Treasure Island

„Îmi cer scuze! Bună ziua. Am auzit că vorbiți româna. Sunteți cumva de la Chișinău?”

„Bună ziua. Da,” răspunse un bărbat tânăr cu ochelari de soare pe ochi și un zâmbet mare cu dinți înălbiți până la orbire.

„Ana. Îmi pare bine. Ați putea vă rog să mă ajutați? Mi-am lăsat telefonul în cameră și trebuie să scriu un mesaj de urgență.”

Andrei se gândi, oare ce fel de urgență are domnișoara. Aici, pe plaja din Jimbaran. Oare are lumea și aici probleme? Andrei stătea pe un chaise-longue alb, și își lăsă jos cartea pe care o citea. Ana probabil îl auzise mai devreme când vorbea la telefon. Cu un pic de ezitare își deblocă telefonul și i-l întinse. Ana a format un număr și a făcut câțiva pași în direcția opusă lui, pentru a vorbi într-un loc mai retras. Andrei era curios și ar fi vrut să asculte, însă nu era suficient de curios pentru a ieși din starea sa de relaxare. Lumina soarelui era blândă și aurie. Vântul sufla liniștit atât cât să calmeze senzația de fierbinte de pe pielea-i bronzată. Răsuna sunetul valurilor și vocile copiilor care se jucau în apele de mică adâncime. Bali era un paradis, sau cel puțin așa părea în acea jumătate de an când nu era sezonul ploios.

„Mulțumesc mult. Ați salvat un om,” declară Ana în timp ce îi înmână înapoi iPhone-ul negru cu 3 ochi.

„Ce ai în vedere?”

„Pacienta mea. Avea o criză și m-a rugat să o telefonez imediat după ora mesei. Venisem aici la plajă și planificasem să o sun, dar mi-am lăsat telefonul la mine în Airbnb din greșeală.”

„Sunteți doctor? Sau … stai să ghicesc. Psiholog?”

„Nu am pregătire medicală. De fapt, sunt veterinar de profesie. În ultimii ani am luat cursuri online de terapie psihosomatică și asta a devenit un hobby, iar mai apoi o activitate zilnică. Mi-am construit un portfolio de clienți și acum aceasta este ceea ce fac full-time.”

„A…ok. Nu îți pare … nu, mai bine nu zic. E ok. Nu e nimic.”

„Nu ești prima persoană care are așa o reacție la descrierea meseriei mele. Să știi că într-adevăr funcționează. Pacienții mei nu ar apela la mine în continuare dacă nu era să fie efectiv. Să nu crezi că sunt un oarecare escroc. Am o metodă, doar a mea, care merge și face minuni.”

„Ana, you are knocking on the wrong door! Eu tot vin din vânzări, dragă, să știi! Respect meseria fiecăruia, dar îți pierzi timpul cu mine. Toată averea care mi-am făcut-o în această viață a fost datorită felului în care am vorbit, am mințit și am alcătuit cuvinte dulci. Story-telling is everything, dear! Acum am lăsat toate astea în trecut. Am ales să mă mut aici și să închid acel capitol din viața mea. Respirăm adânc. Trecutul e în trecut și fiecare zi trebuie trăită de parcă ar fi ultima.”

„Îmi pare rău, Andrei, dacă te-am alarmat. Nu a fost nicidecum o invitație. Mi-ai dat o întrebare și ți-am răspuns onest. Uite, știi ce… te servesc cu un poke de la bufetul ăla Hawaiian. În așa fel îți mulțumesc pentru faptul că m-ai ajutat cu telefonul. Dacă vrei, mergem acum. Sunt lihnită. Cele mai bune bowl-uri din Bali. Complet vegane.”

Andrei își scoase ochelarii de soare pentru a o privi încă o dată pe Ana din cap până în picioare. Era îmbrăcată într-un costum de baie din două piese, alb sidefiu și purta bijuterii din aur la brâu, la picioare și la gât. Nu purta inel doar pe degetul pe care de altfel ar fi trebuit să fie verigheta și asta îl intrigă. Își ținea în continuare garda. Bali e plin de tot felul de escroci. Chiar și așa, se gândi că Ana e din Moldova. E doar o tânără fată. Cu corp și ochi frumoși. De ce nu?

Andrei și-a împachetat cartea de Dan Brown, și-a pus prosopul în rucsac și a pășit în șlapii săi, plini de nisip. Verifică telefonul, portmoneul și apoi porni spre bufet, mergând după Ana. Din această perspectivă, ea părea încă mai atrăgătoare, gândi el.

„Pacienta ta… ce fel de criză avea?”

