Ieșirea din Castelul Vampirului

De MARK FISHER (22 noiembrie 2013)

Traducere:DEZARTICULAT

Vara asta m-am gândit foarte serios să mă retrag din orice formă de implicare politică. Epuizat de muncă, incapabil de activitate productivă, m-am găsit alunecând prin rețele sociale, simțind cum îmi cresc depresia și epuizarea.

Twitterul „de stânga” poate fi o zonă deprimantă și demobilizantă. În prima parte a anului acestuia au avut loc mai multe twitterstorm-uri de profil înalt, în care persoane care se identificau ca fiind de stânga au fost atacate și condamnate. Ce spuseseră personajele în cauză era uneori problematic; cu toate acestea, modul în care au fost denigrați și stigmatizați la nivel personal aceștia a lăsat o urmă oribilă: duhoarea relei credințe și a unui moralism de vânătoare de vrăjitoare. Motivul pentru care nu m-am implicat în niciunul din aceste incidente, îmi e rușine să spun, a fost teama. Bătăușii erau în altă parte a terenului de joacă, iar eu nu doream să le atrag atenția asupra mea.

Sălbăticia fățișă a acestor schimburi a fost însoțită de ceva mult mai des întâlnit, și, din această cauză, probabil mai periculos: o atmosferă resentimentară și tăioasă. Cel mai des, obiectul acestui resentiment era Owen Jones, iar atacurile la adresa lui — persoana cea mai responsabilă pentru creșterea conștiinței de clasă în Marea Britanie în ultimii ani — erau unul din motivele pentru demoralizarea mea. Dacă asta pățește un stângist care chiar are succes în mutarea luptei în centrul vieții britanice, de ce l-ar urma oricine altcineva în mainstream? Oare singurul mod de a evita aceste valuri de abuz este să rămâi într-o poziție marginală și neputincioasă?

Unul dintre lucrurile care m-au smuls din stupoarea mea depresivă a fost Adunarea Populară din Ipswich, aproape de unde locuiesc eu. Aceasta a fost întâmpinată cu cinismul și sarcasmul obișnuite. Ea era, ni s-a spus, un exercițiu inutil, în care stângiștii din media, inclusiv Jones, se dădeau importanți în încă un spectacol de sus în jos de venerare a celebrității. Ce s-a întâmplat de fapt la Adunarea din Ipswich a fost foarte diferit de această caricatură. Prima jumătate a serii — care a culminat cu un discurs inspirat al lui Owen Jones — a fost cu siguranță condusă de speakerii de la prezidiu. Dar a doua jumătate a întâlnirii a adus în prim plan activiști proletari din tot Suffolkul. Departe de a fi încă un exemplu de stângism ierarhic, Adunarea Populară a fost un exemplu al combinării verticalului cu orizontalul: puterea media și carisma au putut atrage oameni care nu veniseră până atunci la o întâlnire politică, iar odată ajunși acolo, au putut să discute și creeze strategii cu activiști veterani. Atmosfera a fost anti-rasistă și anti-sexistă, dar reconfortant de lipsită de senzația paralizantă de vinovăție și suspiciune care plutește deasupra twitterului de stânga ca o ceață sufocantă.

Apoi a fost Russell Brand. Eram de multă vreme un admirator al lui Brand — unul din puținii mari comici de pe scena de astăzi care provine dintr-un mediu muncitoresc. Pe parcursul ultimilor ani, a avut loc o îmburghezire graduală dar constantă a comediei televizate, condusă de absurd de bogatul prostovan Michael McIntyre și o mulțime monotonă de alții asemenea care domină scena.

În ziua de dinainte ca acum-faimosul interviu al lui Brand cu Jeremy Paxman a fost difuzat la Newsnight, am văzut spectacolul de stand-up „Messiah Complex” al lui Brand în Ipswich. Showul era sfidător de pro-imigranți, pro-socialist, anti-homofob, saturat cu inteligență proletară și deloc reticent în a o arăta, și queer în felul în care cultura populară era pe vremuri (adică nu avea nimic de-a face cu pietatea acră a identarianismului pe care ni-l bagă pe gât moralizatorii „stângii” post-structuraliste). Malcom X, Che, politica devenită o demantelare psihedelică a realității existente: era o stângă cool, sexy și proletară, nu o predică pompoasă.

