CykaCyberpunk

În noapte apăru silueta unui om, mergând cu pași chinuiți la deal pe o potecă avariată din satul Trifănești. Cu capul plecat și spatele încovoiat de parcă venea de la muncă sau de la drum lung sau de parcă se îndrepta spre însăși dealul furtunos al Golgotei. Trecea lent, fără grabă, pieptănând cu vârfurile degetelor fiecare ornament reliefat al porților gospodăriilor, fiecare scândurică de gard cu vopsea verde cojită, fiecare stâlp din beton rece, poros, la vârful căruia erau cabluri telefonice susținute de cănuțe olărite din sticlă sau lut. În toată mahalaua, ca o lună sau ca un far marinăresc, se vedea din depărtare o singură sursă de lumină. Vizavi de casa părinților săi, un bec aprins, protejat de un borcan cu partea de jos rotunjită și plină cu apă. O simbioză mai puțin ordinară, care stătea atârnată pe un stâlp clandestin care se înălța paralel cu un nuc bătrân, falnic și strâns înrădăcinat. Marcel trase una din crenguțele frunzărite ale nucului, apucă o frunză și o strânse între degete. Își duse palma la nas ca să savureze aroma înțepătoare de iod care o ținea bine minte încă din copilărie.

Câinele lătra sălbatic odată cu apariția lui Marcel la orizont. Trecu mulți ani de când tânărul îndrăzni să mai treacă pe acasă. Fu plecat în Grecia iar apoi în Sudan și Etiopia. Făcu partea din misiunile de cercetare și săpare a sondelor petroliere pentru un afacerist controversat din Moldova. Trei, cinci apoi șapte ani trecu repede și Marcel nici nu mai știa de ai săi. Or fi în sănătoși sau nu. S-or fi supărat pe el sau nu… În toți acești ani nu schimbă decât câteva mesaje scurte prin Viber. Simți în sinea sa o spaimă mare atunci când auzi acel lătrat de câine. Infernal ca un Cerber. Tragic și fatal, ca plânsul de neoprit al unui nou născut în dureri. Se auzeau pași și apoi răsună un strigăt puternic care îl făcu pe câine să scoată un schelălăit și apoi să intre înapoi în cușcă. Lanțul greu de ocnaș îl urmă.

„Cine acolo?”, strigă bărbatul.

Marcel tăcu mâlc. Trase aer în piept și îndrăzni să rotească clampa porții micuțe care fu curbată de timp și soare. Pașii înceți ai bărbatului se auzeau trăgând o pereche de încălțăminte ușoară după el, fâșâind pe pavajul ogrăzii cu fiecare pas. Bărbatul desluși în jocul de umbre fața fiului său și imediat își ajustă retorica.

„A, Marcel. Ce nu spui că ești tu. La ora asta se vine în ospeție? Noi deja ne găteam de culcare. Hai, intră.”

Bărbatul se întoarse ca să meargă înapoi spre prispa casei dar observă că Marcel nu vine din urmă.

„Marcel. Ce ai pățit?”

Marcel era șocat de ușurința cu care fu primit de tatăl său, care îl ținea minte a fi mult mai senil și dur. Spaima nu îi dispăru și acum i se ghemui în stomac ca un bolovan greoi. Chiar i se întâmplase ceva, că altfel nu ar mai fi poposit acum, la miez de noapte, la casa de unde lipsi toți acești ani. Nu știa cum să aducă vorba. Înainte să ajungă aici, nu mai știa încotro să meargă. Tot curajul și toată puterea și-o adună în piept pentru a face acest ultim drum.

„Hai, să mergem înăuntru. Avem de vorbit,” șopti Marcel, încercând din răsputeri să aibă răbdare pentru a le lua pe toate la rând. S-au adunat multe, prea multe, care cu disperare și insistență încercau să i se strecoare în discurs.

Bărbatul se încruntă și răsuflă din greu. Știa că urmează o reîntregire cu scântei.

„Sofia. Sofia! Vină și vezi cine o venit.”

