Picnic

„Am nevoie urgent de o cafea. Mi se desface capul. Ieri am fost la două evenimente și am stat mai mult decât trebuia. Vodcă după vin, nu e o idee bună. Și mereu îmi tot spun că e ultima dată… La cinci dimineața eram la Eli Pili. Lena a intrat cu Horațiu la karaoke și atunci se ivi ocazia pentru a o șterge spre casă. Am pășit încetișor, ținându-mi echilibrul, până la bar ca să-mi găsesc ospătarul. L-am rugat să îmi facă notă aparte. I-am lăsat treizeci și cinci de lei la ceai, după care i-am mulțumit și mă găteam să ies. Încercam să nu mă las văzută de ăia doi. M-ar fi chemat să fac o extra rundă de Jagermeister shots. Jager era chiar ultimul lucru de care aveam nevoie în acel moment al serii. Abia mă țineam pe picioare și abia abia îmi țineam sucurile gastrice în frâu după ce le-am liniștit cu o zeamă caldă cu smântână și pâine. Telefonul mi-a murit. L-am întrebat pe chelner dacă au charger de android. Mi-au zis că au doar de iPhone. Cine mai are android în ziua de azi? … îți spun eu, doar proasta de mine. I-am explicat că nu am baterie și l-am rugat să îmi comande un yandex. În două minute era pe loc. Am furat o cutie cu chibrituri de la bar și mi-am încălțat pantofii. Mergeam ca la Cirque du Soleil când coboram scările de la ieșire. Mi-am scos pachetul de Vogue din gentuță și am extras o singură țigară. Am cerut un foc. Îmi era rușine să o aprind de la chibrit. Eram la limită. Am tras 4 fumuri din țigara mentolată și de la aerul rece, amestecat cu fum de mentă, mă trezisem. Relativ. Am urcat în taxi și i-am zis să mă ducă la strada Hajdeu la Cristina. Nu eram în stare să ajung acasă la Băcioi. Mama s-ar fi trezit. Chiar nu aveam chef să mă cert cu ea de dimineață. Cristina s-a trezit și m-a lăsat să dorm la ea pe canapea. Mi-a dat demachiant, discuri de vată și un tricou vechi cu Limb Bizkit care l-a lăsat un ex-boyfriend de-al ei. Am adormit imediat.

Părea că nu au trecut mai mult de zece minute și deja auzeam sirene de ambulanță de pe stradă. Capul era greu și rimelul care nu s-a șters până la capăt mi-a curs. Nu țin minte ce am visat dar posibil să fi lăcrimat în somn… posibil să fi plâns. Nu mai știu. Cristina mi-a lăsat un pahar de apă cu lămâie și cheia de rezervă. M-a rugat să i-o arunc în cutia poștală atunci când ies. A fugit la serviciu. Nu știam cât e ora. Telefonul îmi era în continuare descărcat. M-am dus cu greu până la baie și am trecut pe lângă bucătărie. Am văzut cifre roșii pe micul panou de la aragaz. Scria 9.15. Am privit pe geam, arăta a 9 și un sfert. Mi-am strâns lucrurile. Mi-am spălat dinții cu periuța Cristinei. M-am aranjat puțin, mi-am legat părul într-un coc și m-am îmbrăcat în hainele de ieri, împuțite de la țigările mentolate. Aveam un extra set de haine la birou. Dacă ajung acolo, deja e bine. Un duș rapid și am plecat. Norocul meu, am găsit și un cablu de la android pe noptiera Cristinei. Cât timp am făcut duș, numai bine am scos un șapte procente. Ținând telefonul întins de la cablu am comandat un taxi spre birou.

…

Uite așa a fost ieri. Am nevoie de o aspirină, o zeamă, o cafea, o sticlă de Borjomi… ia te rog țigările acestea de la mine. Nu vreau să mai fumez niciodată. Tu fumezi din ăstea? Vogue mentol?”

