Călătoria

Sunt o ființă mititică. Îmi place să străbat cerul atât timp cât mă țin aripioarele. Să simt mângâierea poianei de flori asupra căreia trec și care îmi înalță zborul, cu fiecare petală de vânt suflată.

Deasupra florilor, dar sub norii schimbători, zbor într-una. Cu viteză și fără direcție precisă. Văd atâtea trasee în fața ochilor, multe drumuri care par înfundate, de care mi-e tare frică!

N-am fost niciodată mai departe de poiana dragă, în care obișnuiesc să fac reprezentații prin zborul meu. Poiana unde florile și gâzulițele mele dragi, îmi sunt spectatori și susținători.
O să încerc următoarea zi, să privesc în zare și să văd totuși, ce cale voi urma. Noaptea asta nu se mai termină. Mă întorc de pe o aripioară pe alta și-ncerc să trag un pui de somn.

Spre zorii zilei am un gol în stomac, parcă-mi tremură piuitul și gheruțele. Am încercat să sparg în cioculeț câteva semințe dar tot pe acolo, le-am și dat afară. De fapt, e ceva normal pentru zburătoare. Nu și pentru mine. Am luat o gură de apă dintr-o băltoacă stătută, care miroasea tare rău a bălegar și apoi m-am dus să mă pregătesc pentru drum.

Mă ard fruntea, gheruțele, burtica deși e destul de răcoare dimineața asta. Toate căile zărite ieri în amiaz, acum sunt încețoșate. Totuși aș vrea să pornesc de dimineață drumul.
Pe care drum să merg până la urmă? Toate arată la fel, îndepărtate, încețoșate, necunoscute. Om vedea ce o fi și-l aleg pe cel din mijloc.

Merg ce merg pe cărare și văd un gândac de bălegar. E tare preocupat de biloiul din fața lui, însă își face timp să mă întrebe de vorbă. Îi explic ce și cum. Atunci, el exclamă de bucurie „Eu, eu! Te pot ajuta eu!” Atât entuziasm, nu am mai văzut la un necunoscut.

Gândăcelul m-a sfătuit să evit văile abrupte, câmpul deschis, să plec mereu în zori și să nu zăbovesc prea mult cu hrănitul și odihnitul dintre zboruri. M-a mai sfătuit să evit toate fețele prietenoase și jucăușe, care-și schimbă atitudinea cât ai clipi, devenind prădători feroce.

El este un gândac ce are multă experiență prin desiș, deși mulți n-ar da doi bani pentru îndeletnicirea lui cu mutatul bilei de bălegar. Totuși este un ghid bun!
Îi mulțumesc pentru informații și îmi văd de drum. El zâmbește blând și-mi spune că ne vom mai întâlni cândva și că, oricând am nevoie de el să-l strig. Să-l strig printr-un ciripit ferm, puțin melodios, pentru a nu atrage atenția nimănui. El va ști că voi fi eu.

Este amiază deja. Mă adăpostesc în crengulețele unui pom. Era un pom obișnuit, cu coroana bogată, mândru și destul de în vârstă. Lângă el, mai era un pom, mai mititel și sfios dar în copacul înalt, am apucat să aterizez urgent, din pricina oboselii.
După ce mă așez pe crengile mândrului pom, acesta la scurt timp se tot mișca. Nu era vânt afară sau vreo bestie jos să-l atace. Se mișca brusc, se scutură și tot n-avea pace.
​Acesta face tot posibilul să mă dau la o parte. L-am întrebat de ce nu mă lasă să-mi trag suflul la adăpostul crengilor lui. Răspunsul lui a fost sec: „E coroana mea, nu vezi ce bogată e? Vrei să mi se strice?” „E coroana mea! Sunt crengile mele, caută-ți alt pom în care să stai!”