În seara următoare, devenise clar că apariția lui Brand produsese o fractură. Pentru unii dintre noi, demolarea precisă a lui Paxman făcută de Brand era intens emoțională, miraculoasă; nu îmi puteam aminti ultima dată când o persoană provenită dintr-un mediu proletar a primit spațiul necesar ca să distrugă atât de complet un „superior” de clasă folosindu-și inteligența și rațiunea. Nu era Johnny Rotten înjurându-l pe Bill Grundy — un act de antagonizare care a confirmat mai degrabă decât să atace stereotipurile de clasă. Brand a fost mai deștept decât Paxman — iar faptul că a făcut-o cu umor este ce l-a separat pe Brand de acrimea multor „stângiști”. Brand îi face pe oameni să se simtă bine, în timp ce stânga moralizatoare este specializată în a-i face pe oameni să se simtă prost și nu se simte bine până nu vede capete plecate sub greutatea vinovăției și urii de sine.

Stânga moralizatoare s-a asigurat rapid că discuția nu a fost despre breșa extraordinară provocată de Brand în ștersele „dezbateri” din media mainstream și nici despre afirmația sa că revoluția urma să se întâmple. (Această ultimă afirmație nu putea fi auzită de „stânga” mic-burgheză și narcisistă decât ca Brand spunând că vrea să conducă revoluția — o idee la care au răspuns în stilul resentimentar caracteristic: „N-am eu nevoie de o celebritate care să mă conducă pe mine.” Pentru moralizatori, povestea dominantă avea să fie despre comportamentul personal al lui Brand — în mod specific despre sexismul său. În atmosfera febril McCarthyistă cultivată de stânga moralizatoare, remarci care puteau fi interpretate ca fiind sexiste înseamnă că Brand este sexist, ceea ce înseamnă de asemenea că este misogin. Punct și de la capăt, terminat, condamnat.

Este corect ca Brand, ca oricare altul dintre noi, să răspundă pentru comportamentul său și limbajul pe care îl folosește. Dar o asemenea chestionare ar trebui să aibă loc într-o atmosferă de tovărășie și solidaritate și probabil nu în public în primă instanță — deși atunci când Brand a fost întrebat despre sexismul său de Mehdi Hasan, a dat dovadă de exact genul de umilitate de bună credință care le lipsea cu totul acelor fețe grave care îl judecau. „Nu cred că sunt sexist, dar o țin minte pe bunica, cea mai drăguță persoană pe care am cunoscut-o, dar era rasistă, deși nu cred că știa că este. Nu știu dacă nu am vreun comportament învățat, știu că am o mare dragoste pentru vorbirea proletară, ca «drăguță» și «păsărică», deci dacă există femei care cred că sunt sexist, ele se găsesc într-o poziție mai bună să judece asta decât mine, deci o să lucrez la asta.”

Intervenția lui Brand nu era o încercare de a deveni lider, ci o sursă de inspirație, o chemare la arme. Iar eu unul am fost inspirat. Unde cu câteva luni înainte aș fi stat în tăcere în timp ce moralizatorii stângii luxoase l-au supus pe Brand parodiilor lor de procese și calomniilor lor — cu „dovezi” extrase de obicei din presa de dreapta, mereu dispusă să dea o mână de ajutor — de data asta eram pregătit să mă lupt cu ei. Răspunsul la Brand a devenit cu repeziciune la fel de semnificativ ca schimbul cu Paxman însuși. După cum a arătat Laura Oldfield Ford, a fost un moment de clarificare. Iar unul dintre lucrurile care au devenit clare pentru mine a fost modul în care, în ultimii ani, atât de multă din auto-denumita „stângă” a suprimat problema clasei.

Conștiința de clasă este fragilă și efemeră. Mica burghezie care domină academia și industria culturii are tot felul de eschive subtile și lovituri preventive care opresc subiectul de la a apărea și care, dacă acesta totuși apare, îl fac să pară o impertinență teribilă, o rupere a etichetei. De ani de zile vorbesc la evenimente de stânga, anti-capitaliste. Cu toate acestea, am vorbit sau mi s-a cerut să vorbesc în public despre clasă foarte rar.

Totuși, odată ce clasa a reapărut, era imposibil să nu o vezi peste tot în răspunsul la afacerea Brand. Acesta a fost judecat cu grabă și chestionat de cel puțin trei oameni de stânga care au mers la școli private. Alții ne-au spus că Brand nu are cum să fie proletar de fapt, fiindcă era milionar. E alarmant câți „stângiști” păreau să fie de acord la un nivel fundamental cu substratul întrebării lui Paxman: „Ce îi dă acestui proletar autoritatea să vorbească?” Este de asemenea alarmant, chiar stresant, că par să creadă că muncitorii ar trebui să rămână în sărăcie, obscuritate și impotență ca să nu își piardă „autenticitatea.”

