povara suveranității populare, pentru a livra în mod spontan adevărul despre care democrații sperau că e înnăscut”. — Opinia Publică, 1922
Lumea aștepta, așadar, prea mult de la presă, prea mult față de cât ar fi fost vreodată capabilă să ofere.
Lippmann nu avea o părere mai bună nici despre publicul larg. El susținea că oamenii ar trebui să-și limiteze numărul de chestiuni față de care își pot permite o opinie. La fel ca Bernays, Lippmann vedea experții ca participanți dezinteresați la viața publică, care pot ghida cetățenii și le pot elucida nelămuririle.
Numai experții beneficiau de încrederea publicului să investigheze problemele zilei și să tragă concluziile necesare în urma unor analize științifice. O dependență și o încredere cât mai mare în experți era, în opinia sa, „cea mai mare independență pe care o putem exercita”.
În viziunea lui Lippmann, cetățenii trebuiau despovărați de probleme fără efecte imediate. Responsabilitatea urma să fie mutată pe umerii experților, percepuți ca actori altruiști care lucrau spre binele societății și democrației.
Rolul experților era să analizeze informații și să emită concluzii în baza cărora puteau lua hotărâri factorii de decizie — politicienii și funcționarii aleși și numiți.
Însă obiectivul era excluderea votantului de rând din procesul decizional.
Conform lui Lippmann, ca fiecare votant să aibă un cuvânt de spus în afacerile cetății:
„Curtea Opiniei Publice, deschisă zi și noapte, ar trebui să dicteze orice lege, tot timpul. Asta nu poate funcționa. Și când te gândești la natura știrilor, e inimaginabil”. — Opinia Publică, 1922
Lippmann susținea că publicul este copleșit de actul democratic și că soluția nu consta în pregătirea publicului prin educație, ci în degrevarea acestuia de sarcinile pe care nu le-ar putea duce. Considera iluzorie ideea că un cetățean căruia i se cere votul frecvent și o implicare activă în problemele țării ar putea deveni un participant mai bun la procesul democratic. Din contră, autorul opina că efectul va fi invers și că cetățenii expuși prea des procesului decizional vor deveni apatici și dezinteresați.
Pe cealaltă parte a palierului, Lippmann plasa legislatorii și guvernanții care trebuiau să ia deciziile nu în funcție de ce va spune publicul în ultimul sondaj Gallup, ci în funcție de adevăr. Iar adevărul nu putea fi descoperit urmând voința cetățenilor ignoranți, ci doar ascultând sfaturile altor oameni responsabili, adică al experților.
Rolul cetățenilor se activează la urna de votare. Alegerea reprezentanților pentru un număr de ani este singura ocazie în care aceștia pot să își dea cu părerea în mod legitim despre problemele publice, în mod indirect. În opinia lui Lippmann relația dintre guvernant și guvernat trebuia să se oprească aici. Aleșii nu pot fi considerați responsabili în fața maselor pentru acțiunile lor în actul de guvernământ. În caz de nemulțumiri votanții vor avea șansa din nou, după un număr de ani, să își exprime părerea în cabina de vot.
„Publicul trebuie pus la locul său, pentru a-și exercita propriile puteri, dar probabil la fel de adevărat, pentru ca fiecare dintre noi să putem trăi feriți de tropotul și răgetul unei turme dezorientate”. — Publicul Fantomă, 1925
Nici teoria economică nu a scăpat de o reevaluare. Marea Depresie din 1929 i-a dat lui Lippmann ocazia să propună o nouă „metodă a libertății”. Proaspătul model al lumii noi n-a întârziat să se concretizeze cu o intervenție fără precedent a statului în economie.
Confruntat cu Marea Depresie, FRANKLIN DELANO ROOSEVELT lua o direcție radicală, opusă spiritului individualist American. Sub președinția lui Roosevelt, statul se angaja să mențină un echilibru sustenabil în mediul privat. Termeni contradictorii precum „economie compensată” sau „colectivism liber” și metodele intervenționiste de natură corectoare sau normativă trădau în primul rând disprețul față de individ.
Odată cu înaintarea în vârstă, Lippmann și-a moderat ideile și devine mai sceptic față de o așa numită clasă directoare. Însă opiniile sale din prima parte a vieții generaseră deja efecte majore și rămân până în ziua de astăzi populare în cercurile de elite ale intelectualilor, jurnaliștilor și birocraților.