„Eee.. uite ce oaspeți la ora asta. Vină, intră, Marcel. Nici nu pre știm… nici nu pre este cu ce să te primim. Vină hai. Nu sta în drum.”

Mama lui Marcel îl cuprinse fierbinte și strâns. Îi făcu semnul crucii și își aplecă puțin capul apoi își făcu și ea cruce pentru că într-un final Dumnezeu i-l aduse la ușă pe fiul rătăcit. Nu trecea nici o seară în care să nu-l pomenească în rugăciunile ei. Unicul fiu. Unicul copil. Micul ei Marcel, care după șapte ani petrecuți în lume nu mai arăta tocmai așa cum îl ținea ea minte.

Acum avea barba fumurie, rasă de două zile cu careva neglijență și pielea arsă de soare, uscată și întinsă pe pomeți. Îi lipsea un colț și părul îi era rar și nepieptănat. Purta o vestă de costum sportiv maro, o pereche de blugi negri și adidași albi-îngălbeniți. Mama îl pofti în casă iar în acest răstimp, tatăl său rămase afară ca să fumeze o țigară. Interiorul bucătăriei de vară avea același miros ca întotdeauna de praf amestecat cu umezeală și mirodenii. Pe masă zări o zaharniță din cristal plină cu vârf, în care stătea înfiptă o linguriță de cafea aurie. Într-un ulcior alături, erau trandafiri și crini proaspăt tăiați din grădină. La colțul mesei stătea o candelă și câteva bomboane Meteorit. Mama îl primi cu ceai, biscuiți, pâine cu unt și dulceață de gutuie și coacăză. Untul era îngălbenit și colțuros pentru că fusese scos proaspăt din congelator.

„Povestește Marcel. Pe unde ai mai fost? Ce ai mai văzut? Când ne chemi la nuntă?” înainte să continue cu lista întreagă de întrebări, auzi un tușit răgușit cu reglat de voce din direcția ușii. Tatăl lui Marcel intră aducând cu el un miros grav de tutun stins.

Mama lui Marcel încercă să nu-l sperie pe băiat cu multiplele ei întrebări însă nu se putea abține. Avea prea multe și debitul deveni greu de ținut în frâu. Nu știa pe cât timp a venit el în ospeție… era imperativ să știe că Marcel se descurcă cu viața, lucru, și dacă în sfârșit și-a găsit o consoartă.

„Sofia… stai puțin că aici e despre altceva. Chiar nu vezi?”

Evident văzu. Simți. Știa. Îl văzu pe Marcel din prima clipă bântuit de durere și cu probleme pe cap. Intenția ei era să reducă din tensiunea situației și să prindă conversația din alt unghi. Să prevină o careva ciocnire directă sau să atenueze din impact. În același timp era și ea atentă la semnale și încerca să descifreze motivul reapariției feciorului rătăcitor la acest ceas târziu. Văzând cum stau lucrurile, decise să schimbe puțin din abordarea:

„Marcel, băiatu mamei… ce nu s-a întâmpla… tu doar știi că noi te vom ajuta să le rezolvi pe toate. Cu greu, poate nu deodată, dar pentru asta suntem noi… să te îndrumăm. Să te ridicăm în sus, atunci când cazi jos. Afară de tine, noi pe cine mai avem?”

Marcel prinse intenția și își închise ochii ca pentru o secundă să-și dea voie să viseze că această siguranță promisă este cu adevărat tangibilă. Ar fi vrut să se lase în mrejele acestui miraj și să renunțe la rezistența determinării sale. Să cedeze, să se dea bătut și să se lase înfrânt de toate, în același timp delegând osânda sa, celor care îl iubesc. Ar fi vrut să facă toate acestea, însă în realitate lucrurile stăteau puțin altfel. El începu:

„Sunt bolnav…”

„Și gata? Asta e tot,” exclamă în semi-hohot tatăl lui Marcel.

„Și eu îs bolnav. Și maică-ta. Iau-te, mare noutate.”

