Paris
„Nu îi strânge papionul așa strâns. Vezi că e deja vânăt la față, Angela!”
„Te strânge, Tudor?”
„E ok.”
„Vezi măi, e tot normal. Faci din țânțar armăsar!”
„Vor fi și alții de vârsta mea?”
„Da ce vârstă ai tu?”
„Sunt în clasa a cincea… tata…”
„Cinci plus șapte…. doisprezece… cred că da”, îi răspunse el, în timp ce își lega cravata.
„Tudorel, ai să găsești cu cine să te împrietenești acolo”, îl liniști mama. „Ești îmbrăcat ca un cavaler. O să fii cel mai frumos vornicel. Vor fi alți vornicei și vornicele. Vor fi dansuri.”
„Nu îmi place să dansez.”
„O să fie și muzică tinerească. Nana Liusea a zis că au comandat pentru tineret, un Digei…”
Această afirmație îi făcu pielea de găină și trecu ca un curent electric prin Tudor. Oftă adânc. Îi părea rău că acceptase să meargă cu părinții la această nuntă și era frustrat de faptul că nu va ști pe nimeni. Tudor mai merse la un botez cu un an în urmă și la două cumătrii. Se plictisi de moarte la fiecare din acestea. Ar fi preferat să rămână acasă, unde putea testa noul său joc video până la ora târzie când urmau să revină părinții. Însă, de această dată, fu invitat personal de către nași. Nu era loc de refuz.
Nimeni nu a avut timp să îi explice pas cu pas, care va fi programul serii. Anatomia unei nunți și toate ritualurile stranii ale acesteia. Auzi undeva că mirele va bea șampanie din papucul miresei și aceasta îl dezgustă. Ce alte tradiții monstruoase erau pe agendă? Tudor încercă să lase loc pentru optimism și alungă gândurile înspăimântătoare. Un văr de-al său, care acum se afla în Spania, îi spuse că nunta este ocazia perfectă pentru a-și face o prietenă. Tudor se ținea de acest gând și optimismul orb șterse mare parte din fricile și dubiile anterioare. Printr-un miracol, care nici el nu îl putea înțelege încă până la capăt, Tudor planifica să se îndrăgostească în acea seară.
…
Tudor ieși din casă cu invitația de la nuntă în mână. Aceasta era în formă de plic și avea un mic compartiment în interior care el îl verifică, dar îl găsi gol. Puțin confuz îl strânse la loc și citi încă o dată numele membrilor familiei lor pe rând. Verifică adresa, data, ora. Nu era nici o greșeală. Părinții ieșiră și ei din casă cu pungi de cadouri în mâini și cu o compoziție din flori exotice. Când urcă în mașină, Tudor simți mirosul puternic de parfum de la mama și simți oarecum mai subtil mirosul de after-shave mentolat de pe fața proaspăt rasă a tatălui său. Asta îl făcu să se jeneze puțin. Niciodată nu se rase și nu avea nici cea mai mică idee de cum va face asta atunci când îi va veni timpul.
…
Tudor privea orașul pustiu pe geamul mașinii. Nu sunt mulți care fac nuntă în carantină, gândi el. Băgă mâna în buzunarul interior al sacoului și își verifică masca albastră. Observă că unul din elastice se dezlipi și acum nu avea cum să o prindă de urechea stângă. Trecu de barieră și acum erau pe teritoriul restaurantului. Un gardian le făcu cu mâna spre un loc liber de parcare. Ieșiră unul câte unul din mașină și mergeau spre sala de ceremonii. La intrare le verifică temperatură cu un scaner micuț din plastic albastru, după care îi rugă să își înscrie numele pe o listă. O pseudo-măsură de precauție. Un nimic juridic, fără careva efect. Tudor își semnă și el numele fără a citi textul documentului, așa cum făcu toți înainte sa.
…
Odată intrați, membrii familiei se îndreptau încet în coloană spre podiumul tinerilor miri. Tudor măsura fiecare oaspete cu privirea. Fiecare bărbat era îmbrăcat la costum, cu pantofi negri lucioși și cravată. Nici unul din ei nu purta papion și asta îl jenă pe Tudor. Încercă să și-l scoată ca să-l pună în buzunar, dar nu reuși. Ar fi trebuit să-și ia și el o cravată… Tudor privea în stânga și în dreapta sa. Monitoriza. Analiza. Încerca să facă sens din toată această adunare de oameni ciudați. Muzica îl debusola. Au adus o întreagă fanfară, îmbrăcați cu uniforme și instrumente de suflat din alamă. Trompetiști, saxofoniști, clarinetiști, flautiști și un trombonist gras și chel. Fiecare gând al lui Tudor, era întrerupt de invazia frecvențelor înalte. Parcurse acel drum și într-un final, le-a venit rândul lor să felicite mirii.
