Dulce, acrisor si ceva…sarat — Catalina Zaharia
V-am spus ca imi plac oamenii care zambesc? Poate ca v-am spus, dar nu si de ce: imi plac oamenii care zambesc pentru ca eu una simt ca asta inseamna curaj. Si Catalina fix asta mi-a transmis. Sa te apuci de gatit necesita curaj si mai mult, necesita curajul de a accepta ca iti iese sau nu. Necesita si curajul de a accepta ca lumea nu mai priveste neaparat dincolo de imagini, iar personal branding-ul nu e chiar atat de usor de construit atunci cand te decizi sa scoti in lume ceea ce gatesti. Si tocmai de-aia am vrut sa va fac cunostinta cu Catalina.
Nu stiu sa fierb orez. Am incercat, am esuat (de mai multe ori) si mi-am acceptat infrangerea. Totusi, de curand a luat Cezar un aparat pentru fiert orez (ca sa iasa ma-sa), asa ca problem solved. Oricum, tot el il foloseste. Si am o problema cu sarea. Cand trebuie sa pun sare in mancare si vad cat de multa intra.. ma doare sufletul, chiar daca mancarea nesarata mi se pare cel mai negru cosmar. Insa am invatat din greseli si acum ma opresc din pus sare cand mie mi se pare deja muuult prea multa. Si iese numai buna mancarea.
V-am zis, este despre curaj. Iar pana cand nu o sa putem iesi din casa si sa o scot la o bere in Control, am luat-o pe Catalina la intrebari pentru ca am vrut sa descopar mai multe despre ea si despre ce se ascunde in spatele mancarurilor delicioase pe care le pregateste, in spatele zambetului, pozelor cu pisica si of course, prajiturilor. Ca sa va spun si povestea noastra — noi nu ne-am cunoscut niciodata ,,pe viu” si asta pentru ca nu am avut ocazia. Dar cateodata, digitalul poate crea niste momente faine atunci cand doi oameni impart sinceritate si valori comune.
Fericirea se gaseste peste tot, trebuie doar sa stim noi s-o savuram.
V-am zis ca nu m-a cucerit doar cu imagini. Misiunea mea nu este sa spun povestea oamenilor care gatesc ca e asa e cool, sau care gatesc pentru ca sunt foodies, ci oameni care au o poveste misto si au curajul sa o spuna. Of, iar m-a prins un entuziasm tamp si ma repet. Dar n-am ce sa fac, fata asta m-a facut fericita.
Asa ce ma bucur ca ai acceptat invitatia mea. Ia zi-mi, ce gust are fericirea?
De clatite mancate in pat. Sau de street food bun, mancat pe o bordura, de un al treilea gin baut seara, prin oras. Adica gust de bine si de liniste. Cateodata fericirea cea mai mare e cand te trezesti dimineata tarziu, iti faci ceva de mancare, nimic fancy, si-apoi te pui inapoi in pat. Si mai are gust de dude coapte, mancate direct din copac. Tare mi-as dori sa gasesc pe undeva dude de cumparat. Mai are gust si de galbenus moale si de placinta de la Mc.
Povesteste-mi despre Zaharia in cofetarie:
Zaharia cofetarie este un cont de Instagram care trebuia sa fie despre torturi. Un fel de portofoliu personal, un loc in care sa adun torturile de care-s mandra. Zic trebuia pentru ca este unul dintre multele proiecte pe care le-am inceput cu entuziasm, dar pe care le-am uitat pe parcurs. In rest, Zaharia in cofetarie sunt eu. Numele meu de familie e, cumva, in ton cu viata mea si-s mandra de el, iar cofetaria este job-ul care mi-a schimbat viata pe toate planurile. Sunt trei ani si jumatate de cand sunt cofetar si cred ca asta a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat pana acum. Mi-am gasit un loc al meu in acest domeniu, un loc in care am putut sa cresc, sa invat si sa fac lucruri pe care nici nu mi le-as fi imaginat. E misto sa te duci dimineata la munca ca sa aduci putina bucurie in vietile altora. La asta ma gandesc de fiecare data cand fac un tort. Iar pe langa job-ul pe care il simt ca parte din mine, pasiunea pentru cofetarie m-a ajutat sa-mi gasesc si jumatatea-n viata. Acum lucram impreuna, traim impreuna, avem chiar si un motan pe care eu mi-l doream de multa vreme, iar Cezar deloc. E aproape ireal cat de mult mi-a schimbat viata o singura decizie si cate planete s-au aliniat la vremea respectiva pentru noi, dar e tare bine. Asa ca Zaharia in cofetarie sunt eu, o fatuca care face torturi si organizeaza mult.