Ana comandase două bowl-uri cu avocado, edamame, alge, spanac și orez.

„Scuze. Nu te-am auzit. Ai putea să repeți întrebarea?”

„Pacienta. Ai zis că am salvat-o. Ce fel de criză avea?”

„Nu cred că este o idee bună. Hai să vorbim despre altceva mai bine.”

„În trecut am făcut multe greșeli. Unele din ele au rănit oameni nevinovați. Adevărul este că am venit aici pe insulă pentru a-mi găsi pacea și liniștea. Azi când mi-ai spus că am salvat un om, chiar și în glumă… nu puteam rămâne indiferent la asta. Te rog să îmi povestești. Cine știe, poate data viitoare voi mai da telefonul oamenilor necunoscuți și asta va mai salva un om?”

„Cel mai probabil îți vei pierde telefonul în așa fel,” glumi Ana, „ pe insulă sunt mulți escroci. Ai avut norocul cu mine. Asta nu înseamnă că trebuie să fii imprudent în viitoarele instanțe… În fine. Îți voi spune pe scurt ce s-a întâmplat, dar te rog să nu îmi dai întrebări ridicole. Îți spun adevărul, așa cum îl știu eu. Când eram la Chișinău, eram la fel de confuză ca tine și nu înțelegeam multe lucruri. Acum fac meditații zilnice și mă simt mai capabilă să analizez toate cele întâmplate.

Pacienta mea, azi, trebuia să ia rezultatele analizelor și a aflat că este în remisie. Cancer. Avea tumoare la plămâni și inimă. Metastază. Pentru prima dată azi, după o luptă de peste trei ani, a aflat că există speranță. Asta mi-a zis ea, azi dimineață. M-a rugat însă, să o sun încă odată la amiază pentru că era extrem de confuză la acel moment.”

„În așa caz, nu e o criză. E motiv de sărbătorit, nu? Ar trebui să fie cea mai fericită persoană din lume azi. S-a născut a doua oară.”

„Nu e chiar așa, Andrei. Pacienta mea știa și era sigură că va muri. Și-a scris testament, și-a lăsat toate bunurile materiale. A renunțat la multe fiind sigură că este ireversibilă condiția sa. Maladia, a fost declarată a fi incurabilă. Azi m-a sunat de la spital spunându-mi că s-a gândit la suicid. Nu și-ar fi putut imagina … nu … nu și-a permis să se gândească vreodată în toți acești ani că va mai reveni la o viața normală. Ce înseamnă o viață normală? Un plan financiar, o ipotecă, un cont bancar cu economii, o relație, o căsătorie, copii. Toate aceste idei, care până azi au fost ținute într-o cutie neagră, au fost lăsate să circule libere prin mintea ei. Speranța a venit împreună cu o stare anxioasă de incertitudine. Stare pe care tu și eu o avem zilnic. Pacienta mea a trăit timp de trei ani cu cancer, însă în toată această perioadă a fost eliberată de incertitudine și într-un fel, poți spune că și-a pierdut imunitatea pentru aceasta. Azi, a venit peste ea ca o furtună. Idea de o posibilă vindecare a copleșit-o și asta a făcut-o să devină suicidală. A făcut-o să simtă că nu mai are control asupra propriului destin. Dacă nu aș fi sunat-o să verific, poate mergea până la capăt …”

„Nu m-aș fi gândit că optimismul poate fi atât de dur. Cred că îi va trece. Până la urmă, e o veste bună. O fericire. Va trăi! Odată ce trece peste aceste stări anxioase, va vedea din nou lumina, nu-i așa?”

„Probabil. E greu de spus la această etapă.”

„Ai menționat deja de câteva ori că ea este pacienta ta. Vrei să spui acum că această maladie s-a tratat datorită intervențiilor tale?” întrebă Andrei cu o notă de ironie și scepticism.

„Nu. Nu pretind a fi vindecător. Am făcut mai multe sesiuni cu ea în ultimii ani. Poate în sumă, au avut și acestea un efect benefic asupra ei. Ea purta cu ea o mare greutate. O greutate karmică. Destinul ei era să se elibereze de această greutate, pentru a putea trăi din nou. Eu am ajutat-o să facă asta. Să lase tot ce o trăgea în jos. Tot pentru ce se simțea vinovată. Toate nedreptățile pe care le-a trăit și să prindă curaj pentru a trăi din nou… fără vină și cu ușurință.”