Mama încercă să îl oprească din discurs pentru a crea spațiu ca Marcel să termine de vorbit. Să îi dea din ochi. Să îi dea semne… El însă nu să lăsă a fi oprit.

„…sănătatea trebuie prețuită și păstrată, Marcel. Chiar și așa, cu timpul, în viață, oricum dai de momentul când se întâmplă să vină una mai mare și mai grea peste tine. Omul nu e din fier. Există soluții. Există tratamente! Stai așa. Gheorghe! Gheorghe de la Chișinău. Nan-to, Gheorghe e șef de secție la Republican. Îl sun amu, că am numărul lui la mine în telefon. Sofia, adă mobilu meu încoa. Îi zic să te primească la control mâine la prima oră. Eu i-s cumătru și i-am botezat ambele fete. Dacă trebuie de dat un ajutor, el îl dă.”

Marcel auzi doar jumătate din toate cele spuse.

„Nu-i aici de nanu Gheorghe. Că dacă era problema în niște analize, găseam eu cum să le fac și singur. Eu am făcut deja toate analizele și există deja o diagnoză finală… și nu-i bună deloc. Ceea ce am eu nu se rezolvă cu un sunet și o sută de lei în buzunar așa cum îți pare ție. În asta și constă problema. Nu se tratează. Nu are remediu. Medicii de peste hotare mi-au zis că mai am doar câteva săptămâni și asta dacă sunt norocos. La prima infecție, e gata. Sistemul imunitar deja e la pământ.”

Mama se înlăcrimă și își întinse mâna ca să îl țină în semn de susținere, dar el o retrase pe a sa ca friptă, în panică. Tata văzu asta și înțelese despre că este vorba de ceva grav și contagios. Involuntar făcu o mișcare în spate. Nu existau prea multe variante de boli care s-ar potrivi după parametri descriși. Marcel arăta deja pe jumătate dus, ca o semi-fantomă, însă taică-său refuza să creadă că nu se mai poate face nimic.

„… dar nu de asta am venit azi aici. Nu am venit ca să vă cer ajutorul. Am venit să vă văd. Am venit să îmi cer iertare și să îmi iau rămas bun.”

„Stai un pic, Marcel. Nu merge așa, să știi. Unde te grăbești să renunți? Trebuie să lupți până la capăt. Fi bărbat! Sunt sigur că trebuie să existe opțiuni. Nu ești nici primul nici ultimul care are de trăit cu o boală rară. Există remedii, trebuie doar să vrei. Luăm mașina, mergem mâine dimineață la spital la prima oră. La șase. Vorbim cu Gheorghe. El ne pune în rând la uzi, la controale, ne dă îndrumare la un specialist în domeniu …”

„Anatol. Stai să ascultăm până la urmă ce are de zis…”

„TACI!! Nu te băga în vorbă! Ce să mai ascultăm? Eu am înțeles ce se întâmplă și în locul lui tot așa avea să mă simt. E confuz. Nu știe ce vrea. Acum trebuie acționat! Ne odihnim două trei ore și mergem direct la Chișinău. Aici nu-i timp de uitat în pod.”

„Tata… eu nu vreau să încerc. N-are sens. Ce să facem acum? Să mai umblăm prin spitale și să vă mai cheltuiți și ultimii bani? Tu doar știi cum lucrează la noi sistemu,” zise Marcel cu încercarea de a adăuga puțină tonalitate fermă în retorica sa.

„Tu poate nu vrei să încerci. Dar eu vreau! Un fiu am și nu am să-l las să moară pe drumuri. O să lupt eu până la capăt și de o fi să mori oricum…

Făcu o pauză lungă în care o privi pe mama sa.

„…Dumnezeu o să știe că eu mi-am făcut datoria de părinte și de tată. Tu nu poți decide pentru noi toți.”

„E bine să lupți când ai pentru ce lupta, dar aici … să știi că sunt mulțumitor pentru viața care mi-ați dat-o… pentru tot. Acest rău, mi l-am făcut cu mâna mea iar răsplata, trebuie să o primesc așa cum ea este. Pedeapsa o primesc cu vrednicie și smerenie. Cum se spune la biserică. Nu-i așa, mama?”