Iar in toata nebunia care se intampla acum, chiar ma gandeam recent: oare cum a afectat asta cuplurile. Cred ca unul dintre secretele din viata mea este chiar gatitul, caci nimic nu e mai satisfacator dupa o zi grea de ,,birou acasa” sa ne luam o ora-doua si sa gatim, sa mancam impreuna. Iar ce-i drept, Ivy — catelusa noastra — ne da uneori batai de cap caci mirosul de mancare gatita acasa nu ne satisface doar pe noi. In casa Catalinei, Cezar este si el pasionat de gastronomie, asa ca i-am intrebat cum functioneaza asta pentru ei:
Gatim impreuna, in sensul ca unul dintre noi gateste, iar celalalt il ajuta (pregateste ingrediente, spala vase, lucruri micute). In mare parte pentru ca bucataria noastra este minuscula si nu prea putem trece unul pe langa altul usor, asa ca preferam sa nu ne incurcam/enervam unul pe celalalt. Si ne-am impartit cumva, fara sa vrem, mancarea: Cezar se ocupa de partea asiatica, iar eu de bucatele mai.. traditionale. Mai nou insa, de cand il avem pe Cornelus — motanul, gatim toti trei. Adica unul dintre noi gateste si celalalt tine pisioiul in brate, sa vada ce se intampla, altfel miauna pana cedam nervos. E distractiv tare.
Despre ce e mancarea gatita acasa?
Despre familie, fie ea formata din rude, prieteni, pisici, catei, purcei, despre placerea de a gati pentru cei dragi si de a te bucura cu ei de ceva bun. Acasa, mancarea e despre statul la masa. La ai mei nu am avut niciodata televizor in bucatarie pentru ca la masa povesteam despre ce-am facut fiecare peste zi, radeam, glumeam sau pur si simplu ne savuram mancarea. Si mai e despre ceva mancarea gatita acasa: despre libertatea de a experimenta. Complet diferit fata de cum sunt in laborator, acasa nu prea ma dau in vant dupa retete. De cele mai multe ori prefer sa stiu esentialul si sa ma descurc pe parcurs, decat sa stau sa cantaresc la miligram. E mai distractiv asa. Pot improviza, nu ma streseaza cantitatile exacte si timpii de gatire. Probabil din cauza asta nici nu ma incumet la retete foarte complicate acasa.
Iti amintesti cand ai gatit prima data — ce si cum a fost?
Sincer, nu. Dar imi amintesc ca faceam mancare din nisip si namol cand eram mica de tot si mai am inca in minte imaginea primului meniu de restaurant pe care l-am scris vreodata (si singurul, de altfel). Eram in vacanta la tara, cu Ana — verisoara-mea, scriam un meniu stufos si ne gandeam chiar si la preturi. Cand am mai crescut, faceam retete de prajituri si ne scriam listele de cumparaturi. Si cand am mai crescut inca un pic, am gatit cu ea printre primele noastre preparate de la zero: paste cu sos de rosii. Am pus o tona de sare in apa pentru paste si alta tona de patrunjel in sosul de rosii (pe care nici nu mai stiu cum/daca l-am gatit), a fost un dezastru. Insa ne-am distrat pe cinste, am ras cu lacrimi si chiar si acum mai radem cu pofta de reusita noastra culinara. Pana la urma, cam asta conteaza, amintirile care-ti raman dupa ce termini mancarea din farfurie (ceea ce noi nu cred ca am facut atunci).
