Amnezie

Simt… durere.

Cine sunt? Unde sunt? Nu țin minte cum am ajuns aici.

Unelte. Ciocan. Cuie. Cherestea.

Zorii dimineții se văd la orizont. Se aude cântec de cocoș, iar mai apoi clopot de biserică.

Se aud pași călcând prin praf. Oameni. Îi văd cum se apropie. Mă gândesc să le cer ajutorul.

„Hristos o înviet!”, a zis primul trecător.

„…”

„Îi mut de beție. Vez că nu știe ce-i cu dânsu… Gheorghe, Gheorghe… vai de capu lui …”, a zis al doilea.

„Cu Doamni ajiută!”, a zis primul ca răspuns, rostindu-l ca pe un verdict final cu sentință.

„…”

Mă cheamă Gheorghe. Am băut? Respirația îmi miroase oribil. Nu mă simt rău. Nu par a bețiv. Mă țin pe picioare. Am forță în mâini și în spate.

Alt trecător se apropie.

„Hristos o înviet!”

„…”

„… Adevărat o înviet. Așa se spune, Gheorghi. Matale ar trebui să știi mai bine…”

„…”

„… Mai ai de lucru? O termini degrabă?”, spuse el arătând spre șantier.

„…”

Trecătorul cu numărul trei a dat din mână cu dezamăgire și a mers mai departe. Par să mă cunoască. Suntem consăteni sau vecini. M-a întrebat de casă. Probabil înainte să beau ieri, eram în proces de construcție. Am ciocan… Am cuie… Am cherestea… Înseamnă că sunt zidar sau ctitor sau tâmplar.

Dă să văd… să văd mai atent ce am aici. Fundamentul e făcut. Blocurile de piatră sunt puse în formă de mici piramide și unele sunt deja clădite, dar nu mai sus de brâu. Liniile pereților au delimitări clare.. Suprafața construcției… cam zece pe zece.

Biserică? E cam mică această construcție pentru o biserică. Ori ctitorii nu beau până pierd memoria pe șantierul mănăstiresc. Deși, de unul singur aș fi putut să îmi supraestimez capacitățile și să muncesc până la neființă.

Casă? Casa se face pentru o familie și se construiește cu toții împreună. Ori eu stau singur și mahmur. E dis de dimineață, și nu mi-a venit nimeni în ajutor. Cum n-ar fi ea, casa, dar e nevoie de o schiță și aceasta pare să lipsească. Creion, cretă, metru. Nu am nimic la îndemână. Văd începutul…știu că trebuie să o duc la bun sfârșit… fără instrucțiuni… sau plan. O nebunie…

E amiază. Soarele îmi bate fix în ceafă. Tai în cherestea și îmi curg sudori în șiroaie pe frunte. Trag, împing. Bat. Vântul suflă rece în intervale scurte. Frunzele sălciilor foșnesc liniștit. Latră un câine în depărtare. Copii fug desculț prin ulițe și chicotesc. Scot o băsmăluță din buzunar și mă șterg pe față. Privesc în jos și observ linii negre în ea, de parcă aș fi șters o bucată de cărbune. O umezesc cu limba și apoi mă șterg în jurul ochilor.

Gheorghe… nu îmi spune nimic acest nume. În continuare nu știu cine sunt sau ce fac aici, însă par să fiu la locul potrivit. Cei care au trecut, m-au cunoscut. Să fi fost tâlhar, m-ar fi izgonit. Să fi fost străin, nu mi-ar fi dat bună ziua. Să fi fost în gospodărie străină, ar fi dat alarma…

Aici sunt eu și aici e locul căruia aparțin.

Un alt trecător se apropie. O femeie îmbrăcată în haine negre. Bisericești. Poartă cruce la gât. Mă opresc din bătut cuie, ca să creez acea liniște pentru a invita la vorbă. Femeia nu zice nimic. Ține privirea în jos. Din rușine sau din frică. Lasă căldarea, care a adus-o, pe prispa nefinisată. Ridică ochii. Mă vede. În acea secundă privirile ni se prind una de alta. Ea nu-și poate reține lacrimile de după ochii roșii, îndurerați. Se întoarce și începe să facă cale întoarsă. Eu fac câțiva pași în direcția căldării. E albă, din email, cu floare și cu capac. Îl ridic și văd că e pe jumate plină cu apă de la fântână. Îmi dau seama că buzele-mi sunt uscate. Crăpate chiar. Mă așez în genunchi și trag căldarea spre gură. Simt cum îmi dă viață. Putere. Marginea rotunjită are gust metalic. Nu îndrăznesc să iau mai mult decât cred că mi se cuvine. Pun capacul la loc și mă întorc la lucru. Mai privesc odată înapoi ca să văd femeia în depărtare. Să fi fost asta… mama?

Amurgul. Vecinii se întorc cu rândul. Vite roșii, a căror pulpe sunt pline de spini. Au ugerele murdare și pline cu lapte. Îmi simt stomacul, pentru prima dată, flămând. Greierii cântă. Țânțarii bâzâie. Mă opresc din lucru după ce așez ultimul bloc. Privesc în sus și văd primele stele. Nu am acoperiș. Materialele care le aveam la îndemână, le-am folosit toate. Pereții s-au înălțat. Prispa e gata și stă bine, netedă. Mă întind de-a lungul ei și îmi pun capul pe o torbă plină cu fân.

Seara, nu mai trece nimeni pe lângă casa-mi. În continuare nu știu cine sunt. În cap simt pustiu, fără de început sau sfârșit. Care îmi e misiunea? Ceea ce părea a fi necesar de făcut, am făcut. De zidit am zidit. Bine sau nu, nu știu. Peste noapte, sper că nu se va prăbuși. Piatra de temelie să-mi devină sicriu…

Când mă gândesc la ziua de mâine, simt frică. Dacă voi mai fi tot aici, ce să fac mai departe? Azi sunt Gheorghe. Zidar la propria-mi casă. Dar mâine, cine voi fi?

Mulțumesc pentru lectură! Sper că v-a plăcut lucrarea. Am pornit de la idea ‘ce ar fi dacă’ viața ar fi văzută ca un proiect de construcție. Ajungem pe pământ cu amnezie… nu știm de unde venim atunci când ne naștem și nici încotro trebuie să mergem. Acumulăm mici bucăți de informație de la cei din jur și acestea ne servesc drept indicii… facem ceea ce credem că trebuie să facem și ajungem la final (noaptea) când privim spre stele și cosmos. Visăm la ziua de mâine, cu precauție și frică. Nu știm ce ne așteaptă după moarte și în general dacă tot ceea ce am făcut până acum are vreun sens sau nu. În timp ce scriam, mă gândeam la multe paralele care le are acest text cu Legenda Meșterului Manole.

Pe final, un micro bonus amuzant :)