Nesurprinzător, lucrarea sa din 1955, „Filosofia Publică”, în care aducea argumentul că o bună parte a intelectualității subminează democrația n-a avut succes în cercurile progresiste.
Poziția sa față de natura presei, spre deosebire de altele, a fost mai aproape de realitate în prima parte a carierei sale decât oricând altcândva.
Două povești, un singur adevăr. Duranty și Jones
„Aceasta este o pledoarie specială pentru retragerea Premiul Pulitzer 1932 infamului jurnalist Walter Duranty, cel care a condamnat în mod calomnios reportajele veridice ale unchiului meu, Gareth Jones”. — Margaret Siriol Colley, 2003
Munca de journalist este una deseori ingrată. Banii sunt de obicei insuficienți, iar jurnaliștii cei mai profesioniști și dedicați meseriei lor rămân motivați doar de căutarea adevărului.
Pentru a-i răsplăti pe acești cavaleri ai adevărului, jurnalistul american JOSEPH PULITZER a fondat în 1917 Premiile Pulitzer; deși infim în termeni materiali, reputația câștigată conta enorm și continuă să o facă până în zilele noastre.
Scrisoarea lui Margaret Siriol Colley face parte din lungă campanie ucraineană de retragere a unui astfel de premiu. Ținta este WALTER DURANTY, corespondentul New York Times la Moscova din anii 20 pînă în 1936. În această calitate, Duranty — prin articolele sale tipărite în New York Times — a mințit o lume întreagă și a fost răsplătit pentru asta.
Walter Duranty, s-a născut la Liverpool în 1884, într-o familie înstărită care avea să cunoască falimentul. În autobiografia sa, a mințit că fusese orfan de la zece ani; în realitate, mama sa murise în 1916, iar tatăl său mult mai târziu, în 1933.
Scurta perioadă petrecută la Paris a fost dominată de promiscuitate, opiu și satanism. L-a cunoscut acolo pe ALEISTER CROWLEY, infamul ocultist, a participat la ritualuri de magie cu acesta, și s-a căsătorit cu una dintre amantele sale. Într-una dintre cărțile sale, Crowley avea să-l numească pe Duranty „vechiul meu prieten”.
În timpul războiului, începe să lucreze pentru New York Times în calitate de corespondent, iar în 1921 devine corespondent european la Moscova, o sarcină deloc ușoară.
Jurnaliștii trebuiau să aibă mare grijă cum raportează, când raportează și cum formulează ceea ce scriu. Duranty înțelege repede mecanismele specifice spațiului rusesc și ajutat de caracterul său cameleonic se adaptează destul de repede noilor condiții.
Corespondenții străini erau conștienți de un aspect important al interacțiunii dintre presă și statul comunist: jurnaliștii care jucau bine după ritmul impus de Kremlin puteau primi anumite favoruri. Lui Duranty îi venea bine prin urmare să scrie fix ceea ce autoritățile sovietice îi cereau să scrie.
Articolele publicate în New York Times pictau un tablou al Rusiei total diferit de realitatea din teren. Pentru Duranty, colectivizările erau un succes, în URSS nu exista foamete, eliminările opoziției erau justificate, confesiunile erau veridice și procesul judiciar era impecabil. Datorită acestui exces de zel, nu a avut niciodată probleme să obțină casa pe care și-o dorea, mașina pe care și-o dorea și acces la cine dorea. Interviul cu Stalin așa i-a parvenit. Excesul său de zel îi amuza nu doar pe ceilalți colegi ai săi, dar chiar și pe cenzorul UMANSCHI, care adesea făceau glume pe subiect. Casa lui din Moscova a venit echipată cu o amantă cadou, cu care a avut și un copil.
MALCOLM MUGGERIDGE, jurnalist simpatizant comunist, devenit apoi deziluzionat de regimul din Rusia, a scris despre Duranty:
„Om mic și ager, era o persoană foarte controversată. Trebuie să spun că se discuta despre el în Moscova mai mult decât despre oricine altcineva, în special printre străini. Casa lui, unde l-am vizitat o dată sau de două ori, includea o rusoaică numită Katya, cu care cred că avea un fiu. Mereu am apreciat compania lui; era ceva viguros, vivace, șocant în lipsa lui de scrupule care făceau minciunile sale continue cumva atrăgătoare. Cred că nimeni nu urma linia de partid, fiecare schimbare de direcție, atât de atent ca el. În ochii lui Umanschi era perfect, și ne era prezentat nouă celorlalți ca un exemplu despre cum ar trebui să fim.”
