Relatiile si Odihna

Dacă ți-aș spune acum “odihnește-te în pace” mi-ai sări în cap.

Într-o lume normală cum ai putea să te odihnesti altfel decât în pace? Dar fiindcă tu te-ai dezvoltat într-o lume construită de minți tulburate și aglomerate, odihna în pace este posibilă doar după ce îți dai ultima suflare. Până atunci e doar odihnă superficială. La fel cum noaptea somnul este plin de vise din cauza agitației minții. Odihna în pace, odihna reală, nu este neapărat atunci când dormi, ci este atunci când alegi să fii spațiul în care apar toate senzațiile corpului și gândurile minții și care este conștient de ele. Pentru că acel spațiu nu are limite, nu are îngrădiri, și doar din acel spațiu o minte își poate obține sănătatea și claritatea.

Iar când omul nu știe să se odihnească atunci se umple de agitație, anxietate, depresie și toate bolile mintale descoperite și nedescoperite.

Fără odihnă reală omul ajunge să nu se simtă bine cu el, ajunge să fugă mereu după ceva, ajunge să își creeze dependențe, indiferent dacă este vorba de activități sau substanțe, fiindcă dependențele nu sunt doar de droguri și alcool.

Iar dacă omul nu este bine cu el atunci cum ar putea să fie bine cu altcineva? Cum ar putea să reziste într-o relație autentică? Răspunsul este simplu, nu poate, decât prin eforturi imense. De aici și credința că o relație se menține cu efort. Nimic mai departe de adevăr.

O relație între oameni care au renunțat la învelișul ce le acoperea sufletul este ceva natural, pur, care nu necesită absolut niciun efort. Dragostea dintre ei nu necesită dovezi și este o sărbătorire constantă a vieții. Acei oameni nu mai sunt deranjabili pentru că linia ce îi separa a dispărut. În schimb, în lumea minților aglomerate, o relație este menținută doar prin efort, și nici așa nu rezistă prea mult. Nu e de mirare că în ultimii 30 de ani rata divorțurilor s-a dublat. Pentru că în ultimiii 30 de ani problemele mintale ale oamenilor s-au dublat. Mințile lor sunt mult mai aglomerate, dorințele, nevoile și grijile sunt mai intense, acțiunile mai haotice, iar viețile mai lipsite de sens.

Unde mai pui că multe relații iau naștere din frica celor implicați de singurătate, frica de a rămâne singuri cu ei înșiși. Oamenii ar fi în stare de orice doar să nu rămână singuri, pierduți în propriile minți.

Este mai bine să lași să plece ceea ce trebuie să plece pentru a îți putea continua drumul. Adică este mai bine să lași o relație să se dizolve după un an, doi, trei, decât să te chinui să o faci să meargă o viață întreagă, decât să te pierzi intr-un efort constant. O lungire a drumului cu un an sau doi este mereu de preferat în locul unei lungiri de o viață.

Pentru că atunci când dai drumul la ceva ce a apărut în viața ta în urma agitației sau efortului, atunci ți se oferă șansa să înveți să te odihnești, atunci ți se oferă șansa să îți lași mintea să se întoarcă înapoi acasă. Abia atunci începi să trăiești cu adevărat. Până în acel moment a fost doar o simulare tragică, un șir neîncetat de comentarii mintale despre evenimentele prin care trecea corpul. Și dacă ai norocul să fi primit șansă odihnei în pace, nu îi da cu piciorul începând iar să cauți un partener care să te completeze, pentru că ești deja completă , trebuie doar să trăiești asta, vizitând cât mai des spațiul fără de limite care este conștient de toate gândurile și percepțiile corpului.