Cele trei

Valeria se trezi cât încă era întuneric afară și se ridică din pat încet. Își luă ochelarii caraghioși de pe măsuța cu candelă și își făcu cruce de trei ori în direcția icoanei de pe perete. Lângă candela mai era o carte de rugăciuni în care abia se mai țineau paginile. În interiorul acesteia mai stătea o pereche de ochelari pentru citit. Aceștia erau folosiți și ca semn de carte. Valeria avea dureri teribile de picioare din cauza diabetului și pentru a putea adormi, folosea tincturi făcute din plante medicinale și pentru a amplifica efectele curative ale acestora mai citea și rugăciuni. O dată, de două ori, de trei ori. De nouă câte nouă sau de câte ori era nevoie pentru a trece peste pragul de uitare a durerii care era necesar pentru a ajunge la liniștea de somn. De regulă somnul nu dura mai mult de patru ore. Acum, la început de zi, cu pași bine socotiți, Valeria se îndreptă spre sobă ca să vadă dacă mai arde focul. Deschise ușa mică și privi în întunericul gol. Aruncă câțiva coceni de porumb din cutie și îi aprinse cu ajutorul unei pagini de ziar îngălbenit de vreme. Suplimentar, mai adăugă doisprezece bucăți de cărbune. Închise ușița la loc. Merse până la dulap de unde scoase o scurtă veche de ski. Valeria ieși din casă și merse încetișor cu o căldare în mână spre fântână. Pășea precaut pe suprafața înghețată. Gerul trecea prin gardul verzui ca prin ostași cu săbii ascuțite în prag de asediu. Fiecare mișcare a Valeriei era tocită de timp și aproape mecanică. Fiecare pas prin întuneric era repetarea unui și aceluiași algoritm și din acest motiv nu simțea frică când înainta. Câinele se făcu auzit și sunetul verigilor metalice una câte una se auzeau dezlipindu-se de pe betonul rece odată cu înălțarea sa. Lătră adânc, o singură dată, ca un răcnet de prizonier care încă dă semne de viață. Cerșește hrană. Se pronunță, pentru a nu se lasă pierdut în întuneric și uitare. Valeria i-a răspuns cu cuvinte mici și blânde. Și-a confirmat și ea prezența. ‚Încă mai suntem ambii vii’ ar fi vrut să îi spună. Deschise poarta și se îndreptă mai departe spre fântână. Trecu drumul avariat cu albie adâncă și brăzdată. Valeria pășea de la o insuliță de zăpadă la următoarea, acestea fiind unicele repere vizuale în întunericul de altfel infinit. Când ajunse la fântână, lăsă căldarea jos și simți prin mânerul acesteia cum smalțul acesteia se zgârâia de suprafața nisipie. Deschise trapa. Lansă căldarea spre adânc ca apoi să o aducă încetișor în sus. O prinse cu mâna și o trase în afară. Simți recele de pe pereții găleții. Turnă apa și porni, pășind atent pe urmele deja trecute până înapoi în casă la cald. Odată ce trecu de ușă, simți imediat mirosul ușor confirmativ de fum. Ridică găleata cu apă și o puse pe sobă la încălzit.

Asemeni unui colonist Antarctic, Valeria se pregăti de a doua ieșire. Adăugă un fular și două mănuși. Odată cu deschiderea ușii simți privirea judecândă a câinelui a cărui prezență se contopi cu întunericul. Himera aceasta, semi-câine semi-întuneric, se desfăcea din fața ei și se refăcea în urma ei ca grâul într-un lan obscur. Era peste tot și nicăieri în același timp. Ea ajunse într-un final la coteț, deschise ușița și prinse prima victimă de gât. O găină albă, slabă și sterilă care își aștepta călăul. Cu o mișcare de topor o decapită și stropii de sânge cald îi nimeriră pe pomeții reci. Aruncă cadavrul spre ieșire și liniștea de anterior se transformă în fâlfâit de aripi și panică. Prinse și celelalte două găini cu ușurință după care le puse una peste alta ca pe niște genți. Acestea erau ultimele trei. Le luă cu grijă și închise ușița. Reveni în casă unde apa deja era fierbinte. În urma ultimului ritual de curățire, cele trei găini au fost puse cu grijă în câte două pungi de plastic fiecare și apoi într-o torbiță de pânză toate trei. Coletul era gata de transportare. Valeria verifică geanta din dulap și scoase din aceasta un portmoneu cu fermoar. Socoti câți bani i-au mai rămas și făcu două grămăjoare din care trebuia să ajungă până la Chișinău și înapoi acasă. O odisee curajoasă și nu lipsită de riscuri. Mai făcu o grămăjoară pentru situații neprevăzute și puse toate trei grămăjoare într-un buzunar interior al paltonului. După toate pregătirile de rigoare Valeria era gata să se aventureze spre exterior. A treia ieșire. Rutiera de la șase urma să ajungă în jumătate de oră. În acest interval trebuia să ajungă până la magazinul de la intrarea în sat unde e și stația. Valeria se îmbrăcă în multe straturi și într-un final arăta ca un cort de undeva după cercul polar făcut din piei de vânat. Pe cap avea un voal din lână și ținea torbița cu găini cu o mână și un toiag pentru mers cu alta. Purta mănuși fără degete care fu nevoită se le tot scoată și pună înapoi în procesul de încuiere a ușilor. Poarta se închise în urma ei și himera întunecată rămase în urmă parcă în anticiparea la ceva mai mult care nu se realiză într-un final. Verigă cu verigă șirul se încolăci lângă ghearele câinelui care căuta să se strângă înapoi de peste tot… acolo unde era ca un mare întuneric… și să se facă mic, ca un punct cu speranța de a se retrage din existență. Curtea casei rămase pustie ca un vacuum, abandonată ca o planetă pe care nimeni niciodată nu a trăit și nici nu va trăi până la bunul sfârșit al cosmosului.