Mai târziu, renunțând la portretul pitoresc, avea să-l numească pe Duranty: „cel mai mare mincinos pe care l-am cunoscut în jurnalism”.
Pe aceeași linie cu Duranty, majoritatea reporterilor scriau articole blânde în care descriau noutatea experimentului sovietic amestecat cu fapte diverse, evitând să se atingă de subiecte grele precum politică, economie și, mai rău de atât, foamete și suferință umană. Emblematică este vizita din 1931 a scriitorului BERNARD SHAW, când jurnaliștii au fost trimiși să raporteze turul lui Shaw prin URSS, o înșelătorie atent pusă la punct de către comuniști cu fabrici productive și bine întreținute, spitale false și fermieri îngrijiți și cu burțile pline. Acest spectacol potemkin care a durat două săptămâni a fost apoi recitat în ziarele din Vest și citit de către publicul larg din Occident.
EUGENE LYONS, corespondent din partea United Press International, scria astfel despre atmosfera din Moscova din acei ani:
„Adevărata monedă de schimb în Moscova, care cumpăra ce nici rublele sau dolarii nu pot atinge, era puterea. Și putere însemna Tovarășul Stalin, Tovarășul Umanschi — virtuoso al kombitatsia — amicul al cărui cel mai bun prieten al unchiului său avea un coleg în GPU. Să fii invitat la petreceri exclusiviste, să joci bridge cu ăia-mari, să fii bătut pe spate editorial de către Pravda, să ai ca ambiții sociale flatarea nevestei vreunui cutare: aceste stimulente sunt mai eficiente în a lega limba unui corespondent decât orice amenințare”.
Cenzura aplicată de autoritățile sovietice corespondenților occidentali era dublă. Pe de-o parte era vorba de autocenzura jurnaliștilor, pentru a se păstra în grațiile regimului și a avea acces la anumite favoruri. Cealaltă fațetă implica intervenția directă a cenzorilor comuniști. În majoritatea cazurilor, cenzorul stătea față în față cu jurnalistul și negociau — între ghilimele, desigur — produsul final. Spre deosebire de alte țări, precum Germania Nazistă sau Japonia — unde corespondenții aflau de produsul final abia după ce-l vedea publicat în ziar — în URSS jurnaliștii știau exact ce va fi tăiat din reportaj. Adițional, sovieticii procedau la intimidări fățișe: guvernul le putea confisca vizele, tăia accesul la informații și chiar aresta, hărțui și pedepsi nevestele sau iubitele rusoaice ale corespondenților. Funcționa astfel o cenzură pe sistem băț și morcov. Majoritatea jurnaliștilor nu își părăseau apartamentele din capitală decât cu trimitere din partea guvernului. Știau ei oare ce se întîmpla în restul țării? Știau de foamete? De teroare? Știau. În memoriile multora dintre ei aflăm de teroarea și foametea de la sate; de oameni care migrează din oraș în oraș pentru mâncare. De frig și de frică.
Lyons, care spre deosebire de Duranty a fost un adevărat simpatizant comunist și nu făcea asta doar pentru profituri materiale, a devenit conștient de natura regimului când a aflat de deportarea unor cazaci din zona Kuban. A fost expulzat din URSS la câteva luni după ce a scris despre asta. Foarte puțini jurnaliști avea curajul să înfrunte situația cu pieptul în față. RALPH BARNES și WILLIAM STONEMAN, corespondenți americani, au reușit să călătorească în 1933 în Caucazul de Nord, unde au scris despre orașe întregi evacuate. La auzul veștii, guvernul le-a interzis oficial tuturor jurnaliștilor străini să părăsească Moscova fără permisiunea Kremlinului. Stoneman a cerut voie să călătorească în Ucraina, de unde vestea despre foamete în masă se răspândise. Nu a fost lăsat; a fost unul dintre puțini care au întrebat.
Sarcina avea să cadă pe un tânăr galez, care impresiona nu prin impozanța fizică, ci prin curajul său fizic și moral. Ca mulți alți intelectuali și idealiști, GARETH JONES a vrut să creadă în experimentul sovietic. A fost captivat de idea bolșevică de a educa „până și cel mai sărăcăcios țăran”, de o industrie de pe urma căreia ar fi beneficiat muncitorii și de o societate fără clase.
