Războiul imaginar
Cum se folosesc politicienii de metafora războiului pentru manipularea opiniei publice
30 octombrie, 1938
Americanii adunați în jurul radiourilor ascultau interesați știrea căderii unui meteorit pe proprietatea unei ferme din orășelul Grovers Mill, New Jersey. Inițial relatarea era calmă, mai mult o curiozitate decît orice altceva, numai bună să întrerupă plictiseala unei seri de duminică. Însă ascultătorii puteau percepe o accelerare subtilă în ritmul emisiunii. Pe măsură ce reporterului de la fața locului i se alăturau experți locali și din teritoriu, succesiunea evenimentelor devenea amețitoare, iar în tonul reportajului curiozitatea începea sa facă loc panicii. Conduși de crescendo-ul transmisiei, americanii s-au trezit, pe nepusă masă, că din spectatorii unui eveniment astronomic deveniseră martorii unei invazii extraterestre difuzată în direct.
Ceea ce nu știau cei mai mulți dintre spectatori era că nu ascultau o știre despre un eveniment real ci o dramatizare.
Piesa era o adaptare după romanul „Războiul Lumilor” de H.G. WELLS. Intenția regizorului, „copilul minune” ORSON WELLES era să experimenteze cu formatul emisiunii în așa fel încît piesa de teatru radiofonic să pară un buletin de știri real. Ca să evite totuși problemele legale, numele personajelor și localităților fuseseră schimbate, iar emisiunea începuse cu un anunț care specifica că este vorba de o dramatizare. Doar că realizatorilor emisiunii le scăpase din vedere faptul că la acea vreme apărea obiceiul cunoscut de noi astăzi sub numele de zapping — trecerea rapidă între canale în timpul pauzelor din emisiuni — iar foarte mulți ascultători profitînd de pauza publicitară, schimbaseră postul în timpul piesei ratînd astfel anunțul inițial.
Piesa a generat o panică considerabilă. Mii de oameni s-au repezit să răspîndească vestea unei invazii, au existat chiar cîteva tentative de sinucidere, iar presa și poliția deși conștiente de faptul că nu exista nicio invazie, au supraestimat ele însele panica populației. În seara aceea forțele de ordine au năpădit clădirea CBS de unde avusese loc transmisia, angajați postului se chinuiau să distrugă dovezile înregistrării iar pe panoul luminos de pe clădirea New York Times scria mare: „Orson Welles cauzează panică!” Cert este că mai toată lumea, de la public, la presă și autorități fusese într-un fel sau altul angrenată în mecanismul panicii fie de piesa propriu-zisă fie de efectele percepute. Producătorul emisiunii John Houseman remarca foarte bine că, citez:
„Emisiunea noastră de la prima mențiune a meteoriților pînă la distrugerea orașului New York a durat mai puțin de patruzeci de minute. În acest răstimp oamenii au călătorit distanțe lungi, a fost mobilizat un număr impresionant de trupe, s-au ținut ședințe de cabinet și au avut loc lupte sălbatice la sol și în aer. Și toată lumea a acceptat faptele ca atare (în ciudat timpului scurt în care au fost relatate n.r.) acționînd nu logic ci emoțional”
Felul în care a reacționat presa relevă o problemă de practică jurnalistică care din păcate se face simțită frecvent și în zilele noastre. Din cauza faptului că piesa fusese transmisă într-o seară de duminică, foare puțini jurnaliști se aflau în redacții. Prin urmare cel mai multe ziare au deschis ediția din ziua următoare preluînd știri dintr-o singură sursă, agenția de știri Associated Press, care agregase raportări și zvonuri de la birourile teritoriale.
În următoarele săptămîni ziarele publicau peste 12.000 de articole despre piesa lui Orson Welles și efectele sale. Unii dădeau vina pe posturile de radio și solicitau sporirea măsurilor de responsabilizare și autocenzură. Alții, cum ar fi senatorul de Iowa CLYDE. L. HERRING ofereau soluția, propunînd introducerea unei legi care să oblige posturile de radio să trimită scenariile către aprobare Comisiei Federale pentru Comunicații înainte de emisie. Iar alții se mulțumeau să observea realitatea dînd vina pe credulitatea publicului.