Valentin se uita nedumerit la colega sa. Era absolut fascinat de felul ei de a fi și de viața ei de burlac. Abia se trezi din transa povestirii ca să proceseze ultima întrebare. Bolborosi un „Nda,” cu greu, “… da… da, sigur. Le țin la mine. Oricum mi le vei cere imediat ce ieșim în teren.” Valentin era cameramanul și șoferul care lucra cu Carolina. Era îndrăgostit de ea. Atât de îndrăgostit încât nici nu îl mai deranja toate povestioarele ei de flirt și petreceri de nopți târzii prin apartamente străine. Valentin era student la jurnalism, și era cu cinci ani mai tânăr ca ea. Un băiat chipeș și isteț. Un bun șofer și un cameraman de excepție. Un adevărat geniu de imagine. Viitor regizor de Cannes cu aere de Luc Besson. Privea filme, citea despre filme, visa filme, se vedea actor și scria scenarii în timpul liber. Mereu avea un carnet la îndemână însă… când era cu Carolina, își pierdea mintea și ambițiile treceau pe planul doi. Sângele din creier se ducea spre sudul corpului și nu putea să iasă din acea hipnoză. Rujul ei fascinant de roșu care mereu rămânea ca amprentă pe paharele de hârtie din care își sorbea cafeaua solubilă sau mucurile de la țigară sau șervețelele care le săruta înainte să apară la sticlă… Valentin le-ar fi păstrat pe toate. Adora cum era băiețoasă și vulgară când erau doar în doi și cum se transforma într-o divă cu elocvență și eleganță în momentul în care se apăsa butonul de înregistrare. Cu o apăsare de buton… cu o mică lampă roșie, el îi controla persoana. Acesta era unicul moment în care haosul din viața ei juca după regulile muzicii sale. Ca o păpușă, el o făcea să danseze pentru public. Îi dădea ordine: „Vino mai aproape. Puțin mai spre stânga. Bărbia în sus. Zâmbește.” În acele clipe nu putea să nu-și imagineze cum continuă cu comenzile … „Scoate-ți sutienul. Dezbracă-te. Pantofii lasă, nu îi scoate. Lasă-ți părul să cadă desfăcut pe umerii goi.”

Valentin era ca un Michelangelo care zilnic urmărea noi feluri în care să își sculpteze muza. Carolina știa bine de această atracție a sa. Ba mai și observa cum de fiecare dată când începea să vorbească într-o română perfectă la cameră, ca un câine a lui Pavlov, Valentin avea erecție de care se jena și pe care încerca să o tot ascundă. Pe ea nu o deranja. Din contra, se simțea mai puternică, mai încrezută și mai frumoasă… chimia dintre ei, îi făcea echipa perfectă pentru reportaje. La piața centrală, la vama Palanca, la orășelul refugiaților, la Președinție, la Summit-ul EPC, la proteste, la lansare de film, la show-uri de modă, la expoziții și vernisaje, Carolina cu Valentin erau mereu acolo ca să filmeze pentru ProTV.

Carolina făcu încă un duș în cabina ei și apoi se schimbă în hainele care le avea în dulap pregătite pentru exact așa ocazii. Avea o pereche de blugi negri, care îi accentuau proeminența fundului, și un tricou alb care era… doar un simplu tricou alb, dar care i se aranja bine pe forme. Echipa racheta. Ghostbusters Carolina și Valentin. Erau gata de acțiune. De următoarea lor misiune. La scurt timp aceasta veni de la redactorul șef.

„Cojușna, ați plecat tot amu!”

„Care e subiectul?”

„Nu știm. O să întrebați pe loc. Pare să fie un fenomen vizual. Lumea a zis că e aureola borealis. Poate s-a lansat o nouă sală de nunți cu cazino și au proiectoare de lumină. Mai în scurt — nu știu. O să aflați pe loc. Plecați imediat! Toate televiziunile trebuie să fie deja acolo… Go! Go! GO!”

Valentin își luă echipamentul de la încărcat, bateriile, microfoanele portabile și le puse pe toate în două cutii mari de plastic. Camera o împachetă într-o geantă neagră enormă de umăr. Carolina luă una din cutii și porni spre mașină. Valentin nu observă. I-ar fi zis că nu e nevoie dar Carolina deja ieșise pe ușă. Mereu făcea așa. El zâmbi. Luă restul echipamentului și cheile de la mașină și ieși după ea. Termină de încărcat tot și trânti ușa portbagajului cu forța unui bărbat care știe că mașina e de la firmă.

„Cojușna? De ce Cojușna?”

„Nu știu. Vezi ce zice Ciorici pe telegram. Poate au apărut ceva poze.”

„Nimic. La nimeni. Mă uit acum și pe Facebook… dacă nimeni încă nu a postat, posibil să fim primii. Bagă viteză. Mă lămuresc eu cu amenzile. Le voi pune pe masă la director dacă facem un reportaj excepțional azi. Să știi…”

„Facem!”, Valentin era bucuros să încalce limita de viteză. Se simțea ca Bonnie and Clyde. Ei doi, contra tuturor. O forță de neoprit.