O întrebare cumplită la care ea nu s-ar fi gândit vreodată că va avea de răspuns. Rămase în tăcere pentru a le cântări pe toate, simțind în piept durere care venea ca prin transfuzie din direcția lui spre dânsa.

„Nu. Așa nu merge, Marcel. Avem bani. Avem relații. Este casa la urma urmei. Vindem, gajăm, luăm un credit și găsim un tratament. Aici sau în Germania… sau în … Australia. Oriunde o fi el, trebuie să îl găsim și să o scoatem în capăt.”

Marcel era amuzat de faza de negare prin care trecea tatăl său acum. Dacă ar fi avut mai mult timp, posibil ar fi stat să se certe cu el. Dacă era mai tânăr și naiv. Să îi explice de ce are dreptate sau nu. Să dea lămurire la cum intră în colaps sistemul imunitar și cum în general funcționează acesta. Ce înseamnă tratamentele experimentale și cum jumătate de pacienții înscriși în aceste serii de tratamente primesc placebo. Ar fi stat să îi explice că asta nu este din ambiție sau încăpățânare ci mai degrabă din… lipsă de speranță.

Cu două săptămâni în urmă era încă în Etiopia. Avea job. Făcea bani și punea deoparte pe un cont pentru a-și construi cu ei un viitor. Avea o careva siguranță sau cel puțin și-o construia. Oamenii pe care îi cunoscu acolo, erau și ei muncitori ca dânsul, veniți din toate colțurile lumii. Nu prea comunica cu ei. Nu le vorbea limba. Într-o zi simți o durere acută în zona pieptului și fu dus cu mașina până la spitalul în Eritreea. I-au făcut toate testele, inclusiv cele de covid și boli sexual transmisibile. Îi puse verdictul. În momentul în care se ridică întrebarea de asigurarea medicală, doctorul îl telefonă pe coordonatorul lor de echipă. Acesta imediat îi făcu ordin de demisie. Când veni înapoi la șantier, lucrurile sale fu deja aruncate afară din apartament și împrăștiate. Geamantanul său gigant trecu prin câteva runde de disecție la îndemână copiilor străzii. Unul din copii își masa scalpul cu peria sa de dinți. Marcel află că șefii săi aveau o politică de zero toleranță față de cei infectați. Un risc pentru întreaga misiune. Își colectă ultimii bani de la banca locală și își luă un bilet întors spre București. Din București luă rutiera spre Chișinău, de la Chișinău luă rutiera spre Florești. De la Florești luă un taxi până la Trifănești. Pe durata întregii călătorii avu suficient timp ca să își pună gândurile în ordine și să accepte faptul împlinit și adevărul dureros. Viața sa fu o încercare pe care nu o putu depăși. Un nod pe care nu reuși să-l dezlege. Viitorul său, pe care din răsputeri și cu disperare și-l construia… în direcția căruia agonisise din greu, acum deveni inexistent. Simplu. Ca o anulare de produs ce urma să fie scos din sistem. Banii munciți cu greu, anii petrecuți acolo, la ce bun? Rămase fără lucru, fără careva competențe și cu statut de indezirabil care nu mai poate fi luat la nici o companie din contul condiției sale medicale. În toți acești ani fu singur, și acum se simțea mai singur ca niciodată. Fără familie, fără casă, fără prieteni în fața morții. O risipă. Un gol. Un tunel la capătul căruia nu se mai vedea lumina.

În tot acest interval de timp, tatăl său nu se opri din vorbit. Îi explica mamei sale care sunt pașii care trebuiesc parcurși. Care e planul. O trimise să facă valizele pentru a pleca la Chișinău pentru mai multe zile. Îi zise să ia toți banii care îi aveau strânși… și dolarii… și euro și să îi pună pe toți în diferite portmonee ca să nu îi piardă. Să pună bancnote mai mici pentru surorile medicale și să ia niște prosoape și un halat de noapte și ciupici.