Coroana era bogată dar nu într-atât. Fructelele lui erau multe, dar nu toate arătau a fi prea bune. Oare el nu știa asta?
I-am cerut un fruct pentru că tare mult m-ar răcori. Mi-a dat cel mai urât și mai putred fruct. Era un măr cu un viermișor, ce se pregătea să iasă afară, pentru că-și terminase treaba. Nici viermelui nu-i plăcea mărul, dar n-avea de ales. Atât se îndurase copacul să-i ofere.

Copacul a spus că celor din specia mea, le va prii viermișorului, pentru a avea forță de zbor. Mie mi s-a făcut silă. Eu ciugulesc din flori, semințe de care găsesc, mă răcoresc cu apă și uneori, mai gust din fructe. Or avea viermii proprietățile de a da forță zborului dar mie nu-mi place să mănânc viermi!

Viermele asculta speriat toată această discuție. Își ia ce a mai rămas din măr și pleacă la următorul copac.
Mi-e milă de săracul târâtor. La mine, nu e doar sila de vierme care m-a făcut să nu-l înhaț. Numai ciocul e de mine! Nu pot omorî alt suflet, oricâtă respingere mi-ar provoca aspectul său. Toate vietățile merită să trăiască!

Îi spun copacului să rămână cu bine, deși el nu poate simți cum va rămâne. Este un lemn țeapăn, plin de fructe „așa și așa” și cu o coroană mult prea mare, ca să poată fie susținută. Are coroana mult prea mare pentru a auzi vorbele mele. Poate totuși, va avea nevoie de binele ce i-l urez, cândva.

Îmi iau zborul și după un timp, îmi găsesc un smoc de iarbă verde, înconjurat de niște pietricele. Totul este aranjat ca o fortăreață. Mă așez acolo frumos și-mi trag sufletul. După un timp, apare un șoricel grăsan. Mă întreabă ce fac acolo, pentru că unde stau eu, este un aranjament făcut de el, împotriva inamicilor. Eu mă mir, pentru că este o simplă iarbă cu pietre împrejur și nimic acoperit. În felul acesta, șoricelul ar putea deveni o victimă a celor de sus. El se apără pentru ceea ce vede în față, nu și pentru ce este deasupra capului lui. De fugit repede din calea dușmanului, nu se pune vorba. E gras și asta-l va transforma într-o victimă sigură.

Șoricelul mă asigură de faptul că din cer, nu vin inamici pentru că are el înțelegeri cu vulturii. E o înțelegere pentru ca șoricelul să rămână în viață și să aibă protecție. Toate acestea, cu condiția ca el să ademenească o pradă în fortăreața lui. Eu în acel moment, mă aflam în fortăreața lui! Mi s-au înmuiat aripioarele, inima mi-a fugit din piept, dar am reușit din vreme să zbor din calea vulturilor, care au primit undă verde de atac.

Zbor cu viteză spre primul copac văzut și urmăresc cum vulturii mă caută. Sunt obosită, căldură mare, nemâncată și probabil că… văd viermele în fața ochilor. E același vierme care-l întâlnisem în acel măr, din copacul mândru. Mi-a spus că am leșinat, iar el cu familia și prietenii lui, au reușit să mă mute rapid din calea vulturilor.

Mama viermelui mi-a cules câteva semințe și mi-a oferit bucățele dintr-un fruct putred. Erau bucăți din acel măr putred, de la prețioasele crenguțe ale copacului țâfnos. Fructul a fost preparat în așa fel încât, putregaiul lui să nu se simtă la gust. Cert este că, am reușit să-mi revin.

Mi-am recăpătat puterile și am mulțumit familiei de viermi. Le-am spus că vreau să-mi văd mai departe de drum. Vreau să-mi găsesc ceea ce cred că am eu nevoie. Ei m-au întrebat ce anume caut. Răspunsul meu a fost inexistent. Ei mi-au spus să mă întorc acasă și să rămân acolo și că ei, știu destul de bine la ce se referă. Apoi, toți îmi repetă în cor: „Știm noi la ce ne referim, știm noi la ce ne referim!” I-am lăsat să tot strige asta și mi-am văzut înainte de drum.