„Deci într-un fel, ai luat această greutate de pe umerii ei și acum poate trăi … liberă… Este de invidiat. Toți avem greutate pe umeri, poate de asta și avem dureri de spate atât de frecvente”, rosti Andrei în timp ce își ridică mâna ca să o treacă pe zona de la ceafă. Își pocni câteva vertebre cu mișcări ale gâtului, ajutându-se cu degetele sale. „Hernie… am o hernie teribilă care o duc cu mine de mulți ani. Masajul de aici ajută, însă doar dacă îl fac zilnic. Asta este greutatea mea karmică.”

„Probabil e”, zâmbi Ana, „niciodată nu vom ști până la capăt, se pare. În orice caz, mulțumesc încă o dată pentru că mi-ai dat telefonul. Poate câștigi câteva puncte de karmă din asta. You never know.”

„În afară de masaj, mai am un remediu bun pentru durerea de spate. Planul B”, zise Andrei în timp ce scotea un joint din pachetul de țigări. Îl aprinse. „Vrei să mergem la rug? Nu e departe. E pe litoral.”

Fiecare apus de pe mica insulă era legendar. Ca un concert de Coldplay cu artificii sau ca festivalul Indian Holi, juca în culori de diferite tipuri și nuanțe. Andrei mergea desculț alături de Ana călcând pe nisipul moale. Ținea rucsacul ușor lăsat pe un umărul stâng. Fuma și privea în zare. Era gânditor și deveni trist.

„S-a întâmplat ceva? Ești ok?”

„Da. Mă gândeam la pacienta ta. Încă o zi, pe această planetă poate fi un cadou și în același timp, privit din unghiul greșit, poate fi o tortură. Pentru cineva care moare… să zicem, lovit de o mașină… dacă stă în ambulanță, cât de oribilă nu ar fi acea mașină de ambulanță… cât de mare nu ar fi durerea, s-ar ține de viață cu ambele mâini doar ca să mai stea conștientă încă o secundă. Viața vine ușor la unii și pleacă prea ușor de la alții. Pentru unii, viața și fiecare secundă a acesteia sunt prețioase. Pentru alții, care suferă, fiecare secundă e un ecou al acelei durerii. Când îmi apăruse pentru prima dată hernia, mă gândeam că mai bine mor decât să mai îndur o singură secundă din acel chin. Am mers la kinetoterapeuți, cu intenția de a face mai bine. Nu făceau decât să intensifice durerea. Strigam, plângeam… și la final nu se făcea mai bine. Durerea persistă. O simt și acum. Fiecare pas care îl fac… îl simt în umeri, în gât, în vertebre. Fiecare vibrație nu trece fără a fi observată.”

„Îmi pare rău. Dacă aș putea ajuta cu ceva, spune-mi. Am și eu o maseuză bună la hotel. Poate ți-o recomand?”

„Nu. Mă gândeam la altceva…”, spuse Andrei în timp ce luă un ultim fum din joint. Strânse mucul între degete și îl aruncă în nisip. „Ceea ce mi-ai zis, despre pacienta ta. Să nu mă înțelegi greșit, nu zic că ești o vindecătoare sau ceva. Nu cred în așa ceva … chiar nu cred. Dar, pentru o clipă mi-am imaginat … în momentul când mi-ai povestit despre cum pacienta ta a lăsat o greutate și apoi a fost eliberată… mi-am imaginat în acel moment cum ar fi dacă aș lăsa și eu … acea mare greutate care o duc pe umeri. În momentul acela, am simțit o ușurare, un șoc electric, trecând prin tot corpul meu. Într-un fel, nici eu nu mi-am permis să trăiesc până la capăt. Am un secret… care l-am adus aici cu mine, tocmai de la Chișinău. E ceea ce nu-mi dă voie să dorm noaptea… e ceea ce mi-a cauzat multă durere. Nu am zis niciodată la nimeni acest secret pentru că asta ar putea însemna sfârșitul libertății mele. Vezi, e vorba de o crimă care am comis-o cândva… fără intenție… dar chiar și așa, din cauza acțiunilor mele… din cauza lăcomiei mele, au murit douăzeci și trei de persoane. Îi țin minte pe toți. Le văd uneori fețele în vis. A fost un accident stupid… Duc cu mine acest regret. Am venit aici în Bali cu idea de a povesti cel puțin unei persoane această poveste a mea… în speranța că această confesiune mă va elibera…”

Ana nu spunea nimic. Era uimită de această avalanșă de sinceritate. Îl privea atent. Încerca să ghicească ceea ce stă în spatele acelor ochi profund îndurerați.

