Scorched Earth/Sacred Ground

“Passengers of Flight CBC001 from Chicago to Chișinău, are asked to come to Gate 42, we are preparing to board…”

Felix auzi sunetul anunțului peste muzica liniștită care răsuna în căști. Privi rapid în direcția porții de îmbarcare și văzu un rând enorm format din oameni care oarecum îi erau familiari la înfățișare și comportament. Mări sunetul muzicii din căști ca să blocheze orice alt zgomot. Căștile explodau iar Tankian îi urla direct în craniu ca un șarpe rănit.

Felix își aruncă cartea începută în rucsac. Nu reuși să citească mai mult de câteva rânduri. Scoase o sticlă cu apă și o pastilă din buzunarul cu monede a portmoneului. O dădu peste cap. Dădea din cap involuntar în ritmul muzicii și se ridică în picioare de parcă era gata să țină piept unui mare pericol. Își strânse pumnii. Își încleștă maxilarul. Merse spre baie ca să își spele fața cu apă rece. Când reveni, rândul se făcu de trei ori mai mare. Felix survola zona și își găsi loc într-un alt sector cu vedere la poarta sa de îmbarcare. Stătea departe de oamenii propriului trib, încercând cu ardoare să îi evite. Nu mai fusese la Chișinău de peste unsprezece ani. Era ras pe cap. Purta un hoodie larg, negru, cu inscripția „Slipknot” mâzgâlită pe partea din față cu litere semi-șterse. Căști enorme pe cap și o serie de șapte piercing-uri în zona sprâncenei, toate argintii, toate ascuțite. Avea o barbă bine îngrijită și pieptănată, dată cu ceară și o mustață ușor modelată. Privea cu ochi blânzi la îmbulzeala creată fără sens și încerca cu orice preț să-și păstreze calmul. Nu mai avuse atacuri de panică de ceva timp, însă acum se simțea pe muchie de cuțit. Își ținea echilibru în dans, fragil, atent să nu se prăbușească în acel vârtej întunecos. Muzica la volum maxim era ceea ce îl ancora de realitatea sa. Felix totodată era confuz. Nu înțelegea de ce anume acest incident îi declanșă disconfort și stres. De ce anume aici. De ce anume acum. Îi trecu prin cap gândul de a renunța în totalitate la zbor. Își închise ochii și își imagină cum se ridică de pe scaun și pleacă în direcția ieșirii. Cu fiecare pas făcut, o ușurare enormă. O transformare de densitate care tranzita de la plumb la piatră apoi la lemn și foaie și pană. În imaginația sa, ultimii pași care îi făcu la ieșirea din terminal erau aproape în plutire. Fericit.

Însă realitatea era alta. Deschise ochii. Vedea în continuare rândul enorm care stătea inert în fața ghișeului în așteptare. Părinți cu copii și cărucioare. Cupluri. Familii. Nu era gata să renunțe la acest zbor, chiar dacă nu el plăti prețul biletului. Renunțarea ar fi însemnat materializarea problemei. În mintea sa ar fi devenit mai grav decât este. Ori realitatea, în care el nu mai este capabil să întreprindă acțiuni simple, firești, este inacceptabilă și va duce inevitabil spre excluderea socială. Spre neacceptare. Spre singurătate. Spre abandon. Felix își spunea în mintea sa că el e absolut normal. Își tot repeta că el e la fel ca toți. Aici, în orbita îndepărtată a micului grup de diasporă, își tot repeta, că aparține. În același timp, nu era nimic mai înfiorător pentru Felix, decât să interacționeze cu oricare din ei. Acest mic grup. O mostră a propriei sale națiuni.

Un leu, în captivitate, chiar dacă e singur, va ajunge mult mai ușor să interacționeze cu un grup de alți lei de la alt zoo care la fel au crescut în captivitate. Însă este inimaginabil de greu ca acest leu crescut în captivitate să se integreze vreodată cu leii aflați în savana sălbatică. Cu acei lei din habitatul lor natural. La fel și Felix, care acum simțea dificultate în abordarea semenilor săi din diasporă, nici nu ajunse să își imagineze cum se va integra cu semenii săi din Moldova.

