The Plus Ari

Revenisem din misiune în vara anului 2054.

Odată ce a fost recuperată capsula, am fost scos din hibernare și trimis la reabilitare la o stație balneară pe coasta insulei Hawai. Toți foștii coloniștii primeau un pachet social generos și o pensie generoasă, chiar și după doar 5 ani petrecuți în spațiu.

Medicii mi-au zis că oasele îmi devenise poroase și am un risc sporit de fracturi, mai ales în zona gleznelor. M-au sfătuit să port bandaje rigide sau pantaloni cu fibră de suport. Nu am fost lăsat să merg pe propriile picioare decât după mai mult de 3 săptămâni.

La începutul săptămânii 5 am revenit la regimul alimentar obișnuit. Mă bucuram de fiecare produs crescut pe Terra. Stația avea un restaurant de tip bufet cu fructe proaspete, legume, pește, carne și fructe de mare. Toate erau crescute sintetic, undeva în laborator sau în sere de nouă generație. Îți dădeai seama după formele perfect identice a tuturor fileurilor de pește alb sau după formele midiilor care păreau făcute cu copy-paste. Ceilalți rezidenți ai stațiunii stăteau în grupuri la mese, cu alți colegi de misiune, însă după cele 6 luni de hibernare nu mai aveam chef să vorbesc cu nimeni. Devenisem antisocial și ușor agorafob. În zona de carantină în care ne aflam, nu aveam voie să interacționăm cu oamenii de pe Terra. Ne-am fi lăsat expuși la viruși sau boli. Încă nu se știe cât de slăbit este sistemul imunitar al omului după o lipsă atât de îndelungată.

Tot acest „bubble” devenea obositor și nu era cu mult mai diferit decât sistemul de tip închis în care eram pe colonia Marțiană. Așteptam să trec controlul medical final și să primesc certificatul verde. Am aflat că vom fi duși cu toții la Austin, Texas, pentru ultima ceremonie de ‚Welcome Back’ și apoi vom fi liberi să plecăm spre casă. Deja îmi rezervasem zborul Austin-Chișinău. Ne-au recomandat să nu o facem, dar eram prea nerăbdător să ajung acasă.

Conferințele de presă erau monotone. Îmi era greu să fiu alert. Erau mulți fotografi și multe lumini de flash. Prea multe întrebări stupide de genul „cum te simți acum?” și „cum este să faci parte din prima generație de coloniști care se întorc pe pământ?”. Răspunsurile erau șablon, pentru că semnasem NDI-uri cu guvernul american care nu ne permiteau să divulgăm informație cu caracter secret din cadrul misiunii. Cam tot ce ni se întâmplase era confidențial, respectiv ne-au fost expediate câteva liste de FAQ cu răspunsuri și tot. Unica ce se cerea de la noi era să zâmbim și să citim acele propoziții.

Cincizeci, în total. Colonialiștii care au revenit pe pământ. Conform contractului, eram obligați să stăm două luni în carantină/reabilitare și apoi să facem teste suplimentare o dată la două luni la cel mai apropiat laborator certificat, după care să facem upload la rezultate pe cloud-ul securizat. Odată ce ne conformam acestor condiții, obțineam remunerarea garantată lunară până la sfârșit de viață. De asemenea, aveam acces la un fond de creditare exclusiv pentru membrii misiunii și asigurare medicală full, la orice centru de sănătate din lume. Devenisem un fel de citizen plus, și nimeni nu ascundea faptul că devenisem o nouă pseudo-elită. Asta însă era un paradox, pentru că ultimii cinci ani am fost în situația în care trebuia să ne alimentăm doar mâncare rehidratată sau în formă de pastă și să bem doar apă reciclată de mii de ori. Fiecare picătură de transpirație care mi-o simțeam pe frunte putea fi ori urina unui coleg de cameră sau apa care o voi bea mâine dimineață.

Pierdusem contactul cu orice fel de calendar și felul în care percepeam acum zilele era ciudat. Aveam un fel de jet-lag care eram sigur că va mai dura câteva luni bune. Și apoi variația de temperatură, vântul, lumina orbitoare a soarelui, nefiltrată de raze UV, diferențele de umiditate în aer și diferențele de presiune. Mă simțeam captiv al propriilor simțuri care păreau să îmi dea în continuu input eronat.