Jones s-a născut în 1905 în orașul Barry, din Țara Galilor. A învățat rusa de la mama lui, care a fost profesoară particulară a fiului unui industriaș galez în Ucraina. A absolvit Trinnity College de la Cambridge în 1929. Anul următor, a fost angajat consultant pe afaceri externe al fostului prim-ministru britanic LLOYD GEORGE, la momentul acela parlamentar. În timpul liber, era jurnalist independent și trimitea articolele sale la diferite publicații.
A călătorit prima oară în URSS în 1930, când a vizitat HUGHESOVSKA, orășelul unde fusese profesoară mama sa. Atunci a văzut prima oară condițiile în care țăranii trăiau sub comunism. Într-o scrisoare trimisă din Germania către părinții săi, scria:
„Rusia e într-o stare foarte proastă; putredă, fără mâncare, doar pâine; oprimare, nedreptate, suferință printre muncitori — 90% sunt nemulțumiți. (…) Iarna o să fie una de grea suferință și de foamete. Guvernul e cel mai brutal din lume. Țăranii îi urăsc pe comuniști; nu pot face grevă fiindcă ar fi împușcați sau trimiși în Siberia”.
La întoarcerea în Anglia Jones publică sub anonimat trei articole în The Times, sub titlul „Cele două Rusii”. Tonul din aceste articole este însă semnificativ mai blând decât în scrisoarea către părinții săi.
Jones avea să reviziteze Rusia în 1931, acompaniat de JACK HEINZ, moștenitorul imperiului Heinz. Datorită legăturilor cu Lloyd George a câștigat acces la văduva lui Lenin și alți oficiali comuniști. Atunci i-a cunoscut pe Duranty și pe Lyons. Lyons l-a descris ca „un individ serios și meticulous, Gareth Jones era genul ce căra un caiet și îți înregistra fără rușine cuvintele în timp ce vorbeai”. — Misiune în Utopie, 1937
După un nou ocol în Rusia rurală, departe de oficialii Moscovei, Jones avea să scrie o altă serie de articole anonime pentru The Times intitulate „Rusia reală”. Limbajul devenea mai dur decât în precedenta serie unde cuvinte precum „foamete” fuseseră evitate. Zvonurile despre situația din anumite zone ale URSS-ului — în special Ucraina — începeau să se scurgă în Occident. În 1932 Jones își reitera mărturisirile, de data aceasta sub propriul nume, în Western Mail — un ziar galez — sub titlul „O să avem parte de supă?” aprinzând scânteia dezbaterii publice. La o lună după articolele lui Jones, Duranty semna un articol în The New York Times cu titlul „Criza socializării în agricultură”, în care scria că: „Planul Cincinal s-a izbit de un obstacol neprevăzut: acutizarea lipsei de mâncare din oraș, precum și din țară” dar că „nu există foamete și nu e posibil să fie în viitor”. Ambasadorul lui Stalin vorbise.
Influența și recunoașterea lui Duranty în Statele Unite erau imense. În 1932, URSS încă nu era recunoscută diplomatic de către Statele Unite, însă Frank Delano Roosevelt, pe atunci doar candidat la președinție, avea pe agendă inițierea relațiilor diplomatice cu statul comunist. Articolele apologetice ale lui Duranty din New York Times au contribuit la favorizarea acestei atitudini din partea lui Roosevelt — și desigur din partea publicului american. Duranty a devenit unul dintre sfătuitorii lui FDR în această chestiune și în 1933, la apogeul foametei din Ucraina , Statele Unite, prin președintele Roosevelt și ambasadorul neoficial al lui Stalin la Washington — Duranty — au recunoscut oficial URSS-ul ca stat legitim.