Pastila nu își făcea efectul de calmare și cu cât mai tare se apropia de ora îmbarcării, cu atât mai tare creștea neliniștea lui. Muzica nu își mai făcea efectul. Deschise telefonul și cu privire absentă scroll-uia prin lista sa de Spotify. Degetele îi tremurau și își strânse pumnii din nou pentru a opri această reacție involuntară. Își închise ochii și trase adânc aer în piept. Încercă să își imagineze că în curând se va termina acest calvar.

Scoase sticla cu apă din rucsac și împreună cu ea o a doua pastilă, diferită de prima. O dădu peste cap cu repezeală. Dădu apoi din cap sub ritmul muzicii din căști. Îndată ce va ajunge în navă, va adormi. Un somnifer extrem de potent, care îl folosea doar în cazuri grave. Timpurile grele, cer măsuri radicale. Unica ce rămase, e să își găsească locul în navă. Efectul de placebo a primei pastile se declanșă. Acum știa că a făcut totul ce-i stă în puterile sale. Era gata să facă față provocării. Era înarmat. Era pregătit de orice scenariu. Se ridică din nou în picioare și își aruncă rucsacul greu în arc pe spate. Făcu pași încrezuți în direcția ghișeului. Ofițerii verificau pașapoartele și rândul începu să se miște. Felix era unul din ultimii. Era mândru de sine. Se ținea bine pe poziție. Era ferm în decizii. Era stern. Avea privirea mai încrezută. Cineva care l-ar fi privit din exterior ar fi spus că e un individ perfect sănătos. Probabil un străin care nu vorbește limba. De asta nimeni nu îi adresa nici o întrebare. Căștile desigur, erau un extra motiv pentru a nu invita la discuție. Era în lumea lui, și în același timp absent. Aproape invizibil. Felix zâmbi domnișoarelor de la ghișeu atunci când înmână pașaportul său American, și acestea îi spuse ceva. El nu auzi, însă se gândi că e ceva de genul la „Have a good flight!”. Felix trecu mai departe pentru a se deplasa prin coridor spre navă.

Brusc, ca o sirenă, trecând prin filtrul propriilor căști puse la volum maxim auzi o voce. Se întoarse și văzu o femeie de vreo șaizeci de ani, care se certa cu una din fetele de la ghișeu. Felix se opri din mers și privi cu groază în direcția sursei. Urmări cu atenție această scenă. Ofițerul de la ghișeu arăta cu degetul la o boxă din metal care fixa dimensiunea bagajului de cală admisibil. Bagajul doamnei era vizibil peste normă. Doamna purta un eșarfă neagră pe cap și avea lacrimi în ochi. Fața îi era deja roșie de furie. Felix puse în gura ei, cuvintele piesei pe care o asculta la moment:

„Rise- we’re gonna need another witness just like you

Surprise- your inadmissible testimony might be true

You Better Pull The Hood you’ll be lucky to tear the place down

Then Gone For Good

Scorched Earth is your favorite Sacred Ground…”

O privea cu o curiozitate deosebită, aproape științifică. Fiecare mușchi al feței femeii era încordat, vizibil, și expresia ei de absolută furie era ceva care Felix reuși să vadă doar la concertele live ale trupelor sale favorite. Un melanj de furie cu dispreț, revoltă și disperare. Cu ochii ieșind din orbite și gura gata să muște ca un monstru cu colți. După o micro secundă, Felix văzu cum ofițerul îi dă înapoi pașaportul și îi arată cu mâna, gentil, să meargă spre navă. Au lăsat-o să intre! Pe Felix în acel moment îl scutură un fior. Chiar și dacă pe fața sa, rar când apăreau emoții, acum involuntar făcu ochii mai mari în semn de mirare. Își scoase rucsacul de pe umeri și îl luă în brațe ca să se facă mai mic și păși spre navă. Stewardesa îl salută în una din cele două limbi posibile. Felix nu era sigur care din ele.