Vorbind despre retete, cam cat de des gatesti si cum iti alegi retetele? Also, care e in opinia ta mai importanta, sau consideri ca este un echilibru intre metoda si reteta?
Metoda, clar, metoda. Da, echilibrul e important ca-n absolut orice, insa eu as alege oricand metoda. Daca intelegi procesul, de ce-urile si pentru ca-urile, te descurci si atunci cand ti se modifica datele, cand ceva nu merge bine, cand trebuie sa improvizezi. Inveti sa te descurci si sa dezvolti pe baza cunostintelor. Daca ai doar reteta, se intampla s-o urmezi si pas cu pas si tot sa dai gres. Daca ai metoda, reteta poti sa ti-o faci si singur. Daca ai reteta, multa bafta pana gasesti metoda potrivita. Eu una cam asa functionez.
Cum iti organizezi in general si in ultima perioada cumparaturile?
In mod normal, mergeam la piata o data sau de doua ori pe saptamana si luam fructe, legume, verdeturi, paine, oua, masline, carne si branza direct de la producatori. Pentru restul treceam pe la supermarket-uri mai mari sau pe la unul mai mic, de cartier. Dar bucuria cea mai mare pentru mine ramane tot piata cu tarabe pline, care ma face sa cumpar tot. Am si facut asta de cateva ori, am umplut plasele pana la refuz si apoi n-am avut ce face cu toata mancarea cumparata. De atunci m-am temperat si am incercat sa organizez din timp cumparaturile. Am o lista in drive cu cateva categorii (piata, supermarket, farmacie si Alina — un magazin din care cumparam produse de curatenie si igiena) si incerc sa trec pe ea tot ce vad ca ne lipseste. Avem amandoi acces la ea si o putem modifica in timp real, asa ca o folosim indiferent cine face cumparaturile. Tot de lista asta ne folosim si in ultima perioada, doar ca e nevoie de ceva mai multa organizare. Acum nu mai iesim pana la colt daca ne lipseste ceva, nu trecem pe la non-stop in fiecare seara sa mai luam o apa, un iaurt. Am luat initial cateva lucruri de baza in orice bucatarie, neperisabile (faina, gris, malai, ulei, cateva conserve, lapte, unt) pe care le inlocuim pe masura ce le folosim, iar pentru cele perisabile incerc sa fac o lista cu necesarul pe aproximativ o saptamana, pe care o bifam dintr-un singur loc: supermarket. Inca nu am incercat varianta livrarii acasa, insa ma tot gandesc la optiunea asta pentru a cumpara produse de sezon direct de la producatori.
Un ingredient care nu lipseste niciodata din bucataria ta:
Un dulap plin de chestii s-ar putea considera un ingredient? Ma gandesc la lucrurile de care am mereu grija sa nu ne lipseasca, si primul cred ca e ghimbirul. Parca nu ma simt bine daca nu vad macar doua-trei bucati pe usa frigiderului. Si usturoi — catei si pudra. Apoi oua, sare, suc de rosii, o groaza de chestii asiatice — sos de soia, alge si ciuperci deshidratate, un otet de orez care-i genial in salate, piper si chimen pentru rasnite. Si branza, macar un fel de branza sa fie-n frigider, o scoti la nevoie pentru un platouas campenesc, un mic dejun.
Daca ar fi sa petreci o zi cu un Chef, pe cine ai alege si unde?
Am cateva tipe din Australia pe care le urmaresc. Si ele fac torturi si si-au dezvoltat singure afacerile, cu abordari diferite, dar cu modele de business care imi plac. Mi-ar placea sa pot petrece cateva zile in mediul lor, to pick their brains, dar si sa le pot aduce in laboratorul nostru. Ma intereseaza mai mult partea din spatele dulciurilor si retetelor, organizarea, workflow-ul, modul in care si-au construit comunitatile. Ele au cam facut lucrurile la care aspir si eu si mi-ar placea sa pot invata si din greselile lor, nu doar din ale mele/noastre.