„Dacă am sta… aici lângă rug… pe una din bănci, unde să fie liniște… cu permisiunea ta, aș vrea să îți povestesc istoria vieții mele. Cumva simt că persoana potrivită pentru a primi această confesiune ești tu… ori îmi dă încredere că în discuțiile cu pacienții tăi ai reușit să le păstrezi confidențialitatea.”

„Ceea ce îmi ceri nu e un lucru simplu. În mod normal nu ofer consultații la străini și pentru așa tipuri de situații niciodată nu fac asta fără careva pregătire. Pe lângă toate, fiecare pacient are un contract cu mine care dă efect juridic la confidențialitate. Nemaivorbind de partea financiară. Andrei, îmi ceri să lucrez cu tine gratuit?”

„Nu. Nicidecum. Nu am nevoie de nimic în schimb. Doar vreau să mă asculți și m-aș simți liniștit făcând asta aici și acum. Nu te cunosc. Tu nu mă cunoști. În ceva timp drumurile noastre se vor despărți și mai mult ca sigur nu ne vom mai vedea niciodată. Mereu am fost fascinat de chance encounters. Ne-am văzut… am petrecut timp împreună și apoi fiecare își vede mai departe de viața sa. Tu cu pacienții tăi… eu cu durerea mea de spate și tot așa.”

Ana deveni curioasă. Acest Andrei reuși să o captiveze și acum simțea că trebuie să meargă până la capăt pentru a ajunge la revelație. Secretul.

„Am două condiții.”

„Care?”

„Prima, dacă îmi vei povesti despre o crimă, nu pot garanta confidențialitatea. E standard. Orice psiholog îți va spune același lucru. Când e vorba de ceva care pune în pericol viața pacientului sau a altor oameni, psihologul este în drept să încalce clauza de confidențialitate la buna sa socoteală. Nu sunt polițist sau procuror sau avocat… și totuși, dacă voi socoti că reprezinți un pericol pentru alții, voi acționa. Voi scrie la poliție sau îi voi suna. Sincer vorbind, s-ar putea să te denunț. Ai fi de acord cu asta?”

„Da. Sunt de acord cu asta. Nu îți promit că voi sta aici până va ajunge poliția să mă preia… însă sunt de acord cu felul tău de a aprecia situația. Voi lăsa la buna ta discreție, dar țin să repet că acele crime au fost comise mai degrabă din neglijență și cu lipsă de intenție. Fără premeditare. Cel puțin aici, va trebui să mă crezi.”

„A doua, este că dacă voi sta aici să îți ascult povestea, nu o voi face ca un doctor tratându-și pacientul. Va fi un prieten povestind altui prieten… și pentru a întruni a doua condiție, va fi nevoie să îmi cumperi cel puțin o bere”, zise Ana zâmbind.

Andrei zâmbi și el. Se ridică în picioare și merse să ia bere de la un bar care se vedea nu departe, tot pe litoral. În general, pe insulă nu erau multe locuri care vindeau alcool. De când insula a devenit un punct de atragere a turiștilor internaționali, localnicii au început să facă comerț clandestin cu băuturile alcoolice. Uneori acestea se vindeau fără a fi expuse la vitrină și doar celor care arătau a turiști. Localnicii se temeau să fie amendați, dar în același timp riscau ca să facă un ban în plus.

Andrei reveni cu șase beri în rucsac și două pahare mari din hârtie reciclabilă. Deschise două sticle cu bricheta, discret. Turnă berea în cele două pahare și puse sticlele goale înapoi în rucsac la siguranță. Se așeză pe nisip și își sprijini spatele de bancă. Rugul era în spatele lor și acum stăteau ambii cu fața spre mare. Era întuneric și se vedeau unele stele. Sunetul valurilor era plăcut gălăgios și atunci când acesta devenea mai domol, se putea auzi pocnitul lemnelor din rug. Andrei deschise pachetul de țigări și scoase o țigară Marlboro. O aprinse și inspiră adânc.

„Lucram la Proimobil. Eram proaspăt absolvent al academiei. Bănci și finanțe. În acea perioadă nimeni nu angaja. Nimeni în afară de agențiile imobiliare. Aveam un profesor care se știa cu cineva de la HR și a pus cuvânt pentru mine. Credeam că e mare lucru atunci și i-am dus a doua zi o sticlă de Kvint de 10 ani. Nu știam că de fapt la Proimobil se lucrează fără salariu. Dacă faci vânzări, ai comisioane. Dacă nu, e de parcă nu ai fi angajat niciunde. Era mai bine decât să fii șomer, dar nu cu mult mai bine.