Cineva mi-a arătat un post despre Brand pe Facebook. Nu-l cunosc pe autor și n-aș dori să îl numesc. Ce este important este că postul era simptomatic pentru un set de atitudini snoabe și condescendente care sunt aparent acceptabile pentru cineva care se auto-definește ca fiind de stânga. Tonul era înfiorător de prețios, de parcă ar fi fost un învățător care corectează lucrarea unui copil, sau un psihiatru care evaluează un pacient. Brand, aparent, este „în mod clar extrem de instabil… la distanță de doar o relație proastă sau o perioadă dură în cariera lui de la a aluneca înapoi în dependența de droguri sau mai rău.” Deși persoana în cauză susține că de fapt îi „chiar place [Brand]”, probabil nu le trece niciodată prin gând că unul din motivele pentru care Brand ar putea fi „instabil” este exact genul ăsta de „evaluare” condescendentă din partea burgheziei „de stânga”. Există de asemenea o paranteză șocantă dar revelatorie unde individul menționează nonșalant „educația deficitară [și] scăpările adesea rușinoase caracteristice autodidactului” ale lui Brand — cu care, spune cu generozitate acest individ, „nu am nicio problemă — ce binevoitor din partea lor! Nu vorbim despre vreun birocrat colonial care scrie despre încercările sale de a-i învăța pe „băștinași” limba engleză în secolul al XIX-lea sau despre un director de școală victoriană din vreo instituție privată care descrie un bursier, ci despre un „stângist” care scria asta acum câteva săptămâni.

Ce e de făcut? Este în primul rând necesar să identificăm trăsăturile discursurilor și dorințelor care ne-au condus în acest impas sumbru și demoralizant în care clasa a dispărut, dar moralismul este pretutindeni, în care solidaritatea este imposibilă, dar vinovăția și teama sunt omniprezente — și nu pentru că suntem terorizați de dreapta, ci pentru că am permis ca moduri de subiectivitate burgheză să ne contamineze mișcarea. Cred că există două configurații libidinal-discursive care au creat această situație. Spun despre ei înșiși că sunt de stânga, dar — așa cum a arătat episodul Brand — ei sunt din multe puncte de vedere un semn că stânga — definită ca un agent într-o luptă de clasă — aproape a dispărut.

În Castelul Vampirului

Prima configurație este ceea ce am ajuns să numesc Castelul Vampirului. Castelul Vampirului se specializează în propagarea vinovăției. Este condus de dorința unui preot de a excomunica, dorința unui pedant academician de a fi primul care observă o greșeală, și de dorința unui hipster de a fi unul din interiorul grupului. Pericolul la care te expui când ataci Castelul Vampirului este că poate arăta ca și cum — iar Castelul va face tot ce poate pentru a consolida această impresie — că ataci și luptele împotriva rasismului, sexismului, heterosexismului. Dar, departe de a fi singura expresie legitimă a acestor lupte, Castelul Vampirului este o pervertire și apropriere burghez-liberală a energiei acestor mișcări. Castelul Vampirului s-a născut în momentul în care lupta de a nu fi definit de categorii de identitate a devenit încercarea de a avea „identități” recunoscute de un mare Altul burghez.

Privilegiul de care cu siguranță mă bucur ca bărbat alb constă în parte din faptul că nu sunt conștient de etnia și genul meu, și este o experiență revelatorie și puternică să fiu făcut conștient de aceste puncte oarbe din când în când. Dar, mai degrabă decât să încerce să construiască o lume în care toată lumea este eliberată de clasificarea identitară, Castelul Vampirului caută să împingă oamenii înapoi în tabere identitare în care vor fi pentru totdeauna definiți în termeni stabiliți de puterea dominantă, ologiți de conștiința de sine și izolați de o logică a solipsismului care insistă că nu putem să ne înțelegem unul pe celălalt decât dacă aparținem de același grup identitar.

Am observat un mecanism al inversiunii magice prin care simpla mențiune a clasei este acum tratată ca și cum ai încerca să iei din importanța rasei și genului. În fapt, exact opusul este ceea ce se întâmplă, întrucât Castelul Vampirului folosește o înțelegere a rasei și genului eminamente liberală pentru a ascunde clasa. În toate twitterstormurile absurde și traumatizante care au avut loc anul acesta pe tema privilegiului, putem observa că discuția privilegiului de clasă a fost total absentă. Sarcina, ca întotdeauna, rămâne articularea clasei, genului și rasei, dar mișcarea fundamentală a Castelului Vampirului este dezarticularea clasei de celelalte categorii.