Valeria a parcurs acel drum casă-magazin de atât de multe ori, încât acesta devenise un protocol care se executa fără alocare de atenție. Ea era preocupată de calcule și matematica termoenergeticii, a facturilor și gigacaloriilor. Transforma tot în lei și apoi în lemne și apoi în cărbuni și apoi în coceni de porumb. Estima consumul minim zilnic și apoi îl înmulțea la numărul de zile, care erau uneori dureros de multe și reci și alteori mai puțin amenințătoare. Și până la urmă februarie are doar douăzeci și opt de zile ceea ce înseamnă că șansele de supraviețuire în ultima lună sunt mari pentru că aceeași pensie se împarte la mai puține zile. Această realizare veni cu un val de optimism și căldură care aproape o făcu să zâmbească. Nu reuși să ducă până la capăt toate calculele când văzu îndepărtare luminile roșii ale rutierei. Partea aceasta din traseu se apropia de final și Valeria grăbi pasul fără să realizeze pe deplin că o face. Făcu cu mâna și șoferul îi deschise ușa. Se salută politicos și întinse banii pentru drum. Constantin nu avu curajul să îi spună că s-a scumpit biletul și, tacit, împreună cu toți pasagerii, consemnă un jurământ de tăcere. Fiecare se așeză la locul său însă rutiera încă stătea nemișcată. Doar locurile pentru așezare au fost ocupate, respectiv încă zece, doisprezece persoane trebuiau să mai intre pentru ca nava să se urnească din loc. La călduț și în liniște, cu mai puțină lumină, toți pasagerii parcă se pregăteau să hiberneze în stază pentru următoarele ore. Era ora șase și patruzeci și într-un final după ce intrară câțiva elevi, șoferul aruncă mucul de țigară și urcă în cabina de pilotare. Motorul se porni. Valeria privea pe geamul transpirat cum apăreau primele semne de zi afară. Era prea îngrijorată pentru a adormi. Ținea banii cu grijă apăsați prin stratul exterior al paltonului spre buzunarul secret. Cu ambele picioare aplica presiune pe torbița așezată jos și legată la toarte. Valeria își formula planul de acțiune și strategia. Rutiera se deplasa cu viteză cosmică. Odată în ceva timp se uita la partea din față a rutierei pentru a verifica ora. Calcula cât timp a trecut și apoi privea pe geam pentru a prinde un oarecare reper. Măsura în procente apoi în timp apoi în kilometri și viteză, apoi iar în timp.

Drumul spre Chișinău părea a fi ultimul drum și Valeria părea să fie împăcată cu acest gând. În orice moment rutiera putea să zboare de pe traseu, să se ciocnească frontal în altă mașină sau să plonjeze spre adâncurile apelor lacului de la Grigorievca. Asta însă nu era neordinar și pe cât nu ar fi fost de simplu ca viața acesteia să se sfârșească subit, ea supraviețuia fiecărei călătorii și asta devenea obositor. Pe de o parte, o moarte subită poate veni ca o eliberare, pe de alta, îți riști viața pentru a avea suficient ca să trăiești mai departe. Să ai căldură și mâncare, să păstrezi un nivel minim de confort. Un azil temporar pentru suflet, chiar dacă în corpul fizic nu a mai rămas decât durerile zilnice și incapacitate. Lupta pentru a rămâne în viață care mereu e în contrast cu greul de a fi. Valeria nu contempla, însă simțea toate aceste valuri de emoție și se lăsa dusă de ele mai departe. Vântul îi sufla în pânze și odată cu răsăritul soarelui se trezi în ea și câteva scânteie de speranță. ‚Va fi o zi bună’, se gândi ea și închise ochii pentru câteva clipe ca să simtă lumina nouă trecând roșu-aprins prin pielea pleoapelor. Când redeschise ochii, văzu porțile orașului Chișinău în toată splendoarea. Șterse cu palma și feri perdeaua îngustă pentru a vedea mai bine ceea ce nu putea fi perceput decât ca o nouă minune a lumii. Valeria admira orașul nins și privea cu atenție fiecare trecător. Cum e îmbrăcat, cum se comportă, ce duce în mână. La urna de gunoi, zări un brad și dacă ar fi avut cum, ar fi ieșit la acea stație și l-ar fi luat cu ea acasă. Problema nu era atât în mărimea coletului cât în incapacitatea de a coborî la un loc spontan în oraș fără a ști exact unde se află. De la stație la stație, era metoda ei de călătorie și orice deviere de la plan, nu era binevenită. Un brad, al doilea, al treilea. Îi număra atent și încerca să țină minte locurile unde i-a văzut. Într-un final ajunse la magazinul UNIC și Valeria se pregăti să coboare. Știa că aproape a ajuns la stația finală. Piața centrală.