Anul 1930 a venit cu o recoltă foarte bogată. Asta l-a făcut pe Stalin să creadă că efortul de colectivizare a fost un succes; fără să fie conștienți, comuniștii și-au ales un moment propice pentru colectivizare. Ce avea să se reiasă în anii următori era că relativul succes acelui an a avut loc în ciuda colectivizării, nu datorită ei. Recolta din 1930 stabilise niște standarde nerealiste pentru anii următori. Și când acestea nu au mai fost atinse, lumea a avut de suferit. Performanța din acel an i-a făcut pe bolșevici să crească exportul de grâne și alte produse. Produsele recoltei confiscate de la țărani părăseau acum țara într-un ritm accelerat: 4,8 milioane de tone de cereale au fost exportate în 1930, și un număr și mai mare — de până la 5,8 milioane — în anul următor. Doar că recolta din 1931 nu a fost nici pe departe la fel de bună ca cea din anul precedent. Vremea rea, animalele dăunătoare, lipsa animalelor domestice — fiindcă multe dintre ele fuseseră ori vândute ori măcelărite — și lipsa așa-zișilor chiaburi care fuseseră deportați în anii trecuți, au contribuit la o recoltă mult mai săracă. Mai mult, din cauza colectivizării, țăranii nu mai erau motivați să lucreze pământul în mod corespunzător. Nu lucrau pentru, ei ci pentru stat și planul lui Stalin. Plan care trebuia îndeplinit, dictatorul comunist neacceptând scuze. Astfel Stalin le-a ordonat țăranilor să predea către stat tot ce mai aveau prin hambare, convins că aceștia ascundeau părți din recoltă.
Doar că nimeni nu ascundea nimic și foametea bătea la ușă. Oamenii nu mai semănau nimic, fiindcă nu aveau ce; până și semințele fuseseră confiscate de stat.
Stalin a luat asta ca pe un atac la persoana sa. Ucrainenii sabotau în mod deliberat bunul mers al statului; rezistența lor trebuia strivită. Dacă țăranii apelau la greva foamei ca să nu-și facă datoria față de Kremlin, atunci Kremlinul avea pregătită pentru ei foamete adevărată. Fermelor care și-au permis să-și îndeplinească cota li s-au confiscat și puținele cereale care le mai rămăseseră. A fost introdusă o taxă pe carne — țăranii care nu-și atingeau cotele de cereale trebuiau să compeseze în carne. S-au întocmit „liste negre” cu ferme, sate sau districte întregi care nu-și atinseseră cota și în consecință aveau să fie supuse unor pedepse și sancțiuni penale. Zonele de pe listele negre nu puteau cumpăra bunuri, iar trocul cu carne sau cereale le era interzis. Sute de sate au dispărut de pe fața pământului. Granițele și orașele erau închise pentru ca țăranii să nu poată fugi iar călătoriile cu trenul pe distanțe lungi era de asemenea interzise. Stalin forța Ucraina să-și plătească datoria față de statul bolșevic și nu îi păsa de costurile umane.
„Spune-le în Anglia că murim de foame”, i-a șoptit un bărbat lui Jones în timpul călătoriei sale în Ucraina. Era acum în URSS pentru a treia și ultima oară, în martie 1933. A fost șocat când, curățându-și o portocală în tren, un alt bărbat s-a repezit la cojile aruncate pe jos și le-a mâncat fără să respire. A sărit din tren cu 100 de mile înainte de Harkov, pentru a nu fi identificat și trimis înapoi la Moscova. Era singur, cărând o desagă în care îndesase pâine albă, unt, brânză, carne și ciocolată pentru un ținut plin de țărani înfometați și disperați.
„Am mers prin sate și 12 ferme colective. Peste tot se auzea strigătul ‘nu e pâine. Murim’. Acest strigăt venea din orice parte a Rusiei, de la Volga, Siberia, Rusia Albă, Caucazul de Nord și Asia Centrală. Am stat peste noapte într-un sat unde erau înainte 200 de boi din care rămăseseră șase. Țăranii mâncau furaj de vite și mai aveau rezerve doar pentru o lună. Mi-au spus că mulți au murit deja de foame. Mă întâmpinau cu: „Așteptăm să vină moartea. Dar vezi, noi mai avem furajul de vite. Du-te mai spre sud. Acolo nu au nimic. Multe case sunt golite de oameni deja morți”, spuneau.”
Țăranii din satele pe unde trecea îl avertizau să aibă grijă la bandiți. Foametea adusese multă lume în pragul disperării.
„Întrebi câți au murit? Nu putem spune. Nu i-am numărat, dar probabil una din zece persoane”. Era abia martie, cu multe luni rămase până la următoarea recoltă. Îi povesteau lui Jones despre cum sovieticii le furaseră pământurile, recoltele și animalele. Acum se așteptau la mai mulți morți. În alt sat, un agent de la poliția secretă a tăbărât pe țăranii care stăteau de vorbă cu el: „nu-i mai spuneți despre foamete. Nu vedeți că e străin?”