Interviul asta nu e doar despre mancare, ci si despre people’s ingredients. Ce ingredient te-ar putea descrie cel mai bine si de ce?
Cezar spune ca scortisoara. Am o mica obsesie pentru ea, ce-i drept, as pune-o in orice si in cantitati…maricele. Mirosul si gust de scortisoara ma duc mereu cu gandul la placinta cu mere facuta de mama. Are gust de copilarie, de iarna si imi da un sentiment de bine si cozyness. Mi se potriveste destul de bine.
Ce ,,ingredient” crezi ca le lipseste oamenilor in ziua de astazi?
Pana de curand, timpul cred ca ne lipsea tuturor. Cum mai nou il avem din belsug, cred ca acum ne cam lipseste bucuria lucrurilor simple, facute doar de dragul lor si al nostru, nu al Facebook-ului sau Instagramului. Poate e si din cauza faptului ca suntem mereu pe fuga, mereu presati de timp si de dorinta de a face cat mai multe, de a fi productivi. Si mai e si presiunea exterioara de a fi intr-o continua dezvoltare personala sau profesionala, mai nou totul trebuie sa fie orientat catre unul dintre obiectivele astea. Si parca am uitat cat de placut este sa te uiti la un film prost pentru ca asta vrei sa faci sau sa pierzi timpul degeaba din cand in cand. E buna si plictiseala asta, mai ales pentru suflet.
Cum definesti tu succesul?
Prin fericire? Prin multumirea de sine? Nu stiu, e ciudat. Ma simt cumva tot copil, chiar daca mai am putin pana la 30 de ani. Aveam impresia ca atunci cand esti adult ai deja toata viata sub control si bine pusa la punct. Si mai aveam impresia (cand eram mica si cam naiva), ca lucrurile astea se intampla pe la 25, cel tarziu 26–27 de ani. Si-am invatat ca nu prea e asa. Uneori am impresia ca doar ma joc de-a adultul si astept sa vina cineva sa ma invete cum ar trebui, de fapt, sa-mi asez viata. Doar ca viata te cam surprinde si, daca m-ar fi intrebat cineva acum 6–7 ani cum o sa arate viata mea la 30 de ani, probabil nici nu mi-ar fi trecut prin cap ca va fi asa. Lucru care nu e nici bine, nici rau, doar diferit. Asa ca incerc sa-mi adaptez definitiile si asteptarile astea pe masura ce ma dezvolt si eu si cresc. Zile astea cred ca succesul va fi sa reusim sa ne recalibram dupa pandemie si sa ne mutam nunta din august.. altcandva. Si mai cred ca succesul ar trebui sa insemne sa fim mai iertatori cu noi si sa ne acceptam zilele/perioadele proaste. Si sa fim mai realisti fata de ce ne dorim si ce putem versus ce ni se spune ca ar trebui sa ne dorim sau sa putem pentru a atinge succesul.
Ce alte hobby-uri mai ai?
O buna intrebare pe care mi-am tot pus-o si eu. Pana acum cativa ani, prajituritul era hobby-ul meu. Acum e munca. Si munca nu ramane niciodata in laborator cand inchizi lumina si pleci acasa caci asa se intampla cand colegul de munca ti-e si coleg de viata. O buna perioada nu prea am resimtit lipsa unui hobby care sa fie doar atat, insa in ultima vreme incep sa simt nevoia unui lucru pe care sa-l fac doar din placere. Inainte de pandemie imi facea cu ochiul un mic curs de ceramica si-mi pusesem target sa gasesc timp pentru el dupa ce trece Pastele. Acum ma tot gandesc la el, e ceva ce ma atrage la lucrul cu mainile. Ca si la torturi, cand iti pui amprenta in decor si-ti poti lasa imaginatia sa se joace putin. Si cred ca am sa mai dau o sansa acuarelelor pe care le-am incercat acum vreun an, doi. Ar fi un exercitiu bun pentru rabdare si taking things slow, caci in ultima vreme am inceput sa cer mereu de la mine 130% si nu prea e sanatos.