Când ieși din rutieră fu luată de mulțime și se lăsă dusă. Pas cu pas își făcu drum spre bulevardul Ștefan cel Mare. La intersecția străzilor Armenească cu Ștefan, este punctul ei de comerț. În acel punct treceau cei mai mulți și acolo era șansa ei să închidă cu succes cele trei tranzacții planificate pentru ziua de azi. Una, două, trei găini. Plasate frumos la vitrina improvizată dintr-o cutie de plastic negru pusă pe torbiță. Trei găini împachetate cu pungi transparente, ca să se vadă că sunt proaspete și curate, cu scurmușele galben-negrii bune de răcituri sau zeamă. Valeria analiza fiecare trecător și încerca să-și dea seama dacă îi va fi client, însă majoritatea treceau fără să privească sau să se intereseze de marfă. Imediat ce vinde cele trei găini, Valeria se va întoarce acasă. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Era frig și încercă să își imagineze… cine vor fi acei trei oameni care o vor face azi fericită?

Gâina întâi

„Unde te bagi, omule? Ce nu vezi că noi tot așteptăm aici? Rându începe de acolo.”, rosti pe un ton agresiv un șofer de taxi din grămada de la aeroport.

„Nu, eu azi nu-s la lucru.”, răspunse Anatol fără pic de răutate în voce. Cu un zâmbet enorm pe fața-i bătrână, care îl făcea să pară ușor nebun, continuă: „Îmi întâlnesc feciorul. Aterizează acum din Germania.”

Primul se stânjeni și după o mică ezitare îi ură: „Să fie într-un ceas bun!”, pe post de scuze pentru agresivitate și grabă în a face concluzii după aparențe. Pentru un bărbat însă e nedemn să ceară scuze așa pur și simplu de la orice trecător și de asta se limită în cuvinte bune. În același timp îi rugă pe alții să îi facă loc ca să treacă și prin asta să își răscumpere vina. Un tată care nu și-a văzut fiul mult timp. E greu să rămâi rece la așa ceva, mai ales când ai o țară plină de oameni nomazi. Rătăcitori. Aeroportul din Chișinău pare să fie ca un magnet gigantic colorat în albastru și roșu. La un pol, sunt cei care pleacă. Peronul despărțirilor cu îmbrățișări fierbinți, uneori lacrimi, sau oameni îndurerați care pleacă fără să știe când și dacă vor mai reveni. Mame cu copii mici petrecute la drum de mamele lor sau soți petrecuți de soții și copii. La alt pol, sunt cei care revin spre cei care îi așteaptă. Zumzet anticipativ și zgomotos. Ochii mari care așteaptă să vadă deschiderea ușilor de unde ies unul câte unul, cei reîntorși. Fiecare familie își colectează membrul lipsă, ca apoi toți uniți să meargă spre ieșire. Un magnet gigant de emoții și dacă nu ai nici de dus nici de venit, în care parte a sălii vei bea o cafea? Unde ai prefera să citești sau să aștepți pe cineva?

Anatol era unul din oamenii care privea ecranul pe care scria că avionul Frankfurt-Chișinău este așteptat să aterizeze curând. Ținea strâns, în buzunar, telefonul ca pe un ostatic în miniatură. Aștepta semne și în momentul în care s-a schimbat statusul zborului în ‚aterizat’ ar fi vrut să aplaude actul de bravură a pilotului. I-a adus copilul acasă, în siguranță. Un gest deloc mic și foarte demn de laudă. Anatol aștepta în mulțime și căuta locul potrivit pentru avea ușa în vizor. Noutatea aterizării se auzea ca un ecou în mulțime transmis de la unul la altul și apoi unul câte unul începu a suna telefoanele. Sughițau cu sunete de viber și whatsapp în unison, pentru că nimeni nu le avea la silențios. Liniștea e pentru alte zile. Azi dispoziția era mai degrabă de sărbătoare. În scurt timp, oamenii începură să iasă pe rând și ritualul de reîntregire a familiilor s-a inițiat. Anatol se uita cu atenție la fiecare și spera să își recunoască fiul. Ar fi fost prudent să îl întrebe ce va purta, ce culoare măcar. Dacă va fi ras sau cu barbă. Dacă va purta căciulă, și dacă da, de care tip. Nu îl văzu pe viu de mai mult de șapte ani. În tot acest timp, se văzu doar prin video. Mai des doar cu voce, pentru că Anatol era la volan în timpul serilor și fiul său era la serviciu în timpul zilelor. Cine s-ar fi gândit că avea să treacă atât de mult timp. Anatol, dacă ar fi știut, poate că nu l-ar fi lăsat niciodată să plece…