În prima zi am primit un catalog cu numere de telefon. Sunam toată ziua în speranța de a da peste cineva care vrea să cumpere apartamente. Eram eu și alți cincizeci de începători. Toți sunau în continuu de pe aceleași liste printate. Seniorii mergeau în teren cu clienți, vedeau obiecte noi, făceau vânzări, contracte, mergeau la restaurante cu potențiali parteneri… Noi însă cheltuiam propriile noastre minute de la Orange, încercând să sunăm pe niște lead-uri de doi bani. Majoritatea ne închideau telefonul în nas imediat ce la spuneam că suntem agenți. Unii ne spuneau frumos că nu au nevoie de serviciile noastre. Alții ne insultau. Așa treceau zilele și mi-am dat seama că nu voi ajunge să vând nici un apartament dacă stau în fiecare zi cu acele liste blestemate în mână. Eram într-un punct mort. Un fel de triunghi al bermudelor. Dacă nu făceam un pas mai radical, aș fi stat acolo până azi cheltuind banii pe cămăși albe, minute, cafea și țigări ieftine.

Printr-un unchi de-al meu am ieșit la niște dezvoltatori imobiliari. Niște șmecheri de la compania Basconslux. Ei construiau apartamente pe terenuri preluate ilegal și se ocupau cu tot felul de șmecherii. Am mers să mă întâlnesc cu unul din partenerii lor într-o zi la Velgar. Am fumat o narghilea împreună și țin minte că purta ceas de aur la mână. Avea brichetă Zippo din aur și inel cu piatră neagră. Părea un adevărat afacerist pe lângă mine, care îmi făceam griji să nu mi se descleie pantoful stâng până ajung la troleibuz. În acel moment, simțeam că acesta este biletul meu câștigător. Era șansa mea. Mircea, acel partener, a comandat vodcă la bar. Am băut împreună câte șase shoturi. Eram slab de băutură dar mă forțam să rezist. Cu fiecare shot, mă țineam mai greu pe scaun însă el părea că se relaxează tot mai mult. Am stat până dimineață și am vorbit despre nimicuri. Când am ieșit, Mircea a urcat la volanul mașinii sale, un Porsche negru, și a plecat acasă iar eu am rămas beat și confuz acolo, singur. Nu aveam bani de taxi așa că m-am dus la cea mai apropiată stație de troleu și am așteptat acolo primul troleibuz. A doua zi nu m-am dus la serviciu. Mă simțeam rău și credeam că voi muri. La ora cinci seara m-a sunat Mircea. M-a chemat să vin din nou la Velgar. A zis că are ceva de vorbit cu mine.

Am băut două pastile de aspirină, am luat două efervescente și le-am pus într-un pahar cu apă minerală și lămâie. Tremuram tot, dar am ieșit din casă și m-am dus din nou ca să mă văd cu acel domn. Intrasem în local și ospătarul mă recunoscuse. Mi-a zis că mă așteaptă în sala VIP. Mircea era singur. Fuma un trabuc. După ce m-am salutat cu el, m-am așezat și am rugat ospătarul să îmi aducă o cafea. Mircea comandase o bere.

„Ești băiat bun, Andrei. Îmi aduci aminte de băiatul meu. Dumnezeu să-l ierte. Unchiul tău, Anatol, mi-a zis că ești harnic și străduitor. Ai avut note bune…”

Eram atent pentru că din momentul în care am făcut cunoștință cu el, acum pentru prima oară Mircea luase vorba de lucru și de recomandarea prin care ajunsesem la el.

„Noi lucrăm acum la un proiect nou. Tehnologie de ultimă generație. Fără precedent pe piața din Moldova. Personal am fost în China să văd cum lucrează tehnica asta în condiții de laborator și anul acesta vrem să lansăm un prototip aici la Chișinău. Ceea ce urmează să-ți spun, este informație care i-aș spune-o doar fiului meu dacă ar mai fi fost în viață. Să știi că nu mă arunc cu vorbe, Andrei…”

Când a spus asta, aveam impresia că a pus mâna la brâu unde nu am văzut dar eram aproape sigur că avea un pistol.

„Noi vom sparge piața imobiliară din Moldova. O vom îmblânzi ca pe o fiară sălbatică și o vom domestici după bunul nostru plac. Eu am fost martor…. Cu partenerii am fost în China și am semnat un contract de import exclusiv a celor mai noi echipamente, care nici măcar americanii nu le au încă….”