Problema care stă la baza creării Castelului Vampirului este următoarea: cum poți să deții bogății și putere imense dar să pari în același timp o victimă, marginală și opozițională? Soluția era deja acolo — în Biserica Creștină. Deci CV-ul a recurs la toate strategiile infernale, la toate patologiile întunecate și instrumentele de tortură psihologică inventate de creștinism, pe care le-a descris Nietzsche în Genealogia Moralei. Această preoție a relei credințe, acest cuib de pioși negustori ai vinovăției este exact ceea ce a prezis Nietzsche atunci când a spus că ceva mai rău decât creștinismul era pe drum. Acum, a sosit…

Castelul Vampirului se hrănește în primul rând cu energia, anxietățile și vulnerabilitățile tinerilor studenți, dar, mai presus de toate, trăiește prin convertirea suferinței grupurilor specifice — cu cât mai „marginale”, cu atât mai bine — în capital academic. Cele mai lăudate figuri din Castelul Vampirului sunt acelea care au observat o nouă piață a suferinței — aceia care pot găsi un grup mai oprimat și mai subjugat decât oricare dintre cele exploatate anterior se vor găsi promovați în ierarhia Castelului cu repeziciune.

Prima lege a Castelului Vampirului este: individualizează și privatizează totul. Deși teoretic se proclamă ca fiind pentru critica structurală, în practică nu se concentrează pe nimic în afara comportamentului individual. Unii din muncitorii ăștia nu sunt teribil de bine crescuți și pot fi foarte neciopliți uneori. Ține minte: condamnarea indivizilor este mereu mai importantă decât îndreptarea atenției spre structuri impersonale. Clasa conducătoare de astăzi propagă ideologii ale individualismului în timp ce tinde să se comporte ca o clasă. (Multe din ceea ce numim „conspirații” nu sunt decât clasa conducătoare dând dovadă de solidaritate de clasă.) CV, fiind compus din servitori păcăliți ai clasei superioare, face exact invers: vorbește despre „solidaritate” și „colectivitate”, dar se comportă întotdeauna ca și cum categoriile individualiste impuse de putere chiar ar sta in picioare. Fiindcă sunt mic-burghezi până în măduva oaselor, membrii Castelului Vampirului sunt intens competitivi, dar această tendință este reprimată în maniera pasiv-agresivă caracteristică burgheziei. Ce îi ține împreună nu este solidaritatea, ci teama reciprocă — teama că ei vor fi următorii expuși, următorii condamnați.

A doua lege a Castelului Vampirului este: fă gândirea și acțiunea să pară foarte, foarte grele. Nu trebuie să existe urmă de ușurătate, și cu siguranță niciun fel de umor. Umorul nu este serios prin definiție, nu? Gânditul e muncă grea, pentru oameni cu voci bogate și frunți încrețite. Unde există încredere, introdu scepticism. Spune: să nu ne grăbim, trebuie să ne gândim mai atent. Ține minte: să ai convingeri este opresiv și ar putea conduce la gulaguri.

A treia lege a Castelului Vampirului este: propagă cât de multă vinovăție poți. Cu cât mai multă vinovăție, cu atât mai bine. Oamenii trebuie să se simtă prost: este un semn că înțeleg cât de grave sunt lucrurile. Este în regulă să ai privilegiu de clasă dacă te simți vinovat că ai privilegii și dacă îi faci pe cei dintr-o poziție de clasă inferioară ție să se simtă vinovați la rândul lor. Și tu faci lucrări bune pentru cei nevoiași, nu?

A patra lege a Castelului Vampirului este: esențializează. Deși fluiditatea identității, pluralitatea și multiplicitatea sunt întotdeauna clamate de partea membrilor CV — parțial pentru a-și acoperi propriile proveniențe invariabil înstărite, privilegiate sau burghez-asimilaționiste — dușmanul trebuie mereu esențializat. Cum dorințele care animează CV sunt în mare parte dorințele unor preoți de a excomunica și condamna, trebuie să existe o distincție puternică între Bine și Rău, iar acesta din urmă trebuie esențializat. Observă tactica. X a făcut o remarcă / s-a purtat într-un anumit fel — aceste remarci / acest comportament poate fi interpretat ca fiind transfob/ sexist etc. Până aici, în regulă. Dar mișcarea următoare e cea importantă. X este apoi definit ca fiind transfob/ sexist etc. Întreaga lor identitate este definită de o singură remarcă prost-gândită sau o scăpare comportamentală. Odată ce CV și-a pornit vânătoarea de vrăjitoare, victima (adesea de proveniență proletară și lipsită de educația etichetei pasiv-agresive a burgheziei) poate fi de regulă provocată să-și piardă firea, consolidându-le poziția ca paria/ cel mai recent consumat în frenezie.