„Noroc!”, auzi într-un final Anatol din stânga sa și imediat recunoscu vocea. Cumva a trecut fără să fie observat, dar vocea i-ar fi recunoscut-o și dintr-o mie. Îl cuprinse strâns și nu putea să îl lase. De la înmormântarea mamei, nu s-au mai văzut. Toți doi membri ai familiei lor erau acum împreună și se țineau ca să nu se mai rătăcească unul de altul, ca să se încurajeze reciproc și ca să compenseze pentru timpul pierdut. Tot împreună a făcut ca acele câteva secunde să se alungească spre infinit.

„Îmi pare rău că nu am putut veni mai devreme. Iartă-mă, tata.”

„Lasă, Sășuca. Știu că ai fi vrut să vii. Știu că dacă ai fi avut cum, veneai.”

Alexandru știa că asta este o minciună și știa că nu avea cum să îi spună tot adevărul acum. Se simți înțeles chiar și așa. Își șterse ochii umezi cu mâneca.

„Hai Sășuca, să mergem. Sunt sigur că ești flămând deja. V-au hrănit cu ceva în avion?”

Alexandru, care a așteptat cu spaimă momentul revederii lor se simți copleșit de firescul cu care Anatol îl primi. Cu simplitatea și cazualitatea acestei tranziții, care de altfel ar fi fost un vârtej de învinuiri și durere, scenarii care de atâtea ori s-au rulat în capul său, în toți acești ani, dar mai ales în ultimele săptămâni. Cu înțelepciunea unui om care ar fi trăit mii de vieți, Anatol știa că timpul puțin care îl au de petrecut, trebuie prețuit, dar mai cu seamă știa că fiului său i-a fost dor de mâncarea de acasă.

Au mers până la mașină și au pus toate gențile în spate. Au fumat împreună câte o țigară. Alexandru avea țigări Marlboro germane, care se zvonește că sunt mai bune decât acele Moldovenești. Alexandru îi povesti despre cât este de bine în Germania și în același timp cât este de greu să fii acolo. Pe de o parte e curat și plătesc bine, pe de alta nu are la fel de mulți prieteni ca la Chișinău. Dacă ar fi avut de ales, poate și ar fi rămas acasă, însă acum avea deja familie acolo. Doi copii care merg la școală.

„Data viitoare să îi aduci pe toți. Vreau să o cunosc și pe Șarlota ta. O știu doar de pe poze.”

„Ea nu vorbește româna, tata. Dar o să venim data viitoare. Promit. Planificăm vara aceasta să venim cu mașina.”

„Să veniți, cu toții. Eu vă aștept mereu. O să mergem împreună la pescuit și la cules piersici în livadă. O să strângem plante pentru ceai și ciuperci de la pădure. O să facem împreună compot și dulceață. Veniți.”

„Vom veni. Acum unde mergem?”

„Vreau să trecem repejor pe la piață. Am găsit dimineața borș acru și leuștean pentru zeamă, dar nu am găsit găini bune la magazinul de lângă casă. Trecem repede, că nici nu mai intru în piață. De la ieșire știu că erau femei care vând găini de casă bune.”

În douăzeci de minute erau deja pe bulevard. Anatol parcă taxi-ul în curtea unui bloc de lângă intersecția străzilor Armenească cu Ștefan.

„Mă aștepți aici sau mergi cu mine?”

„Hai că merg.”

În câteva minute erau deja printre vânzătorii ambulanți și la nici ora nouă dimineața, când Valeria abia ajunse, apăru Anatol ca un prim potențial cumpărător.

„Bună dimineața!”

„Bună dimineața! Poftim! Îs proaspete, de dimineață au fost tăiate.”

Anatol luă una din găini și o examină cu atenție, dezvelind-o din pungă ca pe o banană de coajă. O mirosi și apoi o pipăi cu atenție.

„Cât vrei pe dânsa?”

„O sută cincizeci.”

Anatol ezită puțin, dar apoi scoase din portmoneu două sute de lei și îi întinse Valeriei. Aceasta extrase portmoneul din buzunarul interior și scoase două bancnote de douăzeci și una de zece din grămăjoara a treia (de rezervă) care o pregăti de dimineață. Îi întinse restul.