Zburam deasupra copacilor, a ierbii crescute foarte mult, a florilor zâmbitoare și deasupra pomului pe care l-am întâlnit prima oară. Direcția mea era drept înainte. Totuși, de ce mă întâlnesc cu ceva de care trecusem demult? Mă uit cu atenție la acel pom. Constat că-i picase crengile, termitele îl rodeau și era la un pas de prăbușire.

Copacul îmi cerea cu disperare ajutor, dar teama de a mă apropia de el și de pericolele care mă așteptau în iarba deasă, m-au făcut să ezit. Tot ce-am putut face pentru el a fost să strig ferm și puțin melodios, pentru a nu atrage atenția nimănui. Am ciripit cu intenția de a chema gândăcelul de bălegar. În acest fel, am încercat să fac ceva pentru bietul copac.

Am așteptat ca gândacul să vină, în timp ce băteam din aripioare. Eram în siguranță în aer, dar nu într-atât. Vulturii m-ar fi putut repera la un moment dat.
Gândacul de bălegar m-a auzit și a venit repede. I-am ciripit despre problema copacului. Și-a luat toate bilele urât mirositoare, adunate de-a lungul timpului și a construit un adăpost. Copacul nu avea ce să facă cu adăpostutul gândacului, nu l-ar fi ajutat cu nimic. Termitele îl asaltau, crengile-i picau pe rând, coroana și fructele lui se izbeau violent de sol. Nu mai era nimic de făcut pentru el.

Gândacul mi-a zis să cobor și să vin la adăpostul lui din bălegar. Am coborât grațios, printre maldărul de balegă și m-am adăpostit acolo. Nu am înțeles de ce, pentru că aveam vreme senină, zburam cu toate forțele și-mi vedeam totuși, de drumul meu. De ce să mă adăpostesc?

Până la urmă, l-am ascultat pe gândac și am rămas la adăpostul lui. Am fost martoră la prăbușirea copacului, care urla din răsputeri după ajutor. Gândacul mi-a spus să nu ies din adăpost până la ivirea zorilor. Toată noaptea s-au auzit vaiete, scheuneli și urlete de lupi, strigăte disperate ale viețuitoarelor vânate de păsările nocturne. Totul era un tablou cu scene cumplite. M-am pitulit în bălegar bine, să nu mai aud nimic.

În zori, priveam peisajul dezolant. Copacul mort, natura răvășită. Deodată văd și o vietate zbătându-se. Era șoarecele cel gras, care-și construia până nu demult, fortărețe din smocuri de iarbă și pietre. Cu toată protecția vulturilor, în desișul nopții, totuși alții l-au fugărit și atacat. A apucat în disperare să ajungă până la fortăreața de bălegar.

Fortăreța de bălegar pare să-l fi protejat pe șoarece. Mirosului bălegarului a ferit rozătoarea, pentru ca alți prădători să nu vină după ea. Rănit și spășit, șoarecele caută iertare. Primește iertarea mea dar eu tot trebuia să-mi văd de drum. N-aveam dispoziție pentru reprezentația lui lacrimogenă.

Stau și mă uit neputincioasă la copacul mort. Gândacul de bălegar este în asentiment cu mine. Într-un ultim efort și cu regrete că nu am putut ajuta copacul, am luat un fruct de la el. Ce a mai rămas de la el. Gândacul a luat fructul și l-a sădit, îngropându-l apoi cu bălegar. Șoarecele știind de posibilitatea de a i se pierde urma datorită mirosului din preajma fortăreței, a ales să stea și să păzească el copacul.

Eu mi-am văzut mai departe de drum. Mergeam înainte, deși părea să fie drumul pe care venisem prima oară. Parcă zburam în cerc. Chiar era acel drum spre casă și nu direcția pe care voiam s-o urmez! Am ajuns în poiana mea cu flori multe.