Dulce, acrisor si ceva: Sarat. Si putin iute. Fara sare, viata e pustiu, ca sa citam din clasici, iar fara putina iuteala, e anosta. Valabil pentru sweet and savory deopotriva.
Un cantec care merge oricand, oriunde: Trece sat dupa sat, trece lacu-nghetat, trece munti, trece dealuri si miresei prin pat. Am tot revenit la intrebarea asta si doar asta am fredonat. Pentru mine e un cantec ca o imbratisare, ma face sa zambesc si sa visez si parca lumea toata-i o poveste cand il ascult. O poveste cum ascultam la pick-up, cand eram mica. (Robin and the Backstabbers — Sat dupa sat)
Tara preferata sau orasul preferat unde te-ai duce in vacanta oricand:
Berlin. Pentru stilul lor de viata, pentru oras in sine si mai ales pentru mancare (nu a lor). M-as muta acolo si maine si cred ca stiu tot ce as manca in prima saptamana. M-am indragostit de oras in sine, de statiile de metrou colorate, de oameni si de tot ce poti manca aici. Vietnam, Turcia, Thailanda, India, Korea, e ca si cum ai strange tot ce-i mai bun din tarile astea si le-ai aduce in inima Europei. Au comunitati mari si cu vechime, mai ales din Turcia si Vietnam si asta inseamna un singur lucru: ca mananci pana cazi lat. Ultima oara am fost in Berlin doar pentru asta: sa mancam cata mancare asiatica putem.
Si ne-am intors cu bagajul plin de lucrusoare cumparate din central comercial asiatic, un fel de Dragon, doar ca mult mai misto.
Un film care te unge mereu pe suflet: Friends se pune? In ultima vreme m-am uitat mai mult la seriale (koreene in special, Signal si Mr. Sunshine sunt minunate).
Un fel de mancare reprezentativ pentru familia ta: Familia Zaharia = ciorba. Nu cred ca e zi fara ciorba in frigiderul de acasa, de la ai mei. Nu stiu, oare toti am crescut asa? Pentru ca mama n-a gatit in viata ei un fel de mancare doar pt o masa si aveam intotdeauna cel putin o oala mare cu ciorba si o varianta sau doua pentru felul doi, toate gandite sa ne ajunga cateva zile. In plus, mama face cele mai bune ciorbe pe care le-am mancat vreodata (lucru sustinut si de multi prieteni). Supa cu galuste, ciorba de rosii cu multi taitei si ciorbele acre, de verdeturi sunt pe primul loc pentru mine — ciorba de loboda acrita cu corcoduse e un vis frumos, deja imi ploua-n gura si regret ca mi-am adus aminte de ea. Pentru sor-mea, mama face mereu ciorba de perisoare, iar pe tata il rasfata cu o ciorba/varza fiarta (acra si delicioasa) pe care n-am mai intalnit-o in nicio gospodarie pana acum. E o ciorba foarte densa, din varza acra, cu ceva afumatura. Mananci pana ti se face rau.
Ar trebui sa raspund si pentru familia Catalina — Cezar — Cornelus? Painea cu parizer, placerea noastra vinovata. Si clatitele si toata mancarea asiatica, de care se ocupa Cezar. Am trecut printr-o faza cu mult curry, momentan Cezar experimenteaza cu niste supe ramen si facem coltunasi cat de des putem.
De ce iti e cel mai dor acum?
De-o seara in Control, pe terasa. De fapt, de-o seara la orice terasa. De parinti, pe care-i vedeam macar o data pe saptamana inainte, iar acum nu ne-am mai vazut in carne si oase de mai bine de-o luna. De prieteni, de mersul la piata, de o plimbare fara frica de.. vant si microbi. Si mi-e dor sa intru in casa fara sa dezinfectez tot, absolut tot.
Pe Catalina o gasiti aici.