„Poate mai luați una? Să aveți și pe zilele următoare.”

„Mulțumim. Ne ajunge una că nu suntem așa mulți.”, răspunse Anatol.

„Hai atunci să fiți sănătoși!”, le ură Valeria. „Și să știți că azi o să aveți noroc?”

„De ce?”, întrebă curios Alexandru.

„Pentru că mi-ați adus mie noroc. Sunteți primul cumpărător. Și dacă mi-ați adus mie norocul, să știți că eu mă împart. Să vă dea Dumnezeu înzecit și să mâncați cu poftă.”

Pentru o tranzacție atât de mică, Alexandru simți că a câștigat atât de mult. Zâmbi și luă găina de la tatăl său pentru a o examina.

„Să îți dea Dumnezeu sănătate și matale.”, îi răspunse Anatol ca rămas bun, după care plecă.

Alexandru măsură cu privirea coletul care îl avea în mână. O găină de cas.„Găina bătrână face zeama bună”, ținea minte el încă de copil. Se bucură de această discuție și de acest schimb de replici. Alexandru nu mai avea bunei în viață, însă pentru câteva clipe se simți în prezența acestora. Se simți acasă și deja își imagina viitoarea zeamă, cu găină de casă și tocmagi făcuți cu ou. Cu verdeață și acrime. Cu cimbru, morcov și țelină. Cu gustul de acasă care i-a lipsit.

Anatol examina omul care luase locul copilului care îl numea el Sășuca. Era bărbos și înalt, însă privirea era tot atât de curioasă ca înainte. Privirea îi zbura dintr-un loc în altul, încercând să reconstituie imaginea orașului așa cum îl ținea el minte. Anatol se bucură de acest moment frumos.

„Hai, Sășuca. Să mergem acasă.”

A doua găină

„Ion! Alo, Ion!”, se auzi o voce de femeie strigând la telefon.

„Da, Nastea, ce s-o întâmplat? Spune te rog repejor că îs cu niște clienți la obiect.”

„Tata! L-au luat azi dimineață cu ambulanța la Chișinău. Acum e la Urgență. M-au sunat de acolo.”

„Cum adică? Am fost parcă săptămâna trecută și se simțea normal. Ce s-o întâmplat?”

„Avea temperatură ieri seara și a pierdut mirosul. La spital i-au făcut test și e covid. Credeam că deja nu mai este nici un fel de covid, dar iată că l-o testat și e pozitiv. Nu știu ce să fac, Ion. Să mă duc să îi duc ceva de mâncare și medicamente. Poți să suni tu la prietenul tău care lucrează la urgență dacă poate să ne ajute să intrăm la el?”

„Păi el nu trebuie să stea în carantină?”

„Trebuie, dar o să mă duc cu mască să îi las mâncare, haine, ciupici… el nu a luat nimic cu el dimineața. Ambulanța l-a luat așa cum era. Trebuie să îi duc un pled, o cană, niște tacâmuri, apă. Tu doar știi că acolo nu au nimic.”

„Nastica, hai nu exagera. Precis au apă la spital. Și pacienții îi hrănesc. Și medicamente tot le dau. El doar are poliță medicală.”

„Nu le mai dau nimic, Ion. Nu vorbi prostii. A stat parcă Nadia în spital cu o lună în urmă, tot la urgență și a zis că în afară de apă din robinet nu era nimic. Trebuie să îmi iau liber de la lucru pe câteva ore ca să trec să îi iau măcar niște chiloți și tricouri, niște plăcinte și săpun. O să mă duc pe la piață că în altă parte nici nu știu dacă găsesc de toate.”

„Poate să vin să te iau cu mașina?”

„Lasă că mă descurc eu. Mă duc cu troleibuzu, că nu îi departe. Pe urmă o să trec pe acasă și abia pe la amiază am să ajung la urgență. Tu vorbește cu prietenul tău ca să mă aștepte acolo pe la ora unu ca să pot intra să-l văd măcar.”

„Hai că îl sun acuș. Îți sun în jumate de oră că mă așteaptă clienții. Te sun imediat ce ies de aici.”

Nastea își ceru permisiunea să lipsească pe câteva ore de la șefa de tură. Îi explică că e o urgență de familie. Tatăl ei împlinise optzeci și doi de recent și locuia singur în Cojușna. Nastea cu Ion îl vizitau des, însă acesta avea nevoie de îngrijire permanentă. Ea o rugă pe vecina ei, Aliona, să treacă din când în când ca să îl ajute și pentru asta îi dădea câte trei sute de lei odată în ceva timp. Uneori îi mai aducea vecinei câte o sticlă de șampanie și bomboane de la Bucuria. Un preț mic, pentru așa favoare, după cum socoti Nastea. Vecina sa, însă făcea toate acestea cu inimă ușoară și intra pe la Constantin Alexeevici mereu cu vorbă bună. Îi ținea companie și îi citea instrucțiunile la medicamente. Uneori îl ajuta să scoată gunoiul sau să măture zăpada. Uneori se ducea la magazin ca să îi ia câte ceva, pentru care el îi dădea bani.