Apoi mi-a povestit despre această tehnologie. La început credeam că acest Mircea e sărit de pe fix, delirează sau are halucinații dar apoi m-a luat cu el să mi-l arate. Apartamentul de la strada Varnița. Am mers cu el cu mașina. Țin minte și acum pentru că e prima dată în viață când am urcat într-un Porsche. El a zâmbit când am urcat în mașină și mi-a zis că peste mai puțin de șase luni, voi avea și eu un Porsche fix ca al lui. Am râs și i-am zis că nu este posibil, însă prezicerea lui s-a dovedit a fi 100% veridică. În 6 luni într-adevăr mi-am luat prima mea mașină, un Porsche Cayenne…”

…

Ana asculta atent istoria lui Andrei și sorbea din berea rece. În acel moment luă pachetul de țigări din mâna lui Andrei și își aprinse și ea o țigară.

…

“Eram la ușa apartamentului și Mircea mi-a spus că acesta este prototipul care vor să-l lanseze. Era deja testat de ei. Funcționa la suta de procente. Într-un bloc mare, cu 50 de apartamente, doar acesta era de ultimă generație. Restul 49 de apartamente erau absolut ordinare. Mircea mi-a zis că în China, serviciile secrete deja de jumate de secol lucrau în taină asupra unui nou tip de armă de distrugere în masă. Într-o zi partidul comunist chinez a decis să renunțe la acest proiect de cercetare și să se înarmeze cu arme nucleare ordinare. Chiar și așa, un profesor de acolo a făcut o descoperire uimitoare care a schimbat radical piața imobiliară chineză. Ei au creat un dispozitiv de concentrare a dimensiunilor spațiului. La început în condiții de laborator, au creat o încăpere de 4 pe 4 metri în care poți intra cu două chei diferite și accesa două încăperi separate. Asta însemna, dublu spațiu interior în același spațiu exterior de 4 pe 4. Chinezii au extins experimentul și în orașele suprapopulate au început a dezvolta complexe imobiliare cu dimensiuni concentrate, unde pe aceeași ușă puteau intra în apartamentele lor două-trei familii diferite atât timp cât foloseau chei diferite…

Mircea, împreună cu partenerii lor, au cumpărat așa un concentrator de spațiu și l-au instalat în apartamentul de la Varnița. El mi-a deschis ușa cu prima cheie și mi-a arătat apartamentul în variantă albă, apoi a închis-o la loc și cu a doua cheie a deschis aceiași ușă spre un alt apartament care era mobilat pe deplin și în care erau aprinse luminile. Apoi a închis ușa la loc și a deschis-o cu a treia cheie și în acest apartament acum lucrau meșterii și puneau gresia la bucătărie. Am intrat în fiecare din ele și nu-mi venea să cred ochilor. L-am întrebat cum e asta posibil și el mi-a dat un simplu exemplu. Mi-a zis să îmi imaginez că iau o carte de pe raft, și o deschid la o pagină oarecare. Pagina 10. Apoi o pun la loc pe raft și o deschid la pagina 20. De fiecare dată voi vedea ceva diferit, deși când pui cartea pe raft îi vezi doar cotorul. Cartea poate părea doi dimensională, dar de fapt este trei dimensională și exact așa și acel apartament. Pare trei dimensional, dar de fapt este multi-dimensional…

…

„Ei intenționau să vândă același apartament la două familii?” întrebă Ana.

„Acel apartament de pe Varnița, avea 9 compartimente diferite.”

„La nouă familii?!”

„Da. Același apartament, vândut la 9 familii înseamnă că prețul fiecărui apartament de acest tip este de 9 ori mai ieftin. În loc să vinzi 100 de metri pătrați, vinzi 900 și asta era secretul afacerii lor. Însă mai era și costul concentratorului… deci ieșea că un apartament devenea de 4–5 ori mai ieftin, în medie.”

„Ce fel de oameni ar accepta să trăiască în așa apartamente? Este o nebunie? Au geamuri?”

„Nu, sunt fără geamuri, dar în schimb au izolare fonică absolută. Oameni care nu au bani să cumpere un apartament ordinar, căutau orice metodă de a-și cumpăra un apartament ieftin. Salariu mediu în Moldova era în acel timp circa 8000 de lei. Orice om teafăr la cap știe că e imposibil să cumperi un apartament ordinar cu salariu din Moldova. Asta și era afacerea. Urma să devenim toți putred de bogați. Ei. Firma. Eu ca agent și tot așa.

În următoarele șase luni a trebuit să conving tinere familii să investească în aceste noi tipuri de apartamente revoluționare. Cei care erau proaspăt căsătoriți îi găseam prin relațiile care mi le-am construit cu proprietarii sălilor de nunți. Aveam cunoscuți care căutau apartamente ieftine și le-am propus și lor această variantă. Alți agenți, foști colegi de la Proimobil, au cumpărat apartamente pentru chirie. În timp de câteva luni, toate cele 9 compartimente ale apartamentului de la Varnița, s-au completat. Am reușit imposibilul. Vândusem același apartament de 9 ori.