Ofițerul l-a luat pe Jones de braț și l-a urcat într-un tren spre Harkov, unde avea să petreacă puțin timp până să plece spre Moscova și apoi Germania. Ajuns acasă, Jones a publicat o serie de articole despre ce a văzut. Editorii marilor ziare erau consternați și mai ales curioși cum de corespondenții lor la Moscova nu relataseră nimic despre ce se întâmpla în Ucraina, în timp ce un independent neexperimentat putuse să o facă. Pentru a evita rușinea acestei realități, jurnaliștii străini de la Kremlin au format o coaliție a negării. Ca până atunci, cel care ieșea cel mai mult în evidență era Duranty. Într-un articol din New York Times cu titlul „Rușilor le este foame dar nu putem vorbi despre o criză. Observatorii ruși și străini din țară nu văd nicio bază în aceste predicții ale dezastrului”, câștigătorul premiului Pulitzer scria:
„A apărut într-o sursă britanică o mare poveste menită să inducă frică, despre foametea din Uniunea Sovietică și ‘mii deja morți și milioane amenințate de moarte prin înfometare’.”
Duranty, a cărui intervenție a fost descrisă mai târziu de Lyons ca simplu „finisaj verbal” și „sofistică filologică”, continua astfel:
„Orice reportaj despre vreo foamete în Rusia este astăzi o exagerare sau propaganda răuvoitoare. Lipsa de mâncare, care a afectat întreaga populație în ultimul an și în mod special în provinciile producătoare de cereale — Ucraina, Caucazul de Nord și Volga de Jos — au cauzat, însă, pierderi de vieți considerabile”.
Jones a revenit cu un articol în Financial Times, în care dădea vina pentru foamete pe politicile bolșevice de colectivizare. Pe 13 mai, New York Times i-a publicat o scrisoare trimisă editorului ziarului, în care îl contracara pe Duranty:
„Jurnaliștilor le este permis să scrie, însă cenzura i-a transformat în maeștri ai eufemismelor. Așadar oferă „foametei” numele politicos de „lipsă de mâncare” și „a muri de foame„ este îndulcit ca „mortalitate răspândită din cauza bolilor cauzate de malnutriție”.
Paguba era deja făcută. Odată ce argumentele lui Jones erau contracarate de New York Times — prin primul expert al lumii în probleme de bolșevism — credibilitatea sa era afectată. Propaganda sovietică folosindu-se de brațul ajutător dat de Duranty și de credibilitatea New York Times, ieșise câștigătoare. Datorită muncii de propagandă depuse de Duranty, Roosevelt avea să recunoască oficial în acel an Uniunea Sovietică și pornea relațiile diplomatice cu statul genocidar. Discuțiile despre foamete în masă au fost decredibilizate complet pentru mulți ani de acum încolo.
În septembrie, plin sezon de recoltă , Duranty era trimis de Kremlin într-un tur în Ucraina, pe lângă Harkov. În articolul scris în urma călătoriei, Duranty vorbea despre „fete voinice care pun grâul în mașinile de treierat”. Era clar, în opinia sa, că „până și un copil poate vedea că asta este abundență, nu foamete” și că bunii țărani ai Uniunii Sovietice au înfruntat doar „o iarnă grea”.
Știa Duranty de scara suferinței din Ucraina? Toate mărturiile spun că da. În 1934, mărturisea în privat ambasadei britanice la Moscova că până la 10 milioane de ucraineni muriseră în ultimii doi ani din cauza foametei.
Anul următor Jones pleca în Asia ca să investigheze expansiunea japoneză în Manciuria. Aflat în China, a fost răpit și apoi găsit mort, împușcat cu trei gloanțe în piept, în august 1935. Conform variantei oficiale Jones a fost omorât de niște bandiți chinezi care-l răpiseră pentru răscumpărare, însă destule circumstanțe din jurul morții sale susțin varianta unui asasinat pus la cale de către NKVD-ul rusesc.
De partea cealaltă a spectrului moralității, Duranty și-a continuat cariera în aceeași notă. Mutat la New York în 1934, avea să viziteze Moscova anual până în 1938. Așa a avut ocazia să scrie despre Marea Teroare dintre 1936–1938. Despre procesul spectacol ale comuniștilor de prim rang picați în dizgrația lui Stalin —KAMENEV și ZINOVIEV— Duranty avea să scrie că „mărturisirile sunt reale”. Într-un alt articol atrăgea atenția asupra unei conspirații în care agenți ai Germaniei Naziste pe de-o parte și Troțki pe cealaltă parte puseseră la cale un complot pentru înlăturarea lui Stalin.