Nastea urcă în troleibuzul doi și se uită la ceas din minut în minut. Nu avea informație prea multă de la medicul care o contactase. Acela doar a informat-o că tatăl ei a ajuns cu bine la ei și că vizitele nu sunt permise la persoanele care au covid. Doctorul a rugat-o să nu-l sune.

„Avem mulți pacienți și nu putem duce corespondența cu toate rudele lor. O să vă sune sora medicală la sfârșit de zi când vor fi gata toate analizele.”, și închise receptorul abrupt. Nastea se temea să-l mai sune. Nu se simțea bine știind că îl va deranja. În același timp, avea prea multe întrebări și simțea că trebuie să îl viziteze pe tatăl ei, cu orice preț. Să nu-l lase singur acolo.

Prinsă în toate aceste gânduri, nu observă cum treceau stațiile una după alta. Era preocupată și abătută. Când veni taxatoarea, Nastea nici nu înțelese întrebarea.

„Bilet aveți?”

„Poftim?”

„Dacă nu aveți bilet, vă dau jos la următoarea stație.”

„A, da… cu iertare. Poftim.”

„Încă patru lei.”

„A … poftim. Scuze.”

„Șase lei costă biletul. Să știți.”

„Mulțumesc.”

Nastea luă biletul și îl făcu boț în buzunar. Observă că taxatoarea trecu mai departe și cineva se oferi să achite biletul cu cardul bancar. Aceasta tapă prețul de șase lei la butoane și apoi întinse terminalul de plată în direcția pasagerului. Acesta la rândul său apropie cardul bancar de terminal și primi un semnal sonor de confirmare. Taxatoarea așteptă să iasă bonul de plată și i-l întinse pasagerului. Nastea nu înțelegea de ce lumea ar prefera să achite cu cardul în așa situații. Înainte să termine acest gând, vibră telefonul. Ion.

„Nastea, am vorbit cu Andrei. El o să te întâlnească la ora 1. Să îl suni când ajungi la urgență, dar va trebuie să te duci prin intrarea din spate. El o să îți spună ce să faci și cum, ca să știi cum să răspunzi la întrebări în caz de ceva. Să ai numaidecât cu tine mască. Să iei și certificatul de vaccinare pentru orice eventualitate. Și buletinul cu foaia de însoțire.”

„Bun. Ion. Îmi dai numărul lui prin mesaj?”

„Da. Ți-l scriu acum pe Viber.”

„Mulțumesc.”

„Mai ai ceva noutăți de la medic?”

„Nu. Mi-o zis să nu îi sun. O să aflu acolo pe loc.”

„Dacă găsești acolo o soră medicală, să îi pui vreo sută de lei în buzunar. Să o rogi să te sune mai des și să aibă grijă de tata.”

„Da, știu. Așa am să fac.”

„Bun. Vorbim mai târziu, Nastea. Ai grijă!”

„O să am. Pa.”, după care închise telefonul și îl puse în buzunar. Peste cinci secunde auzi un icnet de la Viber. Numărul lui Andrei a ajuns. Nastea se simți puțin mai liniștită. Era cât pe ce să scape stația de la strada Armenească. Își făcu loc prin mulțime și ieși fix la timp. Traversă strada și păși grăbită. O observă pe Valeria, cu găinile, dar trecu pe alături. Avea nevoie să cumpere ciupici, halat, tricouri, chiloți și ciorapi. Poate o pereche de pantaloni. Se îndreptă spre buticurile cu haine și colectă o pungă mare cu toate necesare. Minimum necesar de altfel. Se așeză în genunchi și le aranjă pe toate frumos într-o pungă. Aruncă toate ambalajele care erau în plus și le puse în ordine. Luă și o periuță de dinți care o puse cu grijă lângă ciorapi.

Nastea luă punga grea și se porni înapoi spre troleibuz. Prosoape, hârtie igienică, pastă de dinți și altele le mai avea pe acasă. Acolo urma să completeze setul. Nastea ieși cât mai rapid din gloata gălăgioasă și mergea spre stație. Se opri lângă intersecție ca să aștepte semnalul verde de trecere. Cât aștepta, întoarse privirea și o văzu din nou pe Valeria cu cele două găini rămase. Făcu drum întors.

„La ce preț găina?”

„O sută cincizeci.”

„Îs de azi?”

„Da, proaspete și bune. De casă. Dacă le luați pe amândouă, vă mai cedez.”

„Îmi trebuie doar una. Vreau să fac niște bulion pentru tata, că e la spital acum. Cât să stea la fiert?”

„Cel mai bine, măcar vreo două ore. Bulionul o să iasă tare bun. Sfatul meu este să îi pui și niște cimbru. Ai acasă cimbru?”