Ar fi bine să remarcăm pentru mai tîrziu o diferență de atitudine, sau existența a două școli de gîndire, care se manifestă și în prezent în societate și în politicile publice. După părearea unora, responsabilitatea individuală este mai importantă decît reglementarea. Alții în schimb consideră că publicul nu se poate descurca dacă nu este condus de mînă de o autoritate sau alta.
Nu este cazul însă să dăm prea mult vina pe public pentru panica semănată de piesa lui Orson Welles, nici chiar pe acei cetățeni mai creduli. În anul 1938 lumea era în pragul războiului, Hitler devenea din ce-n ce mai agresiv, America era proaspăt ieșită din Marea Depresie Economică iar cu un an înainte avusese loc prima transmisiune live a unui dezastru, explozia dirijabilului Hindenburg.
Oamenii erau speriați și cu nervii întinși la maxim iar această piesă a arătat în parte cît de mari erau tensiunile din sînul populației. În acea epocă spectrul războiului, indiferent de natura inamicului, era încă viu în mințile oamenilor iar veștile despre un conflict sau apelul la război erau stimuli extraodinar de puternici pentru mentalul colectiv.
Orson Welles nu a fost singurul care a realizat acest lucru. Contemporanii să din altă breaslă, cea a politicienilor au descoperit în perioada interbelică cît de eficientă este metafora războiului ca să justifice acapararea de puteri suplimentare și deseori necuvenite.
După cum remarcau recent DAVID DAVENPORT și GORDON LLOYD în cartea lor „Cînd politicile publice devin război”, — fenomenul nu este deloc unul accidental. Toți politicienii cunosc faptul că prin declarea unor războaie fictive sau instituirea stărilor de urgență pot acumula mult mai multă putere ocolind sistemul deliberativ al legislativelor. Iar unii dintre acești politicieni nu numai că sunt conștienți de această pîrghie dar sunt și dispuși să o folosească.
Cu alte cuvinte vorbim despre modelul recurent al atacului la separația puterilor în stat. Sensul acestei separații este să prevină tocmai abuzul de putere. În cadrul ecosistemului politic, puterea executivă face exact acest lucru, execută legile create de puterea legislativă și în anumite situații poate avea un drept de veto parțial sau total pentru a preveni un posibil abuz al puterii legislative. În situații cu totul și cu totul excepționale (cum ar fi războiul) puterea executivă poate emite acte cu putere de lege dar nu pentru a se substitui puterii legislative ci pentru a acționa mai eficient și mai rapid în situații de urgență. Aceste acte se numesc ordonanțe de urgență sau în terminologia americană, ordine executive.
Politicianul care a profitat și a exploatat cel mai abil metafora războiului și a dat tonul abuzului modern de putere executivă a fost președintele FRANKLIN DELANO ROOSEVELT. Aflîndu-se în campanie electorală în plină depresie economică Roosevelt afirma că:
„A venit timpul să recunoaștem fără tăgadă că ne aflăm în plinul unei stări de urgență cel puțin egală stării de război…”
și că:
„Această campanie prezidențială este mai mult decît o campanie, este o chemare la arme!”
„…Trebuie să acționăm ca o armată bine antrenată și loială dispusă să facă sacrificii de dragul disciplinei comune”.
După cum remarcau Davenport și Lloyd, folosindu-se de această retorică FDR în particular, și politicienii în general anulează noțiunile de individualitate, drepturi și obiective personale sau de comunitate și le înlocuiesc cu altele: trupe de recrutat, dușmani cu care trebuie să ne luptăm și bătălii care trebuie cîștigate.
Atunci cînd un politician (de regulă unul într-un rol executiv, președinte sau prim-ministru) invocă motivația războiului, cetățenii sunt determinați să cedeze mai ușor puterea și drepturile lor către un centru care pretinde că-i va proteja. Pînă la urmă, e război. Cineva trebuie să ne apere. Nu? Mai mult, teama oamenilor și retorica războiului pun presiune publică asupra celorlalte puteri în stat în așa fel încît acestea să se alinieze fără să crîcnească în spatele puterii executive abandonîndu-și astfel rolul de mecanisme de echilibrare și verificare.