Mă așez pe ramura unui copac să-mi trag sufletul. Era un copac frumos, cu coroana bogată, cu fructe mari și zemoase. Nu-l mai văzusem în poiană până atunci. Mi-a oferit amabil, un fruct. Era un măr frumos fără nicio vietate în el. A spus că mi-l dăruiește pe acesta, pentru că știe de faptul că mie nu-mi plac viermii. Cum așa? Cum știe acest acesta despre ce i-am spus mai deunăzi mândrului copac, ce era acum prăbușit la pământ?

În acel moment, am leșinat iar. Un alt vierme din alt măr, mă găsește și mă adopostește de arșița verii. El împreună cu familia lui mă fac să-mi revin. Mă uit buimacă la ei și nu înțeleg. Parcă mai trecusem odată prin asta. Ce se întâmplă cu asemănarea asta din peisajul vieții mele? Atunci, unde este gândacul de bălegar cel blând? Unde este șoarecele cel gras care păzea o fortărață de bălegar?

Familia de viermi mă asigură de faptul că, nu au văzut prin poiană un astfel de gândac blând sau vreun șoarece gras cu o fortărață. Erau mulți șoareci în poiană. Și grași și în formă. Erau mulți gândaci în poiană și buni și răi. Mă afund în ceață, nu mai știu ce să cred. În creierul meu de zburătoare, toate arată la fel — îndepărtate, încețoșate, necunoscute. Om vedea ce o fi!

Deodată, apare șoarecele cel gras. Îl întreb ce-i cu el. Mi-a spus că s-a hrănit cu bălegar cât a stat să păzească copacul mort. După aceea, de frica prădătorilor, a furat și plantat fructul în această poiană. A cerut ajutor tuturor de aici. Și-a dorit doar protecție și de-ale gurii. Cu toate astea, nimeni din poiană nu-l cunoștea. Nici familia de viermi n-a știut să-mi zică nimic, atunci când am întrebat-o. Mă întreb unde e mândrul copac ce a murit…

Mândrul și țâfnosul pom s-a renăscut dintr-un copac și mai mare și mai frumos, plus că era foarte bun la suflet. Dar când a avut timp să crească așa repede, în doar câteva zile? Șoarecele păzește și apără copacul de insecte dăunătoare. În fiecare zi, șoarecele culege un merișor pentru o anume familie de viermi. Este un dar din partea pomului cel frumos. Stau și mă întreb: „Cum adică o anume familie de viermi?”

Totul capătă și mai multă ceață în mintea mea și caut acea familie de viermi.O găsesc și în disperare, întreb ce se întâmplă. Toți mi-au răspuns în cor: „Nu are importanță! Știm noi la ce te referi!

​Încremenesc, ce mi se întâmplă? Aceleași personaje din călătoria mea, vorbind cu legătură spre ce am întâlnit eu în drumul meu? Ce se întâmplă? Trebuie să aflu!
Mă pregătesc repede ca a doua zi în zori, să plec pentru a afla ce se întâmplă. Vreau să-mi iau zborul cât mai rapid, să aflu tot adevărul.

Ce s-a întâmpla oare? Văd că nu pot zbura! Florile mele dragi mă înconjoară, copacul mă umbrește de arșiță, văd și gândacul de bălegar că îmi construiește ceva. Șoarecele cel gras se grăbește pentru a-i aduna pe toți. Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?

Copacul cel frumos îmi șoptește să mă liniștesc și-mi urează drum bun în călătoria mea. Sunt înconjurată de flori, de o întreagă poiană asupra căreia trec și care îmi înalță zborul, cu fiecare petală de vânt suflată.

Văd atâtea trasee în fața ochilor, multe drumuri care par înfundate…dar nu mai mi-e frică! Nu-mi mai e frică deloc!

Mai multe pe https://soulmatters.ro

English version is not ready yet but has something for you

Check https://soulmatters.ro/en