„Undeva era. Prin congelator.”

„Să îi pui cimbru că el tot e de leac. O să îi facă mai bine. Și fără borș acru. Așa numai cu sare, ceapă și cimbru e fix cum trebuie.”

„Mulțumesc. Poftim, luați. Fără rest.”

„Mulțumesc ție și sănătate… multă sănătate la toți să vă dea Domnul.”

„Mulțumesc. Și matale sănătate.”

Nastea luă găina și o încadră deasupra la tricouri în pungă. Își luă rămas bun. Se aprinse verde la semafor și Nastea fugi spre stație ca să prindă troleibuzul. Odată intrată, își găsi un loc mai bun și scoase telefonul din geantă. Verifică numărul lui Andrei. Puse o inimioară la mesaj. „Am fost la piață și acum merg spre casă” — îi scrise lui Ion. Ion răspunse de asemenea cu o inimioară violetă.

A treia găină

„Inspector Carolina, sunteți în patrulare?”, răsună rația din mașină.

„Da. Sunt la strada Armenească acum.”

„Sunteți echipajul cel mai apropiat, de piață. Am primit instrucțiuni de la Primărie azi la amiază. Trebuie să evacuăm toți vânzătorii ambulanți de pe trotuar. Ei ne-au rugat să îi ajutăm.”

„Dar… dumneavoastră doar știți că poliția nu are așa atribuții. De ce nu vine Primarul să îi evacueze personal? Sau nu vrea să își facă PR negativ?”

„Ei ne-au rugat pe noi. Atât timp cât nu există poliția municipală, ne-au rugat să facem azi acest exercițiu. Confirmă te rog că vei merge acolo acum.”

„Confirm.”

Carolina parcă mașina de poliție pe bordură și ieși ezitândă din mașină. Trecu cu privirea de-a lungul străzii. Acest gest era suficient ca deja să îi sperie pe unii vânzători care abia acum veneau. Cei care încă nu au despachetat, își luau totul și mergeau mai departe ca să caute alt loc. Inspectoarea știa că nu va fi simplu să le zică la oameni să plece și spera că nici nu va fi nevoie. Spera că ea va fi unica în această misiune și că nu vor veni colegii ei. Cât patrula de-a lungul străzii Armenească mai văzu două mașini de poliție cum parchează în drept cu carosabilul. Cele două mașini ocupau acum o bandă de circulație pe strada care era deja aglomerată. Au ieșit 4 alți inspectori care veniră spre Carolina.

„Bună ziua! Sunteți prima la fața locului, da?”

„Am ajuns cu cinci minute în urmă”, minți ea.

„Hai să ne împărțim. Noi mergem din vale și colegii vor merge pe străzile adiacente. Tu ia-o din deal. În jumate de oră să fie toți strânși și plecați. Repede am rezolvat și mergem mai departe.”

Carolina începu a trece pe la fiecare vânzător și să vorbească cu ei. Le explica, cât mai frumos posibil din ce cauză trebuie să își strângă lucrurile și să plece. Unii acceptau fără discuții. Cu alții fu nevoită să se certe. Unii o înjurau. Alții întrebau — „Dacă aici nu se poate, atunci unde să mergem?”. Ea nu știa ce să le răspundă. Ar fi vrut să le dea de înțeles că peste o oră, când nu vor mai fi nimeni din colegii ei, ar putea acești vânzători să revină, însă nu avu curajul să facă una ca asta. Înțelegea foarte bine, că acest raid a fost făcut prin lobi de către deținătorii pieței centrale. Înțelegea că acești oameni nu au alte opțiuni și ar fi vândut producția lor în altă parte, dacă exista alternativă. Înțelegea că Primăria trebuie să găsească o metodă sustenabilă de a rezolva această problemă sistemică. Însă din toate aceste înțelegeri, nu putea să rezulte nici o soluție care să facă situația creată mai puțin penibilă.

Carolina ajunse la Valeria, căreia i-a mai rămas să vândă ultima găină.

„Bună ziua. Inspector Carolina. Doamnă… vă rog mult să vă strângeți lucrurile și să mergeți în altă parte sau acasă. Știu că nu e bine așa, dar nu aveți voie să vindeți aici.”

„Bună ziua. Valeria îmi spune. Eu știu că nu se poate. Că nu îs aici prima dată. Dar azi nu am bani să dau. Am venit doar cu trei găini. Îs ultimele și pe iarna aceasta am încheiat-o cu piața.”

„Matale ai venit azi doar cu trei găini? De unde ai venit?”

„De la Ursoaia. Raionul Căușeni.”

„Ați veni tocmai de la Căușeni … până la Chișinău, ca să vindeți trei găini?”

„Da.”

Carolina oftă adânc. Era una din momentele acelea în care simțea cu tot sufletul că își detestă rolul și meseria. Nu pentru asta a mers Carolina să învețe la academie. Visa la alt fel de carieră.