Locul 11, D. Avea loc la partea de culoar. Își fixă rucsacul în compartimentul superior și se așeză. Își găsi centura de siguranță dar încă nu o cuplă. Își închise ochii și încercă să prindă valul calmantelor pe care le bău anterior. De fiecare dată când parcă o prindea, o scăpa printre degete. Un copil plângea. Scaunul său începu să se miște. Pentru încă o secundă îi veni gândul că poate încă să se răzgândească. În toate filmele americane, iubiții se întâlnesc la aeroport și unul din ei mereu își pierde zborul în ultima clipă. Își deschise ochii și văzu cum gloata de oameni care era anterior în rând, acum erau toți în jurul său. Le simțea mirosurile. La vedea mișcările. Le citea gesturile. Spre marea lui fericire, nici un pasager nu stătea în stânga sa. Un singur loc gol, iar pe partea cealaltă culoarul. O barieră de protecție. Un scut. Bula sa de siguranță. Spera, din tot sufletul ca acest loc să rămână liber până la finalul îmbarcării. Stewardesa anunțase ceva și Felix văzu cum intră ultimul pasager. Stewardesa făcu încă un anunț, după care trase maneta pentru a închide trapa. Toți pasagerii își găsise locurile. Cel de lângă Felix era în continuare liber. Felix simți asta ca pe o mică victorie.

Una din stewardese veni în drept cu rândul 10, exact în fața sa, și începu ritualul de instruire. Arătă cu mâinile amplasarea ieșirilor de urgență. Demonstră cuplarea centurii de siguranță, pe care Felix acum și-o cuplă. Demonstră apoi aplicarea măștii pe față și felul în care se pot folosi vestele galbene. Felix o privea cu atenție. Tânăra stewardesă era în mod clar o femeie din altă lume decât a sa. Era machiată frumos și avea părul aranjat. Uniforma totuși, o făcea să pară senzuală. Fiecare gest avea un aer teatral de eleganța femeilor ca Grace Kelly. La finalul ritualului de instruire, stewardesa îl ținti cu privirea. Îl privi direct. Apoi îi zâmbi, doar lui. Apoi făcu câțiva pași și se apropie ca să aibă fața cât mai aproape de fața lui Felix. Îi făcu un semn ca să își scoată căștile.

„Aparatele electronice trebuie să fie deconectate pe durata decolării…”

Felix, privi căștile și apoi de la telefon apăsă butonul de pauză. Și-l puse pe mod avion.

„Ok așa?”

Zâmbi.

„Perfect.”

Zâmbi.

„Locul de lângă dumneavoastră e liber?”

„Sigur.”

Și apoi fără să se gândească prea mult, dintr-un prim impuls jenant, Felix își decuplă centura și se ridică în picioare pe culoar făcându-i semn stewardesei ca să ia loc. Era prima dată când găsi în el curajul de a face un gest de un asemenea tact.

Ea zâmbi și îl atinse cald pe umăr. Dădu din cap. Apoi își întoarse privirea la cineva de pe culoar din spatele lui Felix și îi făcu semn să vină ca să ia loc lângă el. Felix văzu cum din rândul 25, doamna care anterior urlă la ghișeu, se ridică și vine spre el. Felix se înălbi la față.

„Doamna a rugat să o schimbăm puțin mai în față, în caz că sunt locuri. A zis că nu se simte bine în spatele navei.”

Felix privea cum se apropie de el acea doamnă de 60 de ani care anterior îi îngheță sângele în vene. Cea a cărei voce străpunse muzica din căști. Acum însă, cu căștile deconectate, știa că îi vine sfârșitul. Simțea adrenalina crescându-i în sânge, pierzând lupta cu substanța calmantă care abia, abia începu să își facă efectul. Simțea aceeași adrenalină pe care o simțeau strămoșii noștri atunci când vedeau un tigru în pădure, în anticipare a atacului iminent.