„Am un prieten, care a fost cu mine în Grecia la muncă. Acum a revenit și lucrează la magazin la Strășeni. Mi-a promis că în ultima zi mă va duce la dealul Bălănești…”, rosti într-un final Marcel, cu o voce profundă de împăcare cu sine și cu careva note de determinare.

Anatol și Sofia se opri din vorbit. Marcel privea în gol cu o privire de delir și luă de pe masă pachetul lui taică-său cu țigări, scoase una și căuta să și-o aprindă. Se ridică în picioare. Ambii părinți stăteau încremeniți. Marcel se aplecă și o aprinse de la flacăra micuță a candelei. În proces țigara i se aprinse, iar candela se stinse și acum o dâră de fum șerpuită și tămâioasă se ridică spre cer.

„… a zis că merge des acolo. Prima dată au stat acolo într-o noapte vara trecută cu corturile. Probabil au și consumat ceva… substanțe. Ciuperci sau Acid. Ceea ce au găsit și ei să cumpere. Nu cred că erau de cea mai bună calitate că nu-s ei băieți de bani mari. La o bucată de noapte au zis că au văzut un jet de lumină albă orbitoare. Ei ziceau, că au auzit glasuri de extratereștri și sunete stranii muzicale. I-au contactat… ca în filmul cela, ții minte?”

Anatol rămase fără grai. Nu își putea aduce aminte de nici un film. Realitatea și gravitatea situației îl lovi într-un final. Ca un tren.

Marcel se așeză și își continuă discursul.

„Contact… ții minte, am privit împreună mai demult? Ap acum băieții au făcut din asta o tradiție. Merg la Bălănești mai că în fiecare lună. Când nu se vede luna, ca să se vadă și stelele. Iau cu ei un telescop. Așteaptă să mai vină oaspeții o dată. Nu i-aș fi crezut, că doar consumase numai nu știu ce. Statistic însă… e imposibil ca toți cinci să aibă aceiași halucinație…să știi. Așa e.”

Marcel își stinse țigara de talpa ghetei și acum plasă mucul acesteia atent pe un șervețel de hârtie, lângă zaharniță.

„L-am rugat să mă ia cu ei când merg data viitoare. Ne-am înțeles pe săptămâna viitoare. Nu credeam că o să mai vedem ceva… dar oricum am presupus că va fi interesant să petrecem acea noapte sub cerul liber… așa credeam. Însă, de când am auzit această poveste, am tot repetat-o în minte și vreau să zic că nu mă lasă în pace idea de a merge și de a vedea cu ochii mei acel loc. Să verific dacă a fost vreo farsă sau să mă conving de unul singur. Și dacă chiar a fost ceva? Și dacă chiar a venit un OZN acolo? Probabilitatea acestei teorii cât n-ar fi ea de minusculă, cred că trebuie pusă la încercare . Și dacă totuși e ceva acolo … “

Zâmbi subtil pentru prima dată în acea secundă.

“…ar fi fantastic să văd, măcar o dată în viață acea lumină. Să simt acea prezență extraterestră. Să trăiesc senzația… de a nu fi singuri în univers.”

Anatol se ridică și îl plesni peste față cu forță rezultantă din revoltă și isterie. Marcel se prăbuși de pe scaunul a cărui spetează trosni. Mama icni șocată și se aplecă ca să îl ridice cu grijă.