În Austin am stat la hotel. Când am ajuns în camera mea, îmi părea enorm de mare. Primul lucru care l-am făcut a fost un duș lung. Lăsasem apa să curgă fără sfârșit. Oglinda devenise aburită și umedă. Treceam cu mâna pe ea și îmi priveam reflecția. Arătam slăbit, tras la față și îmi era greu să mă recunosc oricât de mult nu aș fi încruntat privirea. Eram tot eu, dar altfel. Parcă o altă specie care încă nu știa cum să aparțină omenirii. După duș, ajunsesem la mini-fridge unde erau sticluțe mici de alcool și cola rece. Mi-am turnat o doză întreagă de cola în unul din paharele din baie și mai nu făcusem șoc anafilactic de la nivelul de cofeină și zahăr din aceasta. În același timp, simțeam acea senzație plăcută de durere de-a lungul esofagului. Durere la care am visat în toți acești ultimi ani. Una din acele mici plăceri ale consumerismului capitalist. Un sistem absolut ne-sustenabil și defect, care a dus întreaga omenire în prag de colaps ecologic… și totuși, acest gust de cola rece… Omul este ghidat de hedonism, încă de pe timpul imperiului roman. Plăcerile gastronomice și sexuale, au fost inventate acolo. Firea omenească îl îndeamnă să facă lucruri din plăcere, să exploreze, să caute ca apoi să găsească, să descopere senzații noi și într-un final să revină acasă, unde să redescopere senzațiile vechi, cu noi ochi. Cofeină. Zahăr. Existențialism.

Pe patul de la hotel găsisem un plic cu foi A4. Pentru o secundă mă gândeam că este extrem de primitiv. Oare nu era mai simplu să primim aceste informații direct pe interface? O metodă primitivă de criptare. În același timp, conținutul acelor foi era fără valoare pentru orice fel de hackeri. Era doar agenda zilei și câteva sfaturi cu privire la depășirea efectelor de jet-lag. Țin minte că în prima noapte nu mă puteam împăca cu felul în care patul rezista greutății corpului meu. În unele momente îl simțeam prea moale, gata să mă înghită în el ca într-o bucată enormă de cașcaval topit. În alte momente, simțeam cum spatele îmi stătea încordat și întărit de parcă aș fi dormit pe o stană de piatră. Mă simțeam acoperit de o plapumă prin care trecea curent electric, cauzându-mi spasme la spate. Ieșisem noaptea să mă urinez și îmi era straniu să privesc cum acel lichid pleacă și nu va mai veni înapoi la mine vreodată în formă de apă filtrată. Acest sentiment nostalgic de despărțire mă făcu cumva trist și vinovat. Ce risipă. Țineam ochii închiși pentru a nu mă trezi pe deplin. Simțeam că dacă pierd firul acestui somn, voi rămâne treaz pentru următoarele două zile.

Timpul trecea foarte lent. Cât eram în colonie, aveam mereu ceva în agendă. Mereu ceva pe ordinea de zi. Fiecare din noi avea task-uri și responsabilități atât fizice cât și intelectuale, oră de oră. Te odihneai după efortul fizic, făcând un efort intelectual. Uneori ne solicitau 16 sau chiar 18 ore de muncă asiduă. Eram motivat. Știam că facem acel efort era cu scopul de a pregăti baza pentru următorii coloniști și viitoarele generații de vizitatori. Contribuiam la bunăstarea și progresul rasei umane.