Devenisem atât de bun în a explica concentratorul de dimensiuni încât alcătuiam mereu o nouă analogie. Într-o zi eram în lift cu o familie, mama și fiica, și fetița m-a întrebat cum lucrează apartamentul. I-am explicat că fix așa cum liftul are mai multe butoane, și acel apartament are mai multe butoane. Ieșind din lift, te pomenești a fi la diferite etaje. Fix așa și acel apartament, are într-un fel mai multe etaje comprimate în el.

Într-o zi arătam apartamentului unei tinere domnișoare și ea mi-a zis că e fix ca acea Cameră a Necesității din castulul Hogwarts. Devenisem cel mai bun vânzător, dar în același timp era un produs super ușor de vândut. Practic se vindea singur. Unii oameni erau sceptici, dar apoi când vedeau cum funcționează, spuneau că e fascinant. Era ca un cub al lui Rubic, cu nouă fețe. Ca un vending machine pentru spațiu de locuit.

Apartamentul perfect. Odată vândute, mi-am primit comisionul și mi-am luat mașină. Mircea mi-a mai dat și un avans enorm pentru a-mi lua casă undeva la periferie. Banii i-am pus la bancă. Avea grijă de mine. Devenisem agentul lui favorit. Ei se pregăteau să facă un import mare din China. O partidă enormă de concentratoare care urmau să ajungă în container la portul din Constanța. Era însă o problemă, despre care Mircea nu mi-a zis. Am aflat abia când clienții au început să mă sune — factura la lumină.

„Care era problema?” întrebă Ana în timp ce scoase o nouă sticlă de bere din rucsac.

„Consumul era enorm. În fiecare lună, familiile care stăteau în apartament, primeau facturi de zeci de mii de lei la electricitate și nu înțelegeau din ce cauză. S-au revoltat și m-au sunat. Eu la rândul meu l-am sunat pe Mircea. El mi-a explicat că acel concentrator consumă excesiv de multă energie electrică pentru că are nevoie de un flux constant, neîntrerupt, de electricitate pentru a stabiliza sectorizarea dimensiunilor în apartament. Chinezii le-au zis Moldovenilor că toate blocurile de locuit din China care au așa concentratoare au cel puțin două linii de conectare la electricitate, una principală și una de rezervă, și fiecare bloc are cel puțin două generatoare. Chinezii însă nu au menționat ce se poate întâmplă atunci când dispare electricitatea în acel sistem…”

Andrei deveni tăcut și privea în pământ. Luă un pumn de nisip și îl lăsă să se scurgă din pumnul său încetișor, lăsându-l să fie purtat de vântul lin.

„Fetița cu care am vorbit în lift avea șapte ani. Trăia cu mama sa la apartament. Mama ei lucra la spital. În zilele când era în tură, fiica ei ieșea din apartament și suna la vecini. Intra și se juca cu alți copii care trăiau în alt buzunar al aceluiași apartament. În acea perioadă mă gândeam că fac o mare contribuție. Ori aceste familii niciodată nu și-ar fi permis să locuiască într-un apartament ordinar din Chișinău a cărui cost varia între 30 și 60 de mii de euro. Primisem avans, aveam bani, aveam mașină scumpă. Devenisem de succes în mai puțin de un an, exact așa cum îmi promise Mircea. Trăiam un vis și eram fericit…”

Andrei mai scoase o țigară din pachet. O aprinse.

„Într-o zi a avut loc o întrerupere de curent la acel bloc locativ. O rață blestemată se lovise în liniile de curent sau alt accident la fel de banal. Nu mai țin minte exact. Dispăruse curentul electric în tot cartierul… atunci am aflat că acel concentrator, a cărui funcție este să împăturească spațiul și să îl țină în echilibru, atunci când nu are energie electrică … pliază toate spațiile înapoi în unul singur. They wer folded back into one. Și familiile… Mircea mi-a zis să mă duc să văd dacă totul e în regulă. Aveam chei de rezervă. Când revenise electricitatea am fost să văd cu ochii mei. Tot ce era în toate cele 9 apartamente, devenise o masă unică ultra densă din care curgeau râulețe mici de sânge … striviți toți împreună… unul în altul… ca un bulgăre de zăpadă.

I-am zis lui Mircea la telefon ceea ce văzusem și el mi-a recomandat să mă duc direct la aeroport. Mi-a recomandat să stau la Dubai pentru un timp. Eu însă am decis să vin aici, în Bali. Să dispar pe un timp… până se mai liniștesc apele.”