În autobiografia sa din 1935, Duranty își explică filosofia politică:
„Nu m-am întrebat dacă un anumit curs de acțiune este calea bună sau calea rea; dintr-un oarecare motiv, nu am fost niciodată preocupat de întrebarea asta. Bine sau rău sunt termeni vagi în cel mai bun caz și niciodată n-am crezut că e treaba mea — sau a oricărui alt reporter — să emită judecăți morale. Ce vreau să știu este dacă o politică sau un regim va funcționa sau nu,și refuz să mă las distras de probleme morale.”
Alte vremuri?
New York Times a încercat întotdeauna să ocolească responsabilitatea pentru articolele lui Duranty, marea publicație funcționând mai bine de o decadă ca aparat de propagandă al Kremlinului. Lumea avea încredere în New York Times și lua informațiile apărute în ziar ca adevăruri de necombătut. În paginile acestui ziar, Duranty și-a câștigat faima de expert în Rusia și din acele pagini milioane de oameni și-au format o părere falsă despre natura regimului criminal de la Kremlin. În titlul necrologului publicat în 1957, New York Times îl descria în titlu pe Duranty ca „autor”, „expert în probleme sovietice” care „a văzut comunismul crescând”. În 1990, când Uniunea Sovietică era în ruine, publicația se debarasa într-un stil căinit de vechiul lor corespondent, numind articolele lui Duranty „printre cele mai rele exemple de jurnalism care au apărut în acest ziar”, nu însă fără a îmbrăca remarca în apologie nostalgică, încercând să evite responsabilitatea printr-un subtil „așa erau vremurile”.
S-au schimbat oare vremurile? Am pornit acest tur cu Lenin și lovitura de stat bolșevică, precum și cu teza centrală a leninismului, care-l separă de marxismul ortodox: avangarda revoluționară. Revoluționarii de profesie, elita, vor aduce proletariatul la conștiința de clasă. Am văzut în John Reed un jurnalist revoluționar care voia să importe bolșevismul la el acasă, în America. Edward Bernays și Walter Lippmann, doi dintre cei mai influenți oameni din ultima sută de ani, era caracterizați de un dispreț profund pentru omul de rând, pe care îl considerau incapabil să se conducă singur și, lăsat în capacitățile sale, un pericol atât pentru el cât și pentru ceilalți. Cetățeanul de rând, omul obișnuit, masele trebuie deci să fie controlate iar existența lor diriguită de elite și de experți. Trebuie să ascultăm de experți și să nu ieșim din cuvântul lor, fiindcă ei știu mai bine.
Walter Duranty a fost o instituție a minciunii, a înșelătoriei și a manipulării. Profitând de autoritatea New York Times, a devenit el însuși o autoritate recunoscută. A pus umărul decisiv la închegarea relațiilor diplomatice dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Roosevelt l-a primit cu fast la Washington și îi aprecia ideile și aportul. Deși scria după dictare, a devenit recunoscut ca cel mai mare expert pe Uniunea Sovietică ai acelor ani, iar ce scria rămânea bătut în piatră.
Și îl mai avem pe Jones. Jones nu avea în spate o instituție ziaristică și a murit prea tânăr să devină el una. Avea însă curaj și dorință de adevăr. Într-adevăr, nicio speranță pentru vreun salariu generos, vreun apartament cu amantă inclusă sau vreun loc călduț la vreun consulat nu l-a animat să facă trei călătorii în inima Ucrainei și să raporteze pentru urechile occidentalilor calamitatea ce avea loc acolo. Mizele lui nu erau nici de natură diplomatică, nici mondenă. Motiv pentru care, după ce a lansat știrea despre Holodomor și a abordat punctual aberațiile lui Duranty, a înfruntat corul de negări de la tot stabilimentul jurnalistic și și-a continuat drumul. Adevărul era acolo, așteptând și altă lume să-l recunoască.
Adevărul nu aparține cui țipă mai tare, cui repetă mai des un lucru sau cui are mai multe voci să recite o poveste. Are un mod unic de a ieși la suprafață, și rareori vine din gura celor care vor să pună monopol pe el. Fiindcă dacă am învățat vreun lucru din istoria ultimei sute de ani, acela este că cei care au avut cel mai mare interes să monopolizeze adevărul au fost tocmai cei care încercau din răsputeri să-și creeze propria realitate mincinoasă și să o dicteze celorlalți.