Ea privea casele cum treceau rapid una după alta pe partea dreaptă a șoselei. Copaci. Mașini. Mai verifică odată telefonul și toate rețelele de socializare. Toate canalele — tot nimic. E bine. Simțea adrenalina crescându-i în piept. Simțea că azi va fi o zi bună. Îi părea rău că nu luă mai multă aspirină cu ea. Durerea de cap o deranja în continuare. Simțea o fierbințeală dar încerca să o țină sub control. Prea cald înseamnă transpirație. Se strică machiajul. Porni aerul condiționat de la panoul de control al mașinii și roti maneta până la albastru absolut. Rece. Bine. Plăcut.

Când ieșeau din Ghidighici au început a vedea o lumină enormă de culoare roșie exact deasupra satului Cojușna. Carolina își porni camera de la telefon. Făcu o filmare rapidă de maxim 20 de secunde. O expedie spre redacție. Scria rapid în grupul comun: „Ce e asta? Băieți, ajutor! Un text rapid care să descrie ce vedem. Lumină, aurora borealis… am nevoie de un text descriptiv în 1000 de caractere. Puneți pe ChatGPT și expediați-mi rapid. RAPID!”

„Ce crezi că e?”

„Valentin, lasă întrebările și concentrează-te pe condus. Trebuie să ajungem în centrul satului. La magazin sau la Primărie. Repejor, te rog.”

Valentin muți și se concentră pe condus. Deja își formula în minte planul de cadrare. Lumina nu era bună. Satul părea cuprins într-o furtună enormă de culoare roșie. Razele solare nu pătrundeau decât prin mici deschideri în nori. Nu erau alte mașini pe șosea și asta părea straniu. Neordinar. Nici în colo nici înapoi. Parcă erau singuri în această zonă. Pustiu. Valentin era obișnuit cu documentarele despre reporteri care se bagă în ochiul tornadelor pentru a face reportaje de excepție sau echipe de jurnaliști care se duc pe insule ca să filmeze erupții vulcanice. Aici părea să fie o combinație dintre acestea două și încă zece alte feluri de fors major, dar tehnica era aceeași. Era nevoie să ajungă la sursă… ochiul furtunii unde contrar tuturor presupunerilor, e cel mai sigur. Sau cel puțin așa spera el…

„Un om! Oprește!” Aici, la intrarea în sat văzu un bărbat care ducea în mână un steag bisericesc, pe care erau atârnate mărgele de covrigei și bomboane. Carolina îl analiză și imediat deschise geamul.

„Ce se întâmplă? Unde mergeți?”

„Primarul mi-a zis să luăm care și ce poate de la biserică și să mergem spre centru satului ca să îi întâlnim. Au venit. În sfârșit…”

„Cine a venit?”

„Nu știm. Oaspeți de peste hotare sau ceva. Au zis că are legătură cu Summit-ul. Oameni mari. De unde n-ar fi… ne-o zis să găsim colaci, sare, un vin bun și să ne adunăm cu toții. Primarul ne-a sunat și ne-a rugat să nu dăm de rușine satul. Mai ales că vine hramul degrabă. O zis să facem azi ca o repetiție înainte de hram…”

„Unde se strânge lumea?”

„La Primărie. Numai înainte mergeți. O să vedeți o clădire mare. Acolo e Primăria satului. Vizavi de magazin.”

„Mulțumim!”

Carolina se întoarse spre Valentin și îl întrebă nedumerită:

„Care Summit? Despre ce vorbea el?”

„Nu știu. Se pare că au ceva oaspeți dar nu am înțeles nici eu cine și cum. Hai să vedem.”

Carolina cu Valentin ajunse în centru satului și parcă mașina într-un scuar care se afla fix între Primărie și Casa de Cultură. Cerul era însângerat fix deasupra lor și norii roșietici păreau electrizați. Energia statică din aer, făcu părul Carolinei să se ridice în sus. Valentin îi luă peria din geantă și încercă să i-l îndrepte înapoi în jos.