A cincea lege a Castelului Vampirului: gândește ca un liberal (fiindcă asta ești). Munca de instigare la indignare reactivă a CV constă din sublinierea nesfârșită a lucrurilor dureros de evidente: capitalul se comportă cum se comportă capitalul (nu e grozav!), aparatele de stat represive sunt represive. Trebuie să protestăm!

Neo-anarhie în UK

A doua formațiune libidinală este neo-anarhismul. Prin neo-anarhiști cu siguranță nu mă refer la anarhiștii sau sindicaliștii implicați în organizarea la locul de muncă, precum Solidarity Federation. Mă refer, mai degrabă, la aceia care se identifică drept anarhiști dar a căror implicare politică se rezumă la proteste și ocupări studențești și comentarii pe Twitter. Ca și locuitorii Castelului Vampirului, neo-anarhiștii vin de obicei dintr-un mediu mic-burghez, dacă nu cumva de undeva și mai privilegiat.

Sunt de asemenea copleșitor de tineri: au douăzeci sau maxim puțin peste treizeci de ani, iar ceea ce le informează poziția neo-anarhistă este un orizont istoric îngust. Neo-anarhiștii au experimentat numai realism capitalist. Când neo-anarhiștii au atins conștiința politică — iar mulți dintre ei au atins conștiința politică remarcabil de recent, dat fiind nivelul de bravadă pe care îl afișează uneori — Partidul Laburist devenise deja un cadavru Blairit, care implementa neo-liberalism cu o mică doză de justiție socială. Dar problema cu neo-anarhismul este că reflectă fără să se gândească momentul istoric, fără a oferi niciun fel de scăpare din el. Uită, sau poate chiar nu cunoaște rolul jucat de laburiști în naționalizarea unor industrii și utilități majore sau fondarea Serviciului Național de Sănătate (NHS). Neo-anarhiștii vor afirma că „politica parlamentară nu a schimbat niciodată nimic”, sau că „Partidul Laburist a fost dintotdeauna inutil” în timp ce participă la proteste pentru NHS sau retweetuiesc plângeri despre demantelarea a ceea ce a mai rămas din statul bunăstării. Există o regulă implicită stranie aici: este în regulă să protestezi împotriva a ceea ce a făcut parlamentul, dar nu este în regulă să intri în parlament sau în mass media pentru a încerca să construiești schimbarea din poziția asta. Media mainstream trebuie disprețuită, dar trebuie să urmărești și să te plângi pe Twitter despre BBC Question Time. Purismul alunecă în fatalism, mai bine să nu te mânjești în niciun fel cu corupția mainstreamului, mai bine să „reziști” inutil decât să riști să te murdărești pe mâini.

Nu este, deci, deloc suprinzător că atât de mulți neo-anarhiști par deprimați. Această depresie este, fără dubiu, amplificată de anxietățile vieții de după absolvire, întrucât, la fel ca și Castelul Vampirului, neo-anarhismului și-a găsit locuința naturală în universități, și este de regulă propagat de aceia care studiază pentru calificări peste cea de licență, sau de aceia care au absolvit asemenea studii recent.

Ce e de făcut?

De ce au ieșit în prim-plan aceste două configurații? Primul motiv este faptul că au avut permisiunea capitalului de a prospera, întrucât îi servesc interesele. Capitalul a îmblânzit clasa muncitoare organizată prin descompunerea conștiinței de clasă, subjugând brutal sindicatele în timp ce seducea „familiile muncitoare” să se identifice cu propriile interese îngust definite în locul intereselor clasei mai largi; dar de ce ar fi capitalul preocupat de o „stângă” care înlocuiește politica de clasă cu un individualism moralizator și care, departe de a construi solidaritatea, seamănă teamă și nesiguranță?

Al doilea motiv este ceea ce Jodi Dean a numit capitalismul comunicativ. Ar fi putut fi posibil să ignorăm Castelul Vampirului și neo-anarhiștii dacă nu ar fi existat spațiul virtual capitalist. Moralismul pios al CV a fost o trăsătură a unei anumite „stângi” mulți ani — dar, dacă nu erai un membru al acestei anumite biserici, predicile sale puteau fi evitate. Rețelele de socializare au schimbat această situație, iar astăzi există foarte puțină protecție de patologiile psihice propagate de aceste discursuri.