Doamna avea capul acoperit cu o eșarfă neagră, însă de sub aceasta vedea clar părul alb-blond vopsit frumos, și cu bucle, ca la Marilyn Monroe. Expresia feței însă era una de absolut dispreț atât față de stewardesa care abia acum găsi timp să îi răspundă la doleanță cât și față de noul ei vecin pe care îl privea cu scepticism. Când ajunse în drept cu rândul 11, doamna îl privi atent pe Felix și apoi găsi în ea tupeul de a mai da o întrebare stewardesei:

„Da, acesta e unicul loc mai în față? Sigur altul nu mai este?”

Stewardesa făcu o expresie care dădea de înțeles că a făcut maxim posibil.

Doamna pufni nemulțumită și se așeză în locul lui Felix, la culoar. Felix stătea acum înmărmurit deasupra ei. Privi cu ochi șocați în direcția stewardesei care și ea privi cu indulgență și îl rugă să ia loc pe scaunul din mijloc. Felix scoase biletul și îi arătă litera „D” însă ea făcu un semn de rugăminte și Felix nu o putu refuza. Se strecură cu greu prin fața doamnei în negru, și se așeză pe locul din mijloc. Avionul se mișcă din loc. Primul gând al lui Felix:

„Acum sigur nu mai pot ieși din navă… să înceapă coșmarul.”

Undeva în mintea sa exista totuși o rază de speranță. Exista loc de optimism. Acel somnifer puternic, ar fi trebuit să își înceapă efectul în cam un sfert de oră. Odată adormit, Felix putea îndura o mare parte din călătorie, inconștient. Cazul ideal. Adormi la decolare. Te trezești la aterizare. Își puse căștile pe cap, dar își aduse aminte că nu are dreptul să le folosească încă. Le dădu jos, și le fixă în jurul gâtului ca pe o pernă. Își netezi barba. Privi prin părți.

„A murit sora.”

Felix nu înțelese ce se auzi. Se întoarse și văzu cum doamna de lângă el începu a vorbi singură cu ea. Faptul că se întoarse imediat îl dădu de gol. Era clar că vorbea limba. O înțelese. Altfel ar fi rămas pe poziția sa inițială. Nu știa ce să spună. Ce poți spune unui străin în așa caz.

„Trebuie să ajung la Chișinău până mâine. Sunt unica ei rudă. Merg să îi fac înmormântarea. Imbecilii aceștia americani mai nu m-au lăsat să zbor. Tâmpiți. Idioți. Prostălani … că era să îi dau pe toți cu capurile de pereți…”

Felix se sperie de pornirile violente ale doamnei și se dădu puțin în spate.

Ea își reglă vocea, reveni la ton calm și rezumă povestea.

„E sora mea mai mică. Unica soră. Am crescut împreună. Mulți ani nu am vorbit una cu alta. Ne-am certat de la careva … Nici nu mai țin minte de la ce. După moartea mamei mi-am făcut geanta și am plecat. Nici nu mi-am luat rămas bun nici nimic. Am venit aici, la Chicago. Un prieten mi-a promis că îmi va găsi un loc de muncă.”

Felix nu știa cum să reacționeze. Doamna nu îl mai privea. Ochii îi erau goi și suri ca a unui om orb. Doamna făcu o pauză lungă. Felix se întoarse înapoi în poziția sa. Nu era sigur dacă povestea va mai continua sau nu. Nici măcar nu era sigur de faptul că lui îi era adresată această poveste. Poate era doar un gând în glas tare pe care nici ea până la capăt nu îl realiză. Felix simți nava accelerând înainte de decolare. Liniște. Luminile se stinse. Felix închise ochii. Își aduse aminte de prima zi când ajunse și el în Chicago. Cât era de pierdut. Cât era de singur. Cât era de furios și cât era de sigur că niciodată nu va mai reveni acasă. Își promise că va arde pașaportul cu prima ocazie. Nu mai avea nevoie de trecut. Era greu și îl încetinea. Îl încovoia. Îi dădea dureri de cap și coșmaruri. Era inversul la a te simți liber. Era inversul la a te simți împăcat cu tine însuți.