Acum însă, în lipsa unui obiectiv măreț, trivialele întâlniri cu presa sau ședințele foto păreau incredibil de grele. Se lungeau la nesfârșit, într-un non-sens birocratic și stupid. Aerul condiționat excesiv de rece, mese de tip fourchette cu aperitive de care nimeni nu se atingea, lumea adunată la recepție cu pahare de șampanie caldă. Îmi era greu să mă concentrez pe tot ce se întâmpla și ajunsesem să funcționez în regim autopilot. Înțelegeam ce văd, percepeam evenimentele, dar mă simțeam a fi în afara corpului meu. Mă lăsam dus punct după punct prin agenda zilei însă la final de zi aveam goluri în memorie. Nu mi se mai înregistra. Simțeam o nevoie nebună de a dormi la amiază și atunci când o făceam, visam doar despre viața din colonie. Visam sera de plante și câmpurile cu instalații din panouri solare care se întindeau până la orizont. Visam cruiser-ul marțian cu care mă deplasam pe suprafață și cu care duceam echipajul spre diferite locuri de unde trebuiau luate mostre de sol. Visam punctul medical unde uneori eram nevoit să petrec nopțile în carantină pentru că prindeam careva mic virus. Mă visam stând așezat, în costum cu cască, așteptând răsăritul soarelui micuț pe planeta roșie. Apoi mă trezeam și trebuia să plec înapoi la workshop-uri cu pauze de cafea. Mese rotunde și evenimente de networking cu diferiți antreprenori care au plătit bilete platinum pentru a avea deosebita ocazie să stea de vorbă cu primii foști-colonialiști. Și aici eu, un individ antisocial care îi făceam să regrete propriile lor investiții. Făceam comentarii succinte și replici ironice la fiecare întrebare. Încercam să mă fac nevăzut de toți și să îmi creez spațiu pentru a nu fi deranjat de nimeni. Seara ieșeam la plimbare. Încercam să găsesc pe hartă un parc oarecare sau un spațiu verde cu cât mai puțin trafic de mașini. Mă duceam să analizez fiecare scoarță de copac și fiecare frunză. Mă mira cu cât de puțin efort, aceste plante își fac loc pentru a trăi pe pământ. Câtă reziliență au plantele care trăiesc în oraș, fără prea multă îngrijire. În contrast, cât de atent trebuia monitorizată fiecare micro-plantă care creștea în sera de pe Marte. Cu termometre și reglatoare de umiditate și filtre de raze UV și lămpi cu lumină magenta. Aici, pe pământ, fără careva echipament plantele creșteau așa, pur și simplu, acumulând umiditate din aer și din sol.

După vizita la Austin, veni în sfârșit momentul să îmi iau rămas bun comunității și colegilor de echipaj. Ne-am strâns gențile și am fost duși la aeroport. Unii colegi aveau zborul de dimineață ca mine, alții au mai rămas în lobby la hotel pentru a lua un taxi mai târziu. Am promis să rămânem conectați prin rețea și să vorbim prin video din când în când. Nu eram foarte optimist cu privire la aceste promisiuni. Pe durata zborului am ales să fiu sedat, ceea ce înseamnă că din momentul îmbarcării și până la aterizarea la destinația finală nu am simțit trecerea timpului. În realitate, trecuse vreo 5 ore de zbor. Nu aș fi rezistat să fiu alert pe toată durata zborului. Eram nerăbdător. Mă simțeam ca un copil în dimineața zilei de naștere. Când m-am trezit din somn, prima ce am auzit a fost zumzetul vocilor care vorbeau în română. Era atât de neordinar pentru mine, încât la început păreau a fi vocile din mintea mea. Aceleași cuvinte și teme de discuție care îmi erau extrem de familiare. Un cuplu vorbea despre faptul că îi va întâlni bunica la aeroport și apoi vor merge direct la sat unde îi așteaptă rudele. Eram atât de încântat încât m-aș fi cerut invitat la ei. O mamă vorbea cu copilul ei în limba germană cu accent puternic și încerca să îi pună rucsacul în spate. Una din stewardese veni la mine și mă rugă dacă este posibil să facă o poză cu mine. Se vede că mă recunoscu de la știri. Am zâmbit și am zis că probabil m-a încurcat cu altcineva. Ea s-a simțit penibil și a cerut iertare. Am dat din cap cu îngăduire.

Am trecut controlul vamal și am ajuns în salonul principal. Muzica la nai a lui Constantin Moscovici încă suna frumos pe culoarele aeroportului neo-modernist. Văzusem doi adolescenți care stăteau în rând la ghișeul unde se vinde cafea. Au întrebat dacă e posibil să cumpere un ceai și un pahar cu apă fierbinte, după care au împărțit un pachețel de ceai la două căni. La aceeași cafenea m-am uitat cu atenție la tot ce aveau expus în vitrină. Plăcințelele cu brânză arătau ca mâncarea deshidratată din colonie și maioneza de pe vârful șubei arăta ca pasta de dinți. Am văzut mai jos în vitrină coșulețe cu salată de crabi și olivier. Am rugat doamna să îmi dea o sticluță cu suc de roșii, și ea mi-a făcut semn să aștept pentru că vorbea în acel moment la telefon. I-am zâmbit și am făcut un pas în urmă ca să îi creez acel spațiu de confidențialitate. Într-un final am primit sticluța de suc și am încercat să achit la terminal, însă ea mi-a zis că azi terminalul bancar nu lucrează. I-am explicat că nu am mai văzut lei moldovenești de cinci ani și am rugat-o să îi achit în dolari. Într-un final, a acceptat. Am băut sucul și am apoi am mers la baie ca să îmi spăl sticluța. Am căutat un loc unde să o dau la reciclare dar nu l-am mai găsit. Cu inimă grea, am aruncat sticluța curată la o urnă de gunoi mixt.