FDR este din nou exemplul perfect. În timpul mandatelor sale succesive Roosevelt a emis peste 3700 de ordine executive și a manipulat deseori Congresul American prin diverse tactici, de la negocieri cu liderii de partide pînă la folosirea dreptului de veto. Congresul American legifera din ce-n ce mai puțin iar cele mai multe proiecte de legi veneau direct de pe biroul lui Roosevelt. Uneori membrii congresului nici nu apucau să citească conținutul proiectelor de lege pentru care votau. Și aici, Roosevelt a deschis ofensiva împotriva puterii legislative folosindu-se de aceeași metaforă a războiului. Cu ocazia primului discurs de inaugurare Roosevelt a spus că va cere Congresului:
„să-mi dea putere executivă sporită ca să duc un război împotriva acestei urgențe, o putere echivalentă cu cea pe care aș avea-o dacă am fi invadați de un inamic străin”
În umbra lui Franklin Delano Roosevelt creștea un alt politician avid de putere care, odată ajuns președinte, a continuat tradiția abuzului de funcție executivă.
LYNDON BAINES JOHNSON era într-atît de obsedat de popularitatea lui Franklin Delano Roosevelt încît a insistat ca și numele lui să fie redus la inițialele LBJ așa cum Roosevelt era numit în mod popular FDR. La lansarea seriei de programe domestice numite „The Great Society” — „Marea Societate”, Lyndon Johnson declara:
„Război necondiționat împotriva sărăciei al cărui scop este să vindece dar mai ales să prevină sărăcia.”
Doar că războiul este o unealtă care-și găsește justificarea și eficiența în obiective clare, pre-existente declarării războiului. Iar lui Lyndon Johnson îi lipseau aceste obiective. Înaintea discursului său despre „războiul împotriva sărăciei” Johnson și-a strîns asistenții și le-a spus să „găsească bani de la buget și să se gîndească pe ce anume să îi cheltuie”
Războiul ca metaforă sau spectru și frica generalizată erau elemente centrale pînă și în materiale de campanie pentru Lyndon Johson:
Ne sunt deja destul de familiare restul „războaielor” declarate și de alți președinți americani. JIMMY CARTER la rîndul său declara mai tîrziu un „echivalentul unui război împotriva consumului de energie”. Au urmat războiul împotriva drogurilor, războiul împotriva terorismului, și tot așa mai departe. Dacă efectele războiului împotriva terorismului sunt măcar discutabile și întrucîtva vizibile, războiul împotriva sărăciei nu a reușit să facă nici un progres, poate chiar din contră, iar drogurile și traficanții par a fi și astăzi bine mersi. Între timp aceste „războaie” rămîn politici active care risipesc resursele cetățenilor și cauzează o serie de alte probleme secundare. Costurile războiului împotriva sărăciei se ridică la 22 de trilioane de dolari iar în Statele Unite sunt active încă 28 de de stări de urgență, niciuna dintre ele rezolvate.
Singurul lucru cert este că începînd cu Franklin Delano Roosevelt și pînă la administrația Obama, politicienii au găsit în crize, reale sau inventate, justificări pentru a declara războaie menite nu atît să rezolve problemele cît să le permită centralizarea și acapararea puterii. În cuvintele lui GEORGE ORWELL rostul limbajului politic este deseori „să dea vîntului aparența solidității”.
Remarca lui RAHM EMANUEL șeful de cabinet al președintelui BARACK OBAMA ilustreză perfect această atitudine. El spunea:
„Nu vrei să lași o criză serioasă să se irosească pentru ea îți dă ocazia să faci lucruri pe care nu ți-ai putea permite să le faci într-o situație de normalitate”
În ultimul an politicienii au găsit un nou inamic împotriva căruia să declare război. Virusul scăpat din China a servit exact genul de criză la care făcea trimitere șeful de cabinet al președintelui Obama. Puși în fața unei situații extraordinare politicienii dar și jurnaliștii și oamenii de știință aflați în umbra lor, s-au grăbit să declare „războiul împotriva coronavirusului”. EMMANUEL MACRON, BORIS JOHNSON, JOE BIDEN, ANDREW CUOMO printre mulți alții au abordat subiectul, de obicei foarte direct, în termeni de declarație de război. Pînă și DONALD TRUMP cunoscut deja pentru poziționările anti-război a căzut în păcatul acestei retorici. Însă spre deosebire de predecesorii săi, Trump a refuzat să treacă de nivelul declarațiilor ocazionale și nu a implementat politicile unui război fictiv. Din contră, în luna martie Donald Trump a respins îndemnul reprezentantei democrate NANCY PELOSI de a folosi puterile extraordinare pentru timp de război, preferînd să lase mediul privat nestingherit și majoritatea deciziilor la nivelul statelor americane individuale.
*Un prieten remarca recent că nu fac destul de clar faptul că și unii republicani au adoptat metafora războiului. E adevărat, după aproape patru zeci de ani în care democrații americani începând cu FDR și posibil chiar Woodrow Wilson, au folosit în mode repetat metafora războiului pe scena politică americană, unii președinți republicani cum ar fi Richard Nixon și H.W. Bush au continuat tradiția lansată de democrați prin mai sus pomenitele „războaie” împotriva drogurilor și împotriva terorii.
Pe lîngă centralizarea excesivă a puterii, politicile domestice întemeiate pe retorica războiului mai vin cu o serie de hibe majore. În general abordarea are tendința de a supra-simplifica chestiuni complexe. Gîndirea critică și politicile prudente sunt abandonate, iar măsurile pripite și forța sunt prezentate ca soluții absolute. Dacă rostul războiului este să atingă scopuri clare și bine definite de preferință într-un timp cît mai scurt, politicile de acest gen urmăresc obiective vagi și tind să rămînă active pe termen nedeterminat.
Încă și mai rău vorbim de politici fundamentate și susținute pe emoții și imagini negative și distructive.
Iar aici ajungem la esența corupției acestor politici. Așa cum legile se aplică doar oamenilor, nu putem purta războaie decît împotriva unor organisme vii și conștiente. Un virus nu poate fi amendat sau băgat la închisoare așa cum nu poate fi încercuit sau supus unui baraj de artilerie. După cum spuneam, războiul cere obiective clare și inamici în carne și oase. Iar atunci cînd războiul și ce-i care îl declară nu pot în realitate să distrugă un virus, populația, sau o parte a acesteia, devine de fapt inamicul.
Efectul este mai mult decît evident în învrăjbirea care a cuprins populația întregii lumi. Cei care vor să poarte mască și care nu vor să poarte mască, cei care vor lockdown-uri și cei care vor să-și vadă de viață s-au trezit angrenați într-un război care mocnește. Oamenii mai speriați de perspectiva îmbolnăvirii aflîndu-se în imposibilitatea de a „lupta” în adevăratul sens al cuvîntului împotriva coronavirusului pun țintele pe cei pe care îi percep ca fiind contagioși sau care nu vor să se conformeze restricțiilor impuse de guverne. Ceilalți la rîndul lor se văd forțați să se apere cum pot.
Cei mai mulți oameni țin la viața lor și nici nu-și doresc să pericliteze viețile altora. Frica este utilă ca mecanism de supraviețuire dar complet dăunătoare dacă în virtutea ei abandonăm propria responsabilitate și ne cedăm libertățile unor politicieni care promit războaie fictive împotriva unor inamici închipuiți. Dacă insistăm să acceptăm aceste declarații de război deșarte vom ajunge să ne luptăm prieteni împotriva prietenilor, frați împotriva părinților, părinți împotriva copiilor în timp ce virusul și despoții își vor vedea liniștiți de treabă. Pe scurt vom trai într-o stare de semipermanent război civil mocnit.
În încheiere vă las cu cîteva cuvinte ale președintelui Warren G. Harding al cărui slogan de campanie a fost „Întoarcerea la normalitate”:
„Majoritatea metehnelor umanității nu pot fi reparate prin legislație… Cantitatea legilor și excesele guvernamentale nu pot înlocui buna cetățenie… Problemele susținerii unei civilizații nu pot fi rezolvate prin transferul de responsabilitate de la cetățeni către guvern.”. „Să ne descotorosim așadar de delirul febril al războiului”