‘Cei care au venit azi la fața locului, după spusele acestei femei, iau mită de la vânzători în alte zile. Le bagă câte cincizeci de lei în buzunar la fiecare ca să închidă ochii și să îi lase să vândă. Câtă mârșăvenie…’, gândi Inspectoarea.

„Uite, tanti Valeria… eu mă duc să mai fac un cerc. Matale încearcă să vinzi ultima găină între timp. Mai cedează din preț. Fă o reducere ceva și împacheteaz-o cuiva. Eu o să mai trec o dată peste vreo cincisprezece minute. Atunci o să fie nevoie să vă împachetați tot și să mergeți, bine?”

„Hai așa. Mulțumesc.”, șopti Valeria ca să nu audă ceilalți vânzători acest act de favoritism.

Valeria privea cu ochi blânzi fiecare trecător și se ruga cu speranță. Ultimul lucru care ar fi vrut este să fie nevoie să plece înapoi în sat cu găina. Dacă pentru trei găini a găsit curajul să vină până în oraș, cu toate trei trebuie să se despartă până a putea să plece înapoi. Acesta era planul pe ziua de azi și orice deviere ar fi însemnat o drastică ajustare la planul financiar pentru următoarele zile și săptămâni.

Carolina făcu două cercuri și întinse din timp pe cât era posibil. Cu privirea, urmărea de departe colegii ei și încerca să îi țină la distanță. Ar fi vrut să îi filmeze cu telefonul cum iau mită de la bieții vânzători, dar nu avu curajul să o facă. Ar fi fost acțiunea corectă, însă nu putea să își trădeze colegii de serviciu. În același timp, una din colegele ei exact asta și urmărea să facă. Prinse anterior că îi oferi femeii cu găina un avantaj și scoase telefonul ca să filmeze următoarele ei acțiuni. Colega ei căuta de ceva timp să o compromită, pentru un conflict minor care îl avuse mai demult.

Când Carolina reveni la Valeria, văzu că a treia găină rămase nevândută. Se așeză în genunchi lângă femeie și începu să vorbească ceva cu aceasta. Atunci colega ei apăsă ‚record’ la telefon pentru a filma.

„Tanti Valeria, chiar nu o să aveți unde să vindeți în altă parte ultima găină?”

„Draga mea, eu nu știu orașul așa bine ca tine. Eu știu că aici am mai vândut. Alte locuri nu cunosc. Dacă stau până la sfârșit de zi, precis o să o dau cuiva.”

„Tanti Valeria, nu pot să vă las aici…”, respiră adând, îndurerată. Apoi îi veni o idee. „La ce preț e găina?”

„Primele două le-am vândut cu o sută cincizeci fiecare. Asta deja o dau cu o sută.”

„Ține.”, îi întinse Carolina o sută și cincizeci de lei. „O iau eu pe ultima și acum poți să te duci acasă.”

„Să îți deie Dumnezeu sănătate!”

Colega Carolinei prinse acest moment și îl plasă pe TikTok. Era sigură că pentru așa act de nesubordonare și lipsă de corectitudine, Inspectoarea va primi o mustrare. Așa un video, ușor poate deveni viral și dacă ajunge cineva din superiorii ei să-l vadă, cu siguranță riscă să fie pedepsită aspru.

Carolina luă găina și o puse pe bancheta din față a mașinii. Simți că luase decizia corectă și era mândră pentru asta indiferent de consecințe. Mai ales că mereu stă la serviciu până târziu. Când să reușească ea să mai facă și cumpărături de la piață? Pentru copii, va pregăti diseară o supă de găină cu cartofi și acest gând o îmbucură și mai mult.

Valeria și-a atins obiectivul. Toate trei găini au fost livrate cu succes. Acum putea merge liniștit spre rutieră. În drum spre stație, văzu cum un adolescent venise la un tomberon să arunce un brad de Crăciun. Acesta îl aruncă în voie și plecă repede înapoi spre casă. Valeria se aplecă să îl examineze. Rupse o crenguță. O mirosi și simți un aroma puternică de conifere. Din tot brăduțul de cam un metru și jumătate, Valeria își umplu torbița cu crenguțe. Îl strânse pe tot ca să îl ia înapoi în sat cu ea. Rămase doar tulpina care se dovedi a fi prea grea pentru a fi cărată sau împachetată. Cu regret, o lăsă. Ajunse la rutieră. Era ora patru seara. Cu banii la piept și cu punga cu crengi, Valeria intră și găsi un loc în rutieră. În sfârșit ajunse la cald și își scoase mănușile pentru a pregăti banii de bilet. Se simți victorioasă și bravo. Merita să se odihnească sau să închidă ochii pe măcar jumătate de oră, însă nu putea să o facă dintr-un simplu motiv. Banii câștigați, trebuiau păziți și livrați cu grijă înapoi acasă. Misiunea încă nu a luat sfârșit…