„NU ÎI LUA APĂRAREA! VEZI CĂ EL UMBLĂ DOAR CU NARCOMANI ACUM. CINE ȘTIE DACĂ E CU ADEVĂRAT BOLNAV. DELIR, NU ALTA … ÎȘI BATE JOC DE NOI. VORBEȘTE DESPRE TOT FELUL DE PROSTII CARE I S-O NĂZĂRIT …”

Marcel privi de jos cum taică-său manifesta acea explozie de furie. Acum lucrurile reveniră la felul în care le ținea el minte. Felul lor standard de a fi. Mare parte din furie era ca întotdeauna adresată mamei sale. Marcel o compătimi. O privea de jos, ținându-și palma pe obraz în locul unde fu lovit anterior. Umbra acelei lovituri se resimți ca un ecou, însă nu pe mult timp. Capacitatea auzului său scăzu de la a asculta jumătate din cuvintele spuse până la a auzi zero din ele. Ambii părinți păreau a fi muți, mișcând din buze ca doi sufleori la teatru absurdului. Îi privi fără de prejudecată și fără a-i învinui de acest joc. Un tată care undeva adânc știa că trebuie să facă tot posibilul ca să își apere unicul fiu… de toate ispitele… și de rele… și de diavol… și de sine însuși. O mamă care undeva adânc știa că trebuie să încerce să găsească toate răspunsurile, chiar dacă se simțea copleșită de furia lui Anatol și de situația abisală în care se pomeni a fi. Doi indivizi luptând contra unei realități implacabile… acționând din punctul … din premisa iluzorie în care credeau că mai pot exercita careva control asupra situației. El și ea. Prinși în acest schimb de focuri. Lovitură după lovitură. Cu intensitate și precizie. Cu duritate și radicalism. Cu insulte menită să exprime sacrificiu cu orice preț a fiecăruia din ei pentru odrasla lor.

În toată aceasta învălmășeală, Sofia observă că fiul lor dispăru. Nu mai era acolo jos unde căzuse. În toiul certei, nu îi observă plecarea. Amândoi, se lăsaseră a fi duși de val. În panică, ea ieși din casă. Strigă din urmă.

„Marcel! Marcel!”

Câinele începu a lătra din nou în mod obsesiv de parcă ar fi avut o așchie înfiptă exact în cortexul prefrontal… centrul de durere al creierului său de javră. Lătra sălbatic ca un demon răgușit în noapte. Izbindu-se, cu zăngănit de lanțuri grele care nu permiteau dezlănțuirea bestiei captive. Cu ochi însângerați și bale lungi vâscoase împroșcate în toate direcțiile, zguduia cu fiori liniștea nopții. O singură verigă de ar fi cedat, dulăul i-ar fi nenorocit definitiv pe toți cei aflați în calea sa. Anatol ieși în ogradă și îl văzu pentru prima dată în acea stare perfidă. Se liniști și el și Sofia și acum ambii împreună încercau să își calmeze nămila. Mama lui Marcel zări poarta întredeschisă și începu a fugi spre ea.

„Marcel stai! Vină înapoi!”

În clipa când ieși în drum, ea observă o licărire intermitentă pe doar o secundă și privi în sus spre sursa de lumină din vârful stâlpului de lângă nuc. Becul din borcan, ardea cu intensitate ca un proiector gigant care emitea lumină albă. Marcel părea prins în aer, oprit, parcă ridicându-se pe acel jet de lumină orbitoare spre cer. Picioarele sale atârnau suspendate în aer, iar tălpile ghetelor sale albe-îngălbenite aveau mai multe puncte negre-gri de la scrumul țigărilor stinse. Se auzea sunetul moliilor care loveau în repetate rânduri pereții borcanului luminescent încercând să-l străbată și să ajungă la sursă. Frunzele verzui ale nucului foșneau în vântul rece nocturn și corpul inert al fiului se roti lin în jurul axei sale…

Cyberpunk este un subgen al ficțiunii științifice într-un cadru distopic și futurist, care se concentrează pe lupta individuală a personajelor împotriva sistemului opresiv. Această tematică este abordată prin intermediul unei combinații între sărăcie și tehnologie avansată, în care protagonistul se confruntă cu o societate coruptă și dezumanizată, unde puterea și inegalitatea sunt omniprezente. În acest context, se explorează adesea aspecte precum contra-cultura, rezistența, hacking-ul, exploatarea tehnologică și o serie de conflicte sociale și politice, subliniind atât pericolele cât și potențialul abuzurilor sistemului tehnologic și corporativ.