Ana era șocată de cele auzite și încerca să își păstreze calmul. Se simțea de parcă ea singură a fost strivită ca un țânțar. A sorbit din bere și privea spre orizontul întunecat.

„Nu mă consider un ucigaș”, zise Andrei după o pauză lungă, „ și totuși, datorită acțiunilor mele imprudente, acum nouă familii nu mai trăiesc. Au fost șterși din existență și asta a cauzat suferință tuturor celor care îi cunoșteau. Poliția probabil nu își va da seama până la urmă care a fost cauza… și la un moment dat va fi abandonată investigația. Unicii care știau despre aceste concentratoare de spațiu eram eu, Mircea și partenerii acestuia. Nici unul din noi nu mai este în Moldova. Chinezii nu vor da nici o informație și prin urmare, nu există nici o verigă de care poliția se va putea lega. Nimeni nu va ști adevărata cauză a decesului lor.”

„În afară de mine, ” zise Ana.

„Da, în afară de tine, ” confirmă Andrei.

Ana și Andrei au stat în liniște lângă rugul care deja se liniști și deveni un foc mic și neînsemnat. Se făcu întuneric și rămase doar un fundament de cărbuni mari de culoare roșu aprins, care încă emitea căldură. Andrei își termină berea și scoase un pachet nou de țigări din rucsac. Îl desfăcu și scoase una. Îi oferi și Anei una. Îi aprinse țigara ei, apoi o aprinse pe a sa. Se simțea cu adevărat ușurat. Pentru prima dată în multe săptămâni, simțea că va dormi în această noapte un somn liniștit și neîntrerupt. Acest sentiment de seninătate îl liniști și tot ce era până acum gălăgios în mintea sa, se opri.

„Ai fost sincer cu mine. Apreciez asta. Voi fi și eu sinceră cu tine până la capăt dacă tot suntem aici.”

Era deja trecut de miezul nopții. Pe plajă mai erau oameni. Muzica unei discoteci se auzea de undeva departe. Însă în acea capsulă de timp în care se aflau Ana și Andrei, parcă nu mai era loc de nici un alt oaspete.

„Pacienta mea, cu cancer… cea cu care am vorbit azi la telefon. Nu este în remisie.”

„Ce ai în vedere? Era în remisie, mi-ai zis că a primit rezultatele analizelor.”

„Sunt false. Aveam o înțelegere cu ea. I-am zis că o voi trata și dacă voi reuși în asta, ea îmi va lăsa toată averea ei. Am scrisoare… testament făcut la notar… tot.”

Se lăsă o liniște între cei doi. Ea continuă:

“… îmi plătea enorm de mult pentru fiecare consultație. Am luat o parte din acei bani și am dat o mită cuiva de la Centrul de Diagnostică Oncologică. Va muri în câteva zile. Nimic nu s-a schimbat. Cum era bolnavă, așa și e în continuare.”

Ana trase din țigară și privi în zare.

“…ai zis că vrei să scapi de o greutate care o porți cu tine, dar în realitate nu există nici o metodă de a scăpa de ea. Când vorbim de karmă, ea nu poate fi băgată nicăieri sub covor sau ascunsă … făcută să dispară ca în apartamentul de pe strada Varnița… Unica ce poți face cu greutatea este să o povestești cuiva și astfel să o împarți la doi.

La rândul meu, eu tot aveam o greutate … și acum ți-am dat jumătate din ea ție. Am făcut un ‘equivalent exchange’. ”

Ea îl privi cu atenție.

“… și așa am ajuns aici… în Bali. Voi rămâne aici pe mult timp. Caut apartament… sau vilă… rămâne să decid. Deja sunt în discuții cu mai multe agenții. Imobiliare.”

Andrei pufni în râs. Trecu rapid prin mintea sa, din nou, toate etapele discuției lor de la început. Îi veneau în minte toți acei termeni sofisticați și explicații întortocheate. Greutatea karmică! Unica ‘greutate’ de care scăpă pacienta Anei, era averea ei, care acum ajunsese pe contul bancar al Anei. O extragere. Un heist de zile mari.

„Suntem pirați, eu și cu tine, Ana. Doi pirați … pe o insulă … cu o comoară… ca în cartea lui Robert Louis Stevenson”, rosti Andrei solemn în timp ce făcu cu mâna în aer un semn de ridicare a cupei de șampanie. Ana zâmbi și ea în răspuns. Simțea că începe să îl placă pe acest Andrei.