Ieșind din aeroport am fost invitat de un domn să merg cu el acasă. Era desigur, un taxist. Mi-a părut un om bun la suflet așa că am acceptat să mă ducă el. M-a ajutat să îmi pun valiza în portbagaj. Zărisem acolo o butelie de gaz însă el m-a asigurat că nu are de ce să îmi fie frică. Am urcat în mașină. M-a servit cu o bomboană Bucuria și m-a întrebat de unde vin. I-am zis că mă întorc de la muncă. Mi-a zis că nu sunt primul lui client de azi și că toată lumea azi lucrează peste hotare. Au zis că toți vin în Moldova doar de sărbători și ca să își repare dinții. „De lucru în Moldova, nu mai este așa mult,” mi-a zis el cu tristețe. L-am întrebat de ce nu a plecat și el peste hotare. A zis că vine în Moldova rar, dar atunci când vine se pune să lucreze pe rută. În mod normal locuiește la Madrid unde lucrează ca instalator de bazine pentru copii. Mi-a dat și o carte de vizită. Mi-a zis că dacă ajung vreodată să vizitez Spania, să ieșim la o bere. I-am mulțumit pentru invitație. Mică lumea. Porțile orașului mă așteptau deschise. La Botanica totul era în proces de continuă schimbare. Trotuarele se reparau. Pistele de bicicliști se aplicau alături de trotuare. Taxistul mergea atent pentru a ocoli găurile de pe carosabil și mai nu atinse un troleibuz. Oamenii nu treceau strada la trecerile de pietoni și asta făcea mersul la volan încă mai complicat. Era ca o adevărată cursă cu obstacole. Taxistul m-a întrebat dacă singur, am mașină. I-am spus că am condus ultimii ani mai mult pe off-road. El a zis că sunt norocos. Un coleg de-al său recent lovise un copil pe stradă și acum era purtat prin judecăți de tot felul de procurori. Mi-a zis că natalitatea a scăzut într-atât de mult în Moldova încât lovirea copiilor cu mașina atrage după sine pedeapsa capitală. Prietenul său a zis că face tot posibilul acum să evite această sentință. Paradoxul este că alt prieten de-al său deja a primit sentința și săptămâna trecut a fost executat. Avea 25 de ani și devenise taxist de doar două luni. L-am întrebat cine e primar de Chișinău și mi-a zis că nu știe. A zis că are reședința în raionul Nisporeni și nu votează la capitală.

L-am întrebat pe taxist dacă pot să schimb destinația finală. El mi-a zis că e posibil doar dacă o fac din aplicație. Algoritmele stabilesc și ruta și taxa finală. Domnul nu face decât să conducă automobilul. Am introdus o adresă nouă. Taxistul viră la dreapta și acum mergeam pe strada Ismail. Zărisem îndepărtare femei care vând mărțișoare pe stradă și mi-am dat seama că e deja luna Martie. Primăvara începe. Eram curios să văd un schimb valutar, dar nu mi-a reușit. Aș fi vrut să calculez cât să plătesc pentru cursă. Pregătisem două bancnote de câte zece dolari și speram în sinea-mi că va fi suficient. Acesta opri mașina. Eu am deschis ușa și am ieșit. Mi-am întins spatele și mâinile. Șoferul stinse motorul. A zis că va face și el o pauză de cafea. I-am întins banii și a zis mulțumesc. Nici mai mult, nici mai puțin. A pus bancnotele în buzunarul din spate a blugilor. M-a ajutat cu bagajul și a zis rămas bun. Eu am luat valiza și am dus-o până la ușa restaurantului Andy’s Pizza. M-am așezat la masă și am rugat o domnișoara să îmi aducă un pahar de compot de vișine. Mă uitam prin menu, dar mi-am dat seama că nu am nevoie de acesta. Am comandat o pizza Capriciosa. Doamna și-a notat, repetând în glas: „… o capricioasă…”. Nu m-a întrebat de aluat puhav sau subțire ceea ce mi-a dat de înțeles că s-au cam schimbat lucrurile aici la Chișinău… nu neapărat spre bine…