„Când am aflat știrea, am simțit multă vină.”

Felix cu ochii închiși, asculta în continuare. Nava era la unchi de 45 de grade.

„Nu știam dacă voi putea să mă iert pentru faptul că nu am schimbat un cuvânt în toți acești ani. Eu… sora mai mare. Nu am găsit în mine curajul de a cere iertare… de a trece peste supărare.”

Felix simți cum nava ajunse în poziție orizontală la altitudinea potrivită de zbor.

„Mereu speram că eu voi fi cea care moare prima. Iar ceea ce simt eu acum, va simți ea. Îmi doream să sufere. Să regrete că nu mi-a scris… că nu mi-a sunat. Îmi doream, pe ascuns, o asemenea răzbunare. Eu să plec, iar ea să rămână. Eu să dispar, iar ea să fie nevoită să pună toate la locurile lor.”

Felix își verifică telefonul și răsfoia prin lista de Spotify, gata să cupleze înapoi căștile. Ezitase.

„Cât era în viață nu am găsit timp să plec în Moldova ca să o văd. Acum… când e deja prea târziu, merg să îi fac înmormântarea. Și care e totuși sensul acestui ritual? Ne luăm rămas bun? Îl facem ca mai apoi să nu mai avem regrete? Nu știu care e răspunsul. Nici nu eram sigură că trebuie să ajung acolo. Nici nu eram sigură de ce. Dar când ofițerul mi-a spus că nu pot urca în avion… în acea secundă am simțit de parcă acel om nu mi-a permis să-mi văd sora mai mică pentru ultima oară. Eram gata să îl atac. Să mă lupt. Să îl sugrum. De parcă asta ar fi hotărât ceva. Am înțeles pentru prima dată că există ceva, undeva, care mă leagă încă de sora mea. O legătură puternică care nu mai credeam că există.”

Felix își îndreptă privirea spre pământ. Își ținea capul proptit în pumn, întors spre ea. O asculta acum cu atenție. Starea de calm, îl înveli, și simți căldură. Se simțea în siguranță. Propriile gânduri ostile, parcă fusese izgonite ca niște demoni, de lumina zilei. Felix simțea acea stare de bine, extrem de volatilă și rară, pe care o poți simți atunci când în minte gândurile devin limpezi. În loc de dezastru paranoic de noduri care îl simțea de obicei, acum avea un singur fir de gândire, care curgea lin, ca un râu. O singură linie, ca o rază de lumină, ghidată în întuneric de vocea care povestea.

„Când eram mici, ne jucam împreună. Ea era prietena mea cea mai bună. Îi povesteam tot ce mi se întâmplă. Ea îmi povestea la fel. Ne ascultam una pe alta, sub plapumă noaptea, înainte să adormim până târziu, în șoaptă.

A trecut timpul și ea a crescut. S-a căsătorit. Apoi a divorțat. Soțul ei era un imbecil alcoolic. O bătea. Niciodată nu mi-a plăcut de el. I-am zis de nenumărate ori să îl lase. Am ajuns să o detest… simțeam ură… pentru tot răul care și-l provoacă. O detestam și am ajuns să o evit, de parcă prin compătimire aveam să devin și eu slabă. Aveam să uit ce înseamnă să te ții pe poziție. Aveam să ajung să sufăr și eu ca dânsa. Încercam să îi arăt că e posibil altfel. Am plecat peste hotare. I-am arătat… prin propriul exemplu… că există cale de salvare. Că nu mai trebuie să stea legată…prinsă acolo în Moldova ei. Că poate evada… și zbura liberă. Afară din colivie.

Eram sigură că va pleca și ea. O verificam. În fiecare an. Întrebam prietenii ei dacă încă nu a plecat din Moldova. Un an, doi, cinci. Nu mai pleca. Și asta și i-a fost sfârșitul. A prins-o acolo. S-a înecat în propria mizerie. În propriul amar.