„Așa și am știut. Trebuia să îmi iau placa de la birou…”

Valentin își luă camera și se așeză pe spate pentru a filma fix în sus. Se trânti pe jos și încerca diferite unghiuri ca un cameraman de filme de acțiune care pare să facă și cascadoriile. Carolina căuta adunarea de oameni despre care îi povesti omul de la intrarea în sat. Văzu școala și îl strigă pe Valentin. Mergem. Începu a fugi. Valentin lăsă mașina deschisă și fugi din urma ei. La stadion, era un grup de circa o sută de oameni. Fiecare din ei aduse câte ceva. O doamnă ținea în mână un platou de colivă cu bombonele micuțe colorate în formă de cruce. O altă doamnă ține în brațe câteva crengi de tei. O tânără punea brazde cu iarbă proaspătă pe stâlpii de la poarta școlii. Un bătrân își aranja pe un taburet câteva borcănașe cu miere zaharisită și o farfurioară cu un fagure proaspăt scos din stup. Doi băieți au pornit un foc și aranjau carnea pe șompoli ca să facă un frigărui. Alții trei se țineau de adus sticle mari de plastic cu vin dintr-un bus alb parcat lângă Primărie. Directoarea școlii se ținea de scos mese din sălile de clasă pentru a întinde o masă mare… cât mai mare. Să încapă toți… tot satul. S-au început a așterne răcituri, salate cu maioneză, crenvuști cu mazăre și ceapă, pește afumat cu lămâie și măsline negre… Copiii puneau pahare și tacâmuri. Din spate mergea un bărbat și le umplea cu vin pe fiecare. Era clar că acei mici vor avea o altă masă, mai aparte.

Carolina nu înțelegea ce se petrece. Arăta ca un praznic mare sau un hram. La un moment dat Valentin strigă:

„CAROLINA UITE ÎN SUS!”

Loviturile de fulger s-au intensificat și acum ținteau spre plopii înalți din jurul stadionului. Norii grei se feriră și făcu loc pentru lumină. Ca un jet enorm, lumina roșie se îndreptă spre intrarea în școală. O formă enormă, rotundă, cu multe luminițe mici se observă. O navă cosmică mare cât tot satul se parcă deasupra la Cojușna.

„VALENTIN, NU TE OPRI DIN FILMAT! FILMEAZĂ TOT!”

Valentin ținea camera în anticiparea următoarelor acțiuni. Nu știa la ce să se aștepte dar asta cu siguranță era reportajul vieții sale. Ceea ce va povesti la copii și nepoți. Elevilor la universitate, atunci când va fi profesor. Carolina căuta de la cine să ia interviu. Găsi o femeie, care era în proces de spălare a cireșilor pentru a le pune în fructiere.

„Vă rog mult, spuneți-ne ce se întâmplă.”

„Cum ce se întâmplă. Au venit oaspeții, iar noi ne gătim să-i întâlnim. Noi eram gata pentru că hramul satului e poimâine. Copacii s-o dat cu var. Primăria s-o vopsit frumos. La cimitir o făcut curat. Copiii s-o pregătit cu program artistic, cântece și poezii. O făcut și desene.” Doamna arătă cu degetul spre un perete plin de desene făcute de copii cu creionul și fix lângă acesta pe asfaltul semi-distrus, o grămada de desene cu cretă colorată și cuvintele „Poftiți la hram!”

Carolina era în șoc. Nu-i venea să creadă în ce situație bizară s-a pomenit a fi. Se gândea că poate încă e în vis. Poate adormise pe masa de la Eli Pili și încă nu i-au adus zeama. Se uită la Valentin și începu să simtă pentru prima dată, frică. Ceva chiar nu e în regulă și toți acești oameni și copii nici nu știu ce va urma. Începu să îi tremure buza de jos. Mergea încetișor spre Valentin… se așeză lângă el.

„Ce faci? De ce stai jos? Nu mai facem reportajul?”

Carolina privi în sus și văzu o zvâcnire aprinsă. Auzi o serie de explozii și văzu cum pe jetul de lumină roșie încep a se coborî niște ființe cu formă umanoidă. Zece, douăzeci, treizeci, cincizeci, o sută… mulți. Prea mulți. Au ajuns la suprafață. Au venit… Fanfara satului explodă în ritm aprig cu sunete de trompete și tobe. Carolina se rugă în sinea ei, și își făcu cruce, ca nu cumva aceste ritmuri să fie confundate cu imnuri de bătălie. Creaturile se îndreptau spre stadion. Unele mergeau în patru picoare, altele levitau. Unele se târau lăsând în urma lor o dâră de mucus. Se îndreptau spre masă.

Nu era clar care este scopul sosirii lor. Explicația cea mai simplă putea fi că acest echipaj cosmic s-a oprit la un popas. Un picnic la marginea drumului. S-au oprit ca să ia masa la Cojușna în drum spre următorul sistem galactic… Reputația de ospitalitate a Cojușnenilor, se vede că a trecut limitele super-clusterului în care ne aflăm…

„Valentin, dă-mi te rog înapoi pachetul de țigări…”