Deci ce putem face acum? În primul rând, este obligatoriu să respingem identitarianismul și să recunoaștem că nu există identități, ci doar dorințe, interese și identificări. O parte din importanța proiectului de studii culturale britanice — revelat atât de puternic și emoționant în instalația The Unfinished Conversation a lui John Akomfrah (în momentul de față în Tate Britain) și în filmul său The Stuart Hall Project — a fost rezistența la esențialismul identitarianist. În loc să îi prindem pe oameni în lanțurile unor echivalențe deja-existente, scopul era să trateze orice articulare ca interimară și plastică. Noi articulări pot fi mereu create. Nimeni nu este esențialmente nimic. Din nefericire, dreapta se folosește în practică de această idee mult mai eficient decât o face stânga. Stânga burghez-identitarianistă știe cum să propage vinovăția și cum să organizeze o vânătoare de vrăjitoare, dar nu are idee cum să facă prozeliți. Dar, la o adică, nu asta urmărește. Nu urmărește să popularizeze o poziție de stânga, sau să câștige susținători pentru ea, ci să rămână într-o poziție de superioritate de elită, dar cu superioritatea de clasă dublată de superioritatea morală. „Cum îndrăznești să vorbești — noi suntem cei ce vorbesc pentru cei care suferă!”

Dar respingerea identitarianismului nu poate fi fi obținută decât de reafirmarea clasei. O stângă care nu are clasa în centrul ei nu poate fi decât un grup de presiune liberală. Conștiința de clasă este întotdeauna dublă: implică o cunoaștere simultană a modului în care clasa încadrează și modelează toate experiențele, dar și o cunoaștere a poziției specifice pe care o ocupăm în acea structură de clasă. Trebuie să ne amintim că scopul luptei noastre nu este recunoașterea din partea burgheziei și nici măcar distrugerea burgheziei însăși. Structura de clasă — o structură care ne rănește pe toți, chiar și pe cei care profită material de pe urma ei — este cea care trebuie distrusă. Interesele clasei muncitoare sunt interesele tuturor, interesele burgheziei sunt interesele capitalului, care nu sunt interesele nimănui. Lupta noastră trebuie să fie pentru construcția unei lumi noi și surprinzătoare, nu pentru prezervarea unor identități modelate și distorsionate de capital.

Dacă aceasta pare o sarcină grea și de durată, este pentru că așa și e. Dar putem să începem să luăm multe acțiuni prefigurative chiar de acum. De fapt, asemenea acțiuni ar merge dincolo de prefigurare — ar putea începe un ciclu virtuos, o profeție care se auto-îndeplinește în care modurile burgheze ale subiectivității sunt demantelate și o nouă universalitate se construiește. Avem nevoie să învățăm, sau să reînvățăm cum să construim tovărășie și solidaritate în loc să muncim pentru capital prin condamnarea și abuzul reciproc. Asta nu înseamnă, desigur, că trebuie să fim mereu de acord — dimpotrivă, trebuie să creăm condiții în care dezacordul poate avea loc fără teamă de excludere și excomunicare. Trebuie să ne gândim strategic la cum să folosim rețelele de socializare — ținând mereu minte că în pofida egalitarismului pe care inginerii libidinali ai capitalismului îl reclamă pentru rețelele de socializare, ele sunt în momentul de față un teritoriu inamic, dedicat reproducției capitalului. Asta nu înseamnă, însă, că nu putem să ocupăm acest teren și să îl folosim pentru a produce conștiință de clasă. Trebuie să ne smulgem din „dezbaterea” reprezentată de capitalismul comunicativ, în care capitalul ne tot împinge să participăm, și să ne amintim că participăm la o luptă de clasă. Scopul nu este să fii activist, ci să ajuți proletariatul să se activeze și transforme. În afara Castelului Vampirului, orice este posibil.

Mark Fisher este autorul Capitalist Realism și al Ghosts of my Life: Writings on Depression, Hauntology and Lost Futures (ambele publicate de Zer0 books, unde a fost editor). Textele sale au apărut într-o serie de publicații, inclusiv Film Quarterly, The Wire, The Guardian și Frieze. A fost Lider de Program al Programului de Masterat în Culturi Aurale și Vizuale din cadrul Goldsmiths, University of London și lector la University of East London.