Îmi doream să vină. Să mă roage s-o iau la mine. Să vină temporar. Apoi pe mai mult timp. Să se mute. Crezi că nu îi găseam și ei un loc? Crezi că nu îi găseam ceva de lucru?”

Felix simțea cum cade în transa somniferului care se declanșă. Îi era greu să țină ochii deschiși. Se lăsă pe scaun și își lăsă capul pe spate. Încercă să dea de înțeles că va închide ochii dar o va mai asculta. Odată închiși însă, fiecare cuvânt suna ca în ecouri se pierdeau în neantul inconștientului. Era aproape să adoarmă, chiar dacă simțea că ar mai fi stat să asculte. Ar mai fi vrut să rămână…

„Dacă aș vedea-o acum… i-aș spune un singur lucru… i-aș spune că o iubesc și am iubit-o mereu. În fiecare noapte, înainte să adorm, când închideam ochii nu o vedem ca pe femeia aceea suferindă de după divorț. Acea umbră de om care a devenit sora mea în timp… stoarsă de suferință.

Noaptea, înainte să adorm, când închideam ochii … mereu o vedeam mică, așa cum era ea. O vedeam ca pe prietena mea cea mai bună. Cea căreia îi pot spune orice. Copilul, așa cum îl țin minte.

Ori adulții nu sunt decât copiii deveniți mari. Învelișul e doar un miraj. O iluzie. Când îl privești pe om în ochi, cu adevărat, nu ai cum să nu vezi copilul încă viu… acolo… dincolo de aparențe…”

Felix lăsă acest ultim gând să existe în mintea sa. Incapabil să se miște, era acum prins în mrejele propriului somnifer. Îi părea rău că nu a reușit să îi zică cel puțin că îi pare rău… sau formalul „Condoleanțe”. Ar fi dorit să îi spună că îi înțelege suferința și că a pierdut și el mulți oameni dragi pe parcursul vieții sale. Ar fi dorit să îi spună că e imposibil să trăiești departe și în același timp să fii legat de trecut, chiar dacă asta pare să fie ceea ce vrei cu adevărat. Ea, simțea că a pierdut ceva odată cu moartea surorii… parte din identitatea sa. Ceva irecuperabil, care a dispărut pentru totdeauna. O durere care va cânta în ecou în interiorul ei și se va încheia decât odată cu moarte ei.

Ori când pierzi un om drag, pe care îl iubești cu adevărat, acea durere se termină doar odată cu tine. Iar acest gând îți poate aduce liniște. Pe de o parte pentru că viața trebuie să se întâmple în ciuda acestui fenomen. Durerea este decât un segment… un mic segment… care este paralel vieții. Pe de altă parte, durerea este finită. Iar într-o zi pacea va pune capăt acesteia și fiecare din noi va ajunge la acel orizont… inevitabil, de liniște.

Felix simțea cum fiecare nou gând devine tot mai abstract trecând dincolo de lumea realității într-un surrealism caracteristic ultimelor clipe înainte de vise. Felix își imagină cum avionul trece printr-un val de turbulențe. Își imagină cum întreaga navă se depresurizează iar toți pasagerii adorm. Își imagină că avionul revine în poziția de 45 de grade, data aceasta cu partea din față îndreptată în jos. Viteza crescândă, fixându-i în scaunele lor. Motoarele arzând și întreagă nava devenită ca o cometă în flăcări, lăsând în urma ei decât o coadă de fum negru. Miros de plastic și metal topit. Apoi miros de carne arsă și păr. Și într-un final — impactul.

Acolo jos, în brazda vărgată, înzăpezită,

un crater enorm, ca un cuib încălzit,

în care stă nava, răsucită în sfori

ca o cosiță. Zero supraviețuitori.

În unison, o familie de corbi rătăcită,

Își ia zborul împreună, spre răsărit.