În acel moment, Tudor se înălbi la față și își pierdu suflarea. Cel puțin una din marile lui așteptări pentru seara de azi se împlini. Dragoste la prima vedere! Mireasa era cea mai frumoasă femeie care o văzu vreodată. Elena din Troia. Purta o rochie albă străvezie care era transparentă de jos până deasupra genunchilor. Picioarele lungi îi erau tonifiate, ușor rumenite de bronz și în partea de mijloc a coapsei, se zărea o jartieră dantelată care arăta a naibii de sexy. Sânii mari îi erau susținuți cu greu de barajul corsetului strâns și ceea ce putea fi numit decolteu era de asemenea acoperit de o plasă semi-transparentă. Obiectiv vorbind, rochia de mireasă fu aleasă în așa fel încât să pună în valoare, maxim posibil, silueta perfectă a tinerei și fu croită la comandă anume după acest principiu. Randamentul folosirii stofei transparente și netransparente era la limita absolută și orice reducere suplimentară ar fi dus inevitabil spre obscen.
Ea avea o față zâmbitoare și blândă care îl făcu pe Tudor să se topească ca o ciocolată. Părea tipul de prietenă cu care ar fi vrut să petreacă o noapte întreagă sub lumina stelelor stând de vorbă. Părea tipul de femeie care ar fi stat să îl asculte cu răbdare chiar și pe cineva neînsemnat ca dânsul. Se îndrăgosti de ochii ei, ușor conturați cu negru de rimel și cu sprâncene arcuite. Cumva în acea hipnoză a sa, fu împins de tatăl său și mireasa, îi întinse mâna. Era o mână firavă și micuță, nu cu mult mai diferită de a sa, îmbrăcată într-o mănușă albă transparentă care o strânse dar nu prea tare din frică să nu o strivească. Nu putea vorbi, așa că păstră un zâmbet idiot pe post de felicitare și se lăsă dus de valul acelei stări. Apoi făcu un pas spre stânga și pelicula filmului său romantic brusc se rupse.
Mirele, un bunic cu păr alb, bătrân și încovoiat, abia sprijinindu-se pe un toiag. Cu pielea deshidratată, turtită, cu pete și în ea înfipți doi ochii mici. Cu urechile împădurite de fire răzlețe de păr alb. Cu nasul lung și ascuțit, ca un anti-erou din filmele animate de Pixar.
„Felicitări tinerilor însurăței!”, rosti tatăl său cu o notă de sarcasm. Tudor ar fi pufnit în râs, dacă nu era în mijlocul acelui cataclism de emoții. Era martorul unei tragedii. Ea, iubirea vieții sale, care abia acum o cunoscuse pentru prima oară… două suflete pereche, care destinul abia acum le uni. Ea era ca o oiță, în drum spre abator. Iubirea vieții sale, care ajunse în mâinile maleficului conte. Poate ar fi vrăjit-o cumva, gândi el, cu vreun blestem sau vreun farmec. Poate a folosit vreo magie pentru a-i truca ochii, ca ea să îl vadă altfel decât este. Capul lui Tudor procesa mii de comenzi pe secundă, și era deja la limită.
Pășea pierdut, gândindu-se la un plan de salvare. Poate să îi scrie o scrisoare, să îi spună adevărul. Poate acea scrisoare va rupe orbirea din ochii ei. Dacă ar avea un pix, i-ar scrie un bilet și i l-ar transmite ei. Poate încă nu e prea târziu să oprească această nuntă. Acestea erau gândurile care zgomotos ca un roi, sunau în capul tânărului Tudor. La un moment nu mai auzea nici muzica. Era stresat, nu știa ce să facă… Această prințesă, simbolul feminității și icoana imaginației sale, nu era decât o victimă care trebuia salvată. Acest scenariu din jocuri și filme, care Tudor l-a văzut de mii de ori, juca acum în mintea sa, împingându-l involuntar pe el în rolul de prinț salvator. Dar ce putea el face? Care prinț? El era doar un simplu vornicel… cum poate el să pună capăt unei asemenea grave nedreptăți, și de altfel, la ce au mai venit toți acești invitați? Să vadă acest spectacol și să meargă înapoi acasă? Mireasa, care nu putea să fie decât cu șase sau șapte ani mai mare ca Tudor, urma să se lege în căsătorie, inevitabil, și până la moarte, cu acest moșuleț ridicol. Fără cale de întoarcere.
„Până la moarte”, gândi Tudor cu compătimire de sine… „moartea îi este după colț, că nu mai are mult.”
Tudor nu își putea dezlipi ochii de ea. Fiecare gest, fiecare expresie, fiecare mișcare a coapselor era pur și simplu angelică. Simțea o fierbințeală crescândă în el și simți nevoia să își scoată papionul dar care nicidecum nu îl putea decupla. Îi era greu să respire și pe fruntea-i se prelingeau stropi de transpirație. Simțea că îl doare inima și nu îi mai încape toată această nouă iubire în cele patru mici camere cardiace. Nu mai rezista acestui calvar.
„Tata, până la ce oră vom sta?”
Îi era prea jenă să o întrebe pe mama. Parcă i-ar fi fost greu să ascundă tot ceea ce simte, crede și gândește în acel moment. De asta și a ales să se adreseze părintelui care stă mai prost cu cititul emoțiilor complexe.
„Cred că până la dezbrăcatul miresei…”
În acel moment, Tudor căzu leșinat la pământ. Tatăl său se puse în genunchi și luă un pahar cu apă de pe masa vecină. Îl stropi pe față. „I-am spus Angelei să nu strângă papionul acesta așa tare… săracul copil, a rămas fără aer.”, gândi el în timp ce îi făcea vânt cu